Caracatita-clasa nevertebrate marine referat







                 

                                                     CARACATITELE

                                                   - Intre mit si realitate -

               In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor de adaptare la mediu, sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile intalnite la vertebrate.Daca mai adaugam modul de deplasare , unic in intregul regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui nor de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile ei de a invata , intelegem de ce oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate de acest animal.

                    Istorii cu caracatite

               Sicilia este despartita de peninsula italica prin ingusta stramtoare a Mesinei, de numai 3,5 km , iar navele care o strabat au de infruntat curenti mareici foarte puternici. Este o zona extrem de periculoasa, cunoscuta inca din antichitate. Aici situeaza Homer una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, povestita in cantul al X-lea. Corabia vicleanului grec izbuteste totusi sa treaca prin stramtoarea strajuita de doi teribili monstrii marini, Charybda si Scylla.

             Charybda este un vartej, iar Scylla in descrierea pe care Homer o pune in gura lui Circe, ne apare ca  o caracatita cu dimensiuni colosale, avand drept adapost o pestera submarina. Ulise isi sacrifice sapte matelotei, dar salveaza corabia.]

             Dincolo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei- cretaniei, grecii si mai tarziu romanii  - aveau o perceptie corecta a animalului real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor. Ba chiar, in mileniile III - II  i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei minoice, caracatita era considerate un animal benefic. Imaginea sa superb stilizata, apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata, pe ancorele din piatra folosite de corabieri.

             Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata de ton. Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze. Artistii au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Desenele rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta ochiul.

              Caracatita apare si  pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria, Dikaia, Syracusa, Crotona, etc. Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata. Aristotel (384-322 i.Hr) a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor. Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de a tulbura apa, lasand un nor de “cerneala”.

             Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul mozaic pastrat la muzeul din Neapole.

             Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu. Timp de secole, Navigatorii au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule.

             Maestrii in trucaje clasice de la Hollywood, cetatea filmului au creat destule scene ‘tari” in peliculele cu episoade submarine. Caracatitele, paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea dintre om si monstrul marin.

             Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian Munster, “Cosmografia universala” (1556), si mai reala, dar cu ochi imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, “Istoria naturala a Molustelor”, (1801). Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand pescari. Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo, iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne.

             Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid, fata de omul coborat in adancul marii. 

                     Scurta incursiune in sistematica zoologica

               Caracatitele sunt moluste marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie externa (exista doar o pe­reche de baghete cartilaginoase interne, situate dor­sal), apartinand clasei Cephalopodelor.Numele dateaza din

1823 si exprima perfect caracterul esential al acestor animale. El este compus din doua cuvinte grecesti, kephale, care in­seamna „cap', si podos, „picior'. Capul este unit direct cu corpul. Iar gura, prevazuta cu doua falci cornoase (asa-numitul „ cioc de papagal') este inconjurata de brate sau tentacule. Acestea au rezul­tat din transformarea piciorului de la molustele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in numar de opt la caracatite, care formeaza ordinul Octopoda.

                        Rudele caracatitelor, sepiile si calmarii (ordinul  Decapoda) au zece brate , dintre care doua sunt mai lungi si prevazute cu ventuze doar la capatul latit (bratele apucatoare sau prehensile). La Decapode exista si un rest de cochilie interna.

               Clasa Cephalopoda este impartita in doua subcla­se, foarte deosebite ca numar de specii si importan-

ta: Nautiloideele - reprezentate printr-un singur gen actual, Nautilus - al carui corp este adapostit intr-o cochilie formata din camere succesive, doar ultima locuita, celelalte, pline cu gaz, asigurand flo­tabilitatea animalului - si Coleoideele, care gru­peaza toate celelalte cefalopode actuale, cam vreo 600 de specii, numar redus, in comparatie cu forme­le disparute. Sunt cunoscute peste 10.000 de specii fosile, dar,fara indoiala, ele au fost mai numeroase.




               Stramosii cefalopodelor au aparut acum 500 de mi­lioane de ani , in perioada cambriana. si aveau o solida cochilie externa.

                Familia caracatitelor (Octopodide) are o larga  raspandire si este divizata in trei subfamilii (Bathypolypodine, Eledonine si Octopodine), inegale ca numar de specii si diferite in privinta detaliilor  anatomice si a modului de viata.

               Genul Octopus, la care ne vom referi cu deosebire, apartine ultimei subfamilii. Specia cea mai  cunosccuta , comuna in Marea Mediterana ,dar si in alte zone oceanice, este Octopus vulgaris.

                   Un animal singuratic

               Daca sepiile evolueaza in apropierea fundului marin ,iar calmarii traiesc in masa apei, caracatitele sunt animale strict bentonice, parasind solul submarin doar rareori.

               Pol fi intalnite din apele litorale pana la adancimi 150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare si de la 400 m.au

               Caracatita este un animal solitar, foarte atasat teritoriului sau, pe care vaneaza si pe care-l apara cu indarjire de intrusi. Prada sa preferata o formeaza crustaceele - crabi si languste, uneori scoici, cateodata pesti si chiar alte cefalopode.

               Are totdeauna un adapost, o cavitate in malul stancos , o gropita acoperita cu pietre sau interiorul unei amfore din incarcatura vreunei nave antice scufundate.In jurul adapostului sunt, adesea, resturi din carapacea cranbior sau fragmente din cochilii ramase de la mesele caracatitei , care isi consuma victimele retrasa inauntru.

               De altfel ,isi paraseste ascunzatoarea doar cand porneste in  cautarea hranei sau cand incearca sa gaseasca un loc mai sigur si cat mai izolat, mai departe de adaposturile altor indivizi, pentru a evita contactele. Acestea se produc numai in perioada de perechere ,femela revenind apoi repede la viata singuratica, pentru a depune si ingriji ouale.

               Expeditiile de vanatoare au loc la ceasul inserarii sau in zori, deplasarile din cursul zilei fiind mult mai scurte. Pentru prinderea prazilor sunt folosite cele opt brate, fiecare prevazut cu doua randuri de ventuze puternice si unite la baza printr-o membrana.

               Animalul capturat este paralizat cu o muscatura care introduce in corp o otrava secretata de glandele salivare, dupa care este sfasiat cu cele doua falci cornoase. Cochilia scoicilor este strapunsa in mai multe locuri , cu ajutorul unei radule , care are rol de pila , aspirarea carnii fiind astfel usurata.Digestia este lunga , durand aproximativ 12 ore.

               In realizarea ei un rol esential il are glanda digestiva , care secreta enzime si asigura absorbtia alimentelor ,deja sfaramate si lichefiate , in cecum.

                   Un mod de deplasare unic

               Pentru a intelege cum se realizeaza locomotia sunt necesare cateva cuvinte privind structura corpului. Acesta este acoperit in intregime de o manta care, pe partea dorsala, este concrescuta cu tegumentul, iar ventral este libera, delimitand un spatiu numit cavitate paleala.In partea anterioara, deci spre brate, cavitatea paleala comunica cu exteriorul printr-o fanta, care lasa sa patrunda apa ce asigura oxi­genarea sangelui care circula prin cele doua branhii. Cand muschii circulari ai mantalei se contracta, fan­ta se inchide, iar apa este expulzata cu putere, printr-un fel de de palnie al carei tub se deschide la baza bratelor, propulsand caracatita in directie opusa   Cu cat muschii se contracta mai puternic, cu atat deplasarea este mai rapida. Schimbarea directiei se face prin orientarea tubului palniei, care este foarte mobil sl functioneaza ca o carma. Desfacerea brate­lor incetineste sau opreste deplasarea. Originalul sistem de locomotie este folosit de animal pentru a se arunca fulgerator asupra prazii, dar si pentru a fugi din fata dusmanilor - murene sau alti pesti de mari dimensiuni.

               Pentru a-si asigura retragerea, caracatita foloseste un procedeu care si el este unic. Elibereaza un nor de „cerneala', a carui forma este, in general, asema­natoare cu cea a corpului ei. Aparitia brusca a noru­lui de „cerneala' deruteaza, pentru moment, urmari­torul, iar caracatita izbuteste astfel sa se strecoare in fisura unei stanci, la adapost. Aceasta „cerneala' este de fapt, un pigment negru (melanina) ,amestecat cu mucus , produs intr-o punga ce se deschide in intestin , in apropierea anusului.Celulele glandulare din peretii pungii sunt cele care secreta melanina stocata si expulzata ,cand caracatita se simte in pericol , sub forma unui nor ce ramane compact timp de zece minute.

                   Arta camuflajului

               Modificarea totala si aproape instantanee a culorii se realizeaza dalorita existentei in derma a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori. Acestea sunt inconjurate de fibre musculare, aseza­te radial, a caror contractie dilata celula si astfel densitatea granulelor de pigment se micsoreaza. Ce­lula revine la starea ei initiala prin contractia sacului pigmenlar. Cromatoforii sunt asezati pe mai multe straturi, patru sau cinci de obicei, iar pigmentii lor au culori diverse - galben, portocaliu, rosu. castaniu sau negru, cantitatea acestora depinzand de varsta animalului. La exemplarele tinere domina cei galbeni si portocalii.

               Mai exista si alte mecanisme care asigura schimba­rea culorii, de pilda celule care refracta lumina (iridiofori) sau care o disperseaza (leucofori), si apar ca pete albe.

               Interactiunea tuturor acestor elemente realizeaza varietatea desenelor din pielea cetalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci si de postura animalelor. Corpul lor se poate acoperi cu pete deschise sau intunecate si cu asperitati ce imita structura stancilor , iar bratele se ridica si se rasucesc intr-un anumit ritm.

               Exista la caracatita desene pe care le-am putea numi permanente , fiindca pot sa dureze cateva zile si au rolul de a face animalul cat mai putin vizibil.Cand insa vrea sa iasa in evidenta , pentru a-si impresiona agresorii , culorile apar sau dispar in cateva secunde.

               Pielea devine neteda , se albeste sau se inroseste.La exemplarele foarte tinere , numarul cromatoforilor este redus , numai vreo 65, dar creste rapid , iar cand acestea ating varsta de un an , numarul lor este de circa 2 milioane.





                   Un misterios comportament de reproducere

              La toate cefalopodele ,sexele sunt separate ,la unele dintre ele existand si un pronuntat dimorfism sexual ,cum este ,de pilda cel de la Argonauta argo , un straniu octopod din marile calde.La aceasta specie ,msculul este minuscul ,femela este de 20 de ori mai mare si ,in plus, poseda o cochilie pergamentoasa ,rasucita in spirala.Numita nacelle,aceasta este secretata de doua dintre cele opt brate si serveste drept adapost pentru oua.La multe cefalopode , intre ele si la Octopus vulgaris,modul in care se realizeaza fecundatia este destul de ciudat si deslusirea acestei probleme  a dat multa bataie de cap zoologilor.

           O contributie remarcabila o datoram marelui naturalist roman Emil Racovita.Lucrand la Statiunea marina de la Banyuls-sur-Mer, intemeiata pe tarmul Mediteranei,la poalele muntilor Pirinei ,in 1882,de catre maestrul sau ,profesorul Henri de Lacaze-Duthiers ,tanarul Racovita a inceput sa publice ,din 1894, oserie de lucrari sub titlul “Note de biologie”.Sunt , de fapt, rezultatele unor observatii rabdatoare si atente asupra comportamentului animalelor marine ,fundamentale pentru conturarea unui domeniu de cercetare care ,peste o jumatate de secol ,va cunoaste o mare dezvoltare sub denumirea de Etologie.  

               Prima dintre “Notele” lui Emil Racovita , prezentata de Henri de Lacaze-Duthiers la Academia de Stiinte din Paris, a fost consacrata “Imperecherii la cateva Cephalopode: Sepiola Rondeletii, Rossia macrocosma si Octopus vulgaris”.Racovita a observat comportamentul cefalopodelor in acvariul ,da mai ales in marele vivarium al Statiunii si a interpretat correct toate fazele actului de imperechere ,punand astfel capat nenumaratelor pareri fanteziste sau gresite.

            In apele temperate , imperecherea caracatitelor are loc primavara , iar in apele tropicale nu este legata de nici un anotimp.

            Masculii ajung mai repede la maturitate sexuala ,insa femelele accepta acuplarea chiar daca nu sunt mature.Sexele se recunosc olfactiv si tactil.La masculul de Octopus , al treilea brat dorsal este modificat si transformat in organ sexual ,numit hectocotil.Cu acest brat ,masculul scoate spermatozorii din cavitatea sa paleala si ii introduce in cavitatea paleala a femelei ,depunandu-i in dreptul oviductului.Spermatoforii sunt mici tuburi ,care contin milioane de spermatozoizi.Cand tuburile se sparg, spermatozoizii eliberati ajung in glanda oviductului, unde sunt stocati ,iar in momentul pontei fecundeaza ouale care ies din oviduct.

             Imperecherea la caracatite se produce faar o adevarata apropiere intre parteneri ,contactul realizandu-se prin intermediul hectocotilului , care se intinde si patrunde in cavitatea paleala a femelei.La alte cefalopode , la Argonauta argo , de exemplu ,

hectocotilul , incarcat de spermatofori ,se desprinde de corpul masculului ,devine independent si inoata spre femela.

              Marele naturalist francez Georges Cuvier (1769-1832) , fondatorul Antomiei comparate, a considerat aceste tentacule mosdificate drept animale independente si le-a descris sub numele de Hectocotylus.Cu 2000 de ani inaintea sa , filozoful grec Aristotel stia ca acestea sunt tentacule de cefalopode , care au rol in fecundatie.

                   Sacrificiul femelei                                                   

               Acelasi Aristotel veme de sapte ani a fost invatatorul lui Alexandru cel Mare , a urmarit cu atentie modul de dezvoltare la multe animale , intre acestea fiind si aracatitele.Studiul sau trebuie privit ca primul tratat de Embriologie.Cercetarile moderne au adus ,de sigur ,numeroase precizari importante ,dar Aristotel a sesizat toate momentele esentiale ale dezvoltarii la caracatita.

               Stim astazi ca , atunci cand se apropie momentul pontei, femela curata plafonul adapostului de care vor atarna apoi cordoanele de oua.Fiecare dintre acestea are cam 10 centimetri lungime si contine intre 2000 si 3000 de oua minuscule (2,4 mm).Depunerea oualelor se face pe parcursul 2-3 saptamani , iar ponta va contine in final in final aproape 500.000 de oua , a caror dezvoltare ajunge la capat dupa doua luni.Cercetari recente au stabilit ca durata minima a incubatiei este de 24 de zile , iar cea maxima de 125 de zile , temperatura apei fiind factorul determinant.

              In perioada incubatiei , femela nu paraseste ouale, ramane in preajma lor , le apara de pradatori , le curata si vanura apa , pentru a le asigura o mai buna oxigenare .Nu se hraneste si , curand dupa aparitia puilor , moare.Viata sa este de numai 12-14 luni mult mai scurta in comparatie cu cea a masculilor ,care pot trai ca trei ani.

               La iesirea din ou , puii masoara doar 3 mm si trebuie sa se descurce singuri.Vreme de 2-3 luni duc o existenta nectonica , miscandu-se in masa apei si hranindu-se cu larve de crevete .Coboara apoi pe fund si trec la un regim de viata si un comportament asemanatoare cu cele ale adultilor.

               Stadiul nectonic este plin de pericole (multi pui pier) , dar el asigura raspandirea speciei.Daca exista hrana suficienta , cresterea este rapida, cam cu 8 grame pe zi , adultii cantarind 3 kg.La Octopus vulgaris , greutatea maxima cunoscuta este de 10 kg, lungimea bratelor atingand 1,30 m.

               Emil Racovita a urmarit comportamentul de Octopus , la care lungimea bratelor era de 30 cm.Acesta a fost unul dintre cele mai mari exemplare capturate la Banyuls-sur-Mer.

               Sunt si specii care depasesc in dimensini caracatita din Mediterana.Octopus dofleini , de pe coastele nordice ale Pacificului , are brate lungi de 3 metri si poate cantari cam 30 de kg.Este cea mai mare specie cunoscuta pana astazi.A fost filmata de catre echipa comandantului Jacques-Yves Cousteau , in apele din preajma orasului Seattle, si apare, ca vedeta, intr-unul din primele episoade ale serialului de televiziune „Odiseea echipajului Cousteau”.

                   Un sistem nervos complex

               Sistemul nervos si organele de simt ale caracatitei sunt concentrate in regiunea capului, protejate de o capsula cartilaginoasa.Prin complexitatea lor , amintesc de creierul si organele de simt ale vertebratelor.



               Ganglionii situati in cap formeaza o masa compacta de la care pornesc nervi spre diferite oragane.Acest sistem nervos central ar fi format,dupa opinia unor savanti englezi , din peste 168 de milioane de neuroni.

               In 1936, cercetatorul englez J.Z. Young a constatat , cu surprindere , ca fibra nervoasa a cefalopodelor este uriasa, avand un diametru de 50-100 de ori mai mare decat cea umana.Acest axon gigant a permis cercetari extrem de interesante , care au dus la nasterea unei noi discipline – neurofiziologia celulara.

               Ochii ,situati pe partile laterale ale corpului, au , de asemenea , o structura anatomica unica printre nevertebrate , apropiata de organul vizual al vertebratelor.Ei sunt formati din cornee , iris , cristalin, retina, iar la exterior sunt aprati de doua ploape.Chiar daca nu distinge culorile , ochiul caracatitei se acomodeaza cu usurinta la schimbarile de luminozitate si de distanta.Pupila are o ciudata forma restangulara.

               Desi exista un nerv acustic, se pare ca sunetele nu sunt percepute de catre caracatite.

                   Inteleptele adancurilor

               Experientele , facute atat in mediul natural , cat si in acvariile laboratoarelor , au pus in evidenta comportamete care lasa impresia unor actiuni capabile sa invete rapid si sa memoreze experientele avute.

               Geoffrey Sanders , profesor la Universitatea din Londra , a imaginat cateva experiente care au dus la rezultate concludente.A invatat rapid o caracatita sa distinga culoarea alba de cea neagra.El a introdus in acvariu un disc negru , pe care caracatita l-a atins cu un brat si a primit drept recompensa un peste.Apoi un disc alb , care , odata atins , a declansat o descarcare electrica ce a silit animalul sa se retraga in adapostul sau.La o noua aparitie a discului negru, atacul a fost fulgerator si caracatita si-a primit recompensa , dar cand a fost scufundat discul alb ea a ezitat si apoi s-a restras.

               Experientele au fost multiple si au demonstrat ca o caraactita este capabila sa distinga forma si marimea obiectelor , sa parcurga fara greseala un labirint, pentru a ajunge la prada , sa memoreze anumite intamplari si sa le evite pe cele neplacute.Concluzia : cefalopodele dispun de posibilitati extraordinare pentru a explora si cunoaste mediul in care traiesc si pentru a-si adapta comportamentul.Scufundatorii echipei Cousteau au realizat un experiment spectaculos in adancul marii , cu o caracatita careia i-a fost prezentata o langusta intr-un balon de sticla inchis cu un dop.Dupa cateva inceracri neizbutite ,cefalopodul a inteles ca pentru a ajunge la prada , trebuie sa scoata dopul si a facut acest lucru cu usurinta , folosindu-si tentaculele .

               Capabile de atatea performante , caracatitele ar trebui sa fie stapanii absoluti ai fundurilor marine, dar in realitate lucrurile nu stau chiar asa.Dupa parerea oamenilor de stiinta , exita doua motive majore care le limiteaza posibilitatile.Intai ,pigmentul din sange , care transporta oxigenul la tesuturi , nu este hemoglobina , care are in compozitie fier, cala vertebrate , ci hemocyanina , pe baza de cupru.

               Prezenta acesteia diminueaza serios capacitatea sangelui de a absorbi oxigen , capacitatea care la caracatite este de numai 3-5,5 la suta , fata de 10-20 la suta , cat este la pesti , al caror pigment transportor de oxigen este hemoglobina.

               Din cauza oxigenarii deficitare a tesuturilor , caracatitele nu sunt capabile de eforturi indelungate , obosind repede.Cel de-al doilea motiv este durata foarte limitata a vietii , care nuingaduie acumularea experientei ce ar transforma caracatitele, dupa cum se exrpima Couteau , „intr-un fel de intelepte ale adncurilor , redutabile si viclene”.

                   Caracatita si omul

                In multe locuri din lume , caracatita este prinsa de pescari , in diverse moduri , si vanduta ca aliment.Traditia s-a perpetuat fara intrerupere din Grecia arhaica si Egiptul faraonic pana in zilele noastre.Grecii, turcii, italienii sunt mari consumatori de cefalopode.La fel si populatii de pe  tarmurile nord-africane.

               In afara de procedeul traditional de prindere , ce foloseste o oala de pamant, in care caracatita, totdeauna dornica de un adapost , intra si este trasa apoi la suprafata , sunt si alte metode , bazate pe momeli si carlige.Animal curios ,caracatita se arunca asupra a tot ce misca.Pe coastele Africii , pescarii scufunda ramuri de palmier , acoperite de alge , de care caracatitele se agata.In sudul Frantei , in Provence , se foloseste procedeul numit „al femelei”.O femela capturata este legata cu o sfoara si coborata in mare , ca momeala , pentru masculii care se agata ea.

               Caracatitele sunt capturate , de asemenea , in Polinezia si in Extremul Orient , in Vietnam , Indonezia , Filipine , Japonia. Mai ales locuitorii arhipelagului nipon sunt mari amatori de caracatite , fata cerintelor pietei , japonezii au pus la punct metode de crestere in custi scufundate la 2 metri adancime , fiecare adapostind doar o caracatita.

               In general , pescarii considera caracatitele drept rivale care le fura pestii din plase si , mai ales , langustele din capcane.Furtisagurile acestea sunt reale , dar , tinand seama de metabolismul deficitar , care le limiteaza activitatile si de scurtimea vietii , caracatitele au un impact minor asupra pescuitului.  

„Caracatitele se reproduc primavara si raman ascunse cam doua luni. Femela, dupa ce a depus oua, ramane in preajma lor. Ea incepe sa slabeasca, lllndca nu mal pleaca in cautarea hranei. Ouale suni depuse intr-o gaura si sunt atat de numeroase, incat formeaza o masa mai mare decat carpul animalului. Ouale crapa dupa aproximativ 50 de zile sl puii Ies catarandu-se. Ei seamana cu niste mici paianjeni si sunt numerosi. Forma caracteristica a corpului lor nu este inca vizibila, dar se disting bine contururile generale. Sunt atat de neputinciosi si plapanzi, incat pier in numar loarte mare. Par lipsiti de organizare Interna, atat sunt de mici' (Aristotel -  „Istoria animalelor”)

“Caracatita , ce oroare!, va suge.Va trage spre ea si in ea , si inlantuit , incleiat , va veti simti sorbit , incet , incet in acest inspaimantator sac monstruos.Tentaculele oribile sunt mladioase , precum o curea , au soliditatea otelului si sunt reci ca noaptea.”(Victor Hugo – „Muncitorii marii”)      

loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu










loading...








Cauta referat
Scriitori romani