|
Bac romana - rezolvarea subiectelor de bac romana oral1. Ilustreaza trasaturile prozei romantice, prin referire la o opera literara studiata.
Alexandru Lapusneanu, Costache Negruzii Curent aparut in Anglia la sfarsitul secolului al 18-lea, romantismul s-a ridicat impotriva rigorii si a dogmatismului estetic, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract, sustinand manifestarea fanteziei creatoare, a sensibilitatii si a imaginatiei si minimalizand ratiunea si luciditatea. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. In “Alexandru Lapusneanul”, romantismul se manifesta la nivelul temei, personajelor, motivelor si procedeelor:
Tema Prima nuvela istorica din literatura romana, aceasta specie a genului epic fiind de altfel proprie romantismului, “Alexandru Lapusneanul” apare in primul numar al revistei “Dacia literara”, inscriindu-se intr-una din directiile imprimate de programul acesteia: inspirarea scriitorilor din istoria patriei. “Alexandru Lapusneanul” va fi astfel o nuvela romantica tocmai prin tema abordata: evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, in timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu.
Personajele Romanstismul nuvelei frapeaza insa prin caracterul personajului de exceptie Alexandru Lapusneanu. Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, eroul lui Costache Negruzii este un personaj complex, bine individualizat. George Calinescu aprecia, ca „Lapusneanul apare ca orice om viu si intreg si impresia ultima a cititorului e mai putin a unui portret romantic cat a unei puternice creatii pe deasupra oricarui stil de scoala”, precum si faptul ca „echilibrul intre conventia romantica si realitatea individului e minunea creatiei lui Negruzii.” Este tipul domnitorului tiran si crud, cu o vointa puternica (“Sa ma intorc? Mai degraba-si va intoarce Dunarea cursul indarat”) si cu spirit vindicativ (razbunator). Il caracterizeaza cruzimea nemasurata, trasatura tipic romantica, provenita dintr-o ura fara margini, dusa la paroxism, fata de boierimea tradatoare, ceea ce include personajul in anormalitate, specifica romantismului. Destinul personajului principal este cel al unui om obisnuit pus in imprejurari neobisnuite. Alcatuit din urcusuri si coborasuri (de la functia de stolnic la coroana voievodala sau dupa ce este tradat de boieri si pierde scaunul domniei, merge la Constantinopol, de unde se intoarce cu osti, il detroneaza pe Tomsa, ajunge domnitor pentru a doua oara si loveste fara mila in boieri, rapus de boala, moare otravit de propria-i sotie), acest destin este marcat de forta distructiva a celui care-l poarta. La modul romantic, Lapusneanul este un demon alcatuit din constraste puternice (luciditate politica, hotarare, tenacitate, inteligenta, viclenie, nesabuinta, disimulare si, mai ales, cruzime). Demonul are nevoie de o putere in scena grandioasa pentru a-si realiza razbunarea ca forma a erorii sale axistentiale, iar chipul i se profileaza pe un fundal de foc sange si suferinte. Specifica personajelor romantice le este si complexitatea caracterului. Portretul lui Alexandru Lapusneanul este alcatuit din lumini si umbre. In deschierea nuvelei, aflam chiar din spusele domnitorului ca in prima sa domnie nu a existat varsare de sange, a facut dreptate tuturor, dovada ca Lapusneanu este capabil de o conducere in care crima nu este ridicata la rang de lege. Faptele voievodului, ajuns din nou pe tronul Moldovei, campania de exterminare a boierilor tradatori, iertarea pe care o cere, cu pocainta, boierilor, leacul de frica oferit gingasei si miloasei doamne, aruncarea lui Motoc in mainile multimii furioase pun in lumina un domn absolut, un tiran al epocii medievale, care actioneaza pentru intarirea autoritatii domnesti si slabirea boierilor. Negruzzi a inteles astfel „spiritul cronicii romane si a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati”. (G. Calinescu) Antiteza angelic-demonic se realizeaza la nivelul personajelor Roxandra-Lapusneanul si are rol bine determinat: „numai raportata la umanitatea ei, putem intelege marginile criminalitatii lui Lapusneanul”(D. Popovici)
Temele abordate specific romantice sunt:
Motive romantice:
Procedee romantice:
boieresti, discursul din biserica)
I “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…” II “Ai sa dai sama, doamna!…” III “Capul lui Motoc vrem…” IV “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu..”)
bogata a vestimentatiei, a obiceiurilor, a felului in care decurgeau ostetele ori a rogorilor vietii de la curtile domnitorilor din evul de mijloc.
2. Ilustreaza trasaturile prozei realiste, prin referire la o opera literara studiata.
Realismul este curentul literar in care realitatea este zugravita veridic si cu obiectivitate, creand cititorului impresia ca universul fictional este o oglinda a realitatii. Scriitorul nu se implica in redarea intamplarilor sau conturarea personajelor. Ilustreaza imprejurari si personaje tipice, reale, creand astfel tipologii de caracter: arivistul, demagogul, avarul, intelectualul, intr-un stil impersonal, rece, obiectiv.
Tema „Enigma Otiliei” de G. Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, in primul rand prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta. Titlui initial al romanului era „Parintii Otiliei” (schimbat de editor) si ilustra motivul paternitatii, concretizat in raportul dintre parinti si copii (Costache-Otilia, Pascalopol-Otilia si ceilali ceilalti), pe fundalul societatii bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.
Tipologia personajelor Tipologia personajelor este de esenta clasicista; conturate realist , sunt caractere dominante de o singura trasatura fundamentala, tipuri general-umane de circulatie universala (avarul, arivistul, baba absoluta), asa cum concepea scriitorul „Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesanta decat cand a intrat intr-un tip”. Romanul „Enigma Otiliei” reuneste cea mai bogata galerie tipologica: - prin Costache Giurgiuveanu se continua tipologia avarului din literatura romana (Hagi Tudose) si universala (Gobseck, Goriot, Grandet), conturandu-se un personaj complex. In raport cu mos Costache se definesc moral celelalte personaje, pentru ca el detine averea care-i polarizeaza pe toti - Stanica Ratiu Este un Dinu Paturica modern, incadrandu-se in tipologia arivistului. Avocat fara procese, energia lui nu se observa in munca, el circula in diferite medii, alfa, stie tot, asteapta „ceva”, care sa-i modifice modul de viata peste noapte, sa-l imbogateasca. - Aglae: acreala, lacomia de bani, de avere, spiritul carcotas, rautatea sunt trasaturile care alcatuiesc tipul „babei absolute”. - Titi Tulea, calificat de Otilia drept „prost”, repetent de cateva ori si corigent, „vlajgan molatic” de 22 de ani, nu citeste pentru ca lectura ii da „dureri de cap”; este tipul debil mintal, imfantil si apatic. - Felix Sima este definit chiar de Calinescu „martor si actor”. Ca participant direct la actiune, Felix este un personaj in roman, actiunile, faptele, situatiile in care este pus argumenteaza statutul de „actor”. Tot Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume necunoscuta – strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, majoritatea personajelor adunate la jocul de carti etc. – de care acesta ia act prin imaginile reflectate in constiinta acestui personaj martor. - Otilia Marculescu intruchipeaza eternul feminin plin de mister, tainic si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate candida si profunda maturitate. Tehnica detaliului Aspectul caselor cu o “varietate neprevazuta a arhitecturii”, din care naratorul surprinde “marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicula prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive”,”umezeala care dezghioca varul”,”uscaciunea, care umfla lemnaria” – toate facand din strada bucuresteana “o caricatura in moloz a unei strazi italice”. Exteriorul casei lui Giurgiuveanu e prezent in detalii semnificative, sugerand calitatea si gustul esteti: imitatii ieftine, intentia impresionarii prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii: geamurile patrate erau acoperite cu hartie translucida pentru „a imita” vitraliile de catedrala; ferestrele erau de o inaltime „absurda”, acoperisul „cadea cu o streasina lata, totul era in cel mai <<antic stil>>; zidaria era crapata si scorojita, din crapaturile casei ieseau indrajnet buruienile”(aspect dezolant). Atentia e apoi centrata pe un detaliu al casei, usa, descrisa in amanunte: de lemn umflat si descleiat, imensa, „de forma unei ferestre gotice”. Aspectul neingrijit, degradarea cladirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar; nici o perdea la geamurile pline de praf, „stravechi”; usa cea uriasa se misca „aproape singura, scartaind ingrozitor”. Teama, fiorul sunt sugerate evident perin aceste amanunte semnificative, n care epitetele (umflat, descleiat, imens, stravechi) si elementele auditive contureaza o atmosfera lugubra si misterioasa, cu un aer de ruina romantica. Asemenea descrieri minutioase sunt relevante si pentru conturarea altor caractere. Camera Otiliei o defineste pe fata intru totul, inainte ca Felix sa o vada: „o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare, in fata ei se afla un scaun rotativ, de pian” – sunt detalii semnificative ce stimuleaza imaginatia; motivul oglinzilor – o metafora ce-ar putea vorbi de firea imprevizibila, care scapa intelegerii imediate, prin apele oglinzilor, dar si ca element in dispensabil al cochetariei feminine; prin dezordinea tinereasca a lucrurilor ce inunda camera se intuieste firea exuberanta; lucruri fine (rochii, palarii, pantofi), jurnalele de moda frantuzesti, cartile, notele muzicale amestecate cu papusi alcatuiesc universul de viata cotidiana, spiritual, „ascunzisul feminin”, cum spun scriitorul. Exemplele pot continua, ilustrand conceptia clasica, balzaciana, de exprimare a caracterului prin detalii semnificative.
3. Ilustreaza trasaturile prozei fantastice, prin referire la o opera literara studiata. Publicata in 1898, in „Gazeta sateanului”, si ulterior, in volumul „Nuvele si povestir, nuvela „La hanul lui Manjoala” se incadreaza, alaturi de „La conac” in proza fantastica a lui Caragiale: in ambele, un eveniment misterios se petrece la un han, in vreme de noapte si implica prezenta diavolului. Din punct de vedere compozitional, lucrarea mentionata se caracterizeaza prin existenta a doua planuri temporale: trecutul si prezentul. Astfel, dupa cum aflam din epilog, „La hanul lui Manjoala” este rememorarea unei intamplari petrecute cu ani in urma si al carei erou fusese un barbat (Fanica), pe vremea cand era tanar (naratiune ulterioara istoriei). Primul paragraf al nuvelei (prologul) aduce actiunea in prezent, protagonistul celor petrecute atunci fiind chiar naratorul. Intreaga relatare se face la persoana I. Nuvela se deschide cu prezentarea gandurilor povestitorului (monolog interior), un tanar calator intarziuat, care dorea sa ajunga la un anume polcovnic Iordache (viitorul lui socru): „Un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala…de-acolo, pana-n Popestii de sus, o postie: in buiestru potrivit, un ceas si jumatate (…). Acu sunt sapte trecute: al mai tarziu pana la zece, sunt la pocovnicu Iordache”. In timp ce-si calcula astfel distantele, calaretul vede „ca la o bataie buna de pusca” hanul lui Manjoala si se grabeste sa ajunga acolo. In acest punct, planul prezentului este parasit temporar, cele cateva amanunte legate de trecutul hanului pregatind insertia elementului fantastic: proprietarul fusese un anume Manjoala (care murise), afacerea fiind condusa acum de sotia sa. Femeie vrednica si priceputa, aceasta isi platise datoriile, reparase cladirea, ba chiar se spunea ca ar avea si bani. O intamplare misterioasa pregateste aparitia fantasticului: odata, cand niste talhari au atacat hanul, ca prin minune, unul dintre ei a cazut mort (tocmai cand „a tras cu sete” cu toporul in poarta), oar fratele lui a ramas mut. Interventia unei forte obscure, chemate parca de cineva, nu se opreste aici: cand hangita a inceput sa strige, jandarmii erau deja la poarta, parca ar fi fost preveniti. Revenind in prezent, naratorul descrie momentul in care ajunge la han, in curtea plina de oameni si de focuri (ultimele sugerand, mai tarziu un spatiu malefic, de infern). Hangita (Marghioala) aflata langa un cuptor, cunoaste tinta drumetului (de aparca ar fi instiintat-o cineva despre asta). In preajma vaduvei, tanarul simte o ispita demonica („m-a impins dracul s-o ciupesc”), pregatind astfel terenul pentru intalnirea cu Necuratul. Camera in care este invitat calatorul in incanta: totul este alb, o caldura placuta in cuprinde, dar lipsesc icoanele. Cand oaspetele se asaza la masa (facandu-si cruce, ca totdeauna), se aude „racnetul” unui cotoi care navaleste pe usa, afara, lasand aerul rece sa intre si sa stinga lampa. Mai tarziu, in timp ce naratorul era servit cu o cina imbelsugata, afara se starneste o vijelie cumplita (chemata de uciga-l crucea, la porunca hangitei). Hotarat sa ajunga la logodnica sa, Fanica se pregateste de plecare, observand prea tarziu ca hangita ii tinea caciula in mana, uitandu-se adand in fundul ei. Efectele vrajitoriei vor aparea destul de curand: „Mergand cu capul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt o durere la cerbice, la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi (…). Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea…”. Inghetat pana la oase, tanarul incearca sa-si continue drumul, dar calul „sforaie si se opreste pe loc ca si cum ar veda in fata o piedica neasteptata”. Obstacolul se vadeste a fi un ied (de culoare neagra) care zburda in fata calului tot mai speriat. Atunci cand drumetul face imprudenta de a pune iedul intr-o desaga, pe spinarea calului, animalul innebunit dardaie si alearga naucit, peste gropi si busteni, inapoi spre han. Trantit jos din goana nebuna a calului, tanarul Fanica este gasit de un pandar; acum afla, stupefiat, ca ratacise vreo patru ore in jurul hanului, retinut parca de o mana nevazuta. Grabit sa se intoarca in spatiul malefic („In cativa pasi am ajuns la poarta”), naratorul gaseste iedul negru, pe prag, animalul intrand in odaie si culcandu-se cuminte sub pat. Tanarul este luat cu forta de pocovnic, dar se intoarce de trei ori si numai dupa ce se purifica, timp de patruzeci de zile, la un schit, se cuminteste si accepta casatoria. Mult mai tarziu, naratorul afla ca hanul a ars, iar hangita si-a gasit sfarsitul in flacari. In sens larg, prin fantastic se intelege ceea ce este creat de imaginatie, irealul, supranaturalul. In nuvela „La hanul lui Manjoala” fantasticul apare ca o ruptura in ordinea fireasca a intamplarii si implica prezenta diavolului (cu care hangita avea legaturi): odaia fara icoane, usa care se tranteste atunci cand drumetul isi face cruce si incendiul final fac din han un spatiu apartinand Infernului si protejat de Satana. Tot asa, cotoiul si iedul sunt intrupari ale diavolului si pazitori ai spatiului malefic: ultimul dispare din amp atunci cand pandarul rosteste formula consacrata („Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!”) si se refugiaza in spatiul protector al hanului. Autorul-narator incearca sa dea o explicatie realista fiecarei secvente, astfel incat fantasticul nu este inspaimantator, ci se mentine in limitele viziunii populare. Specia literara „La hanul lui Manjoala” este o lucrare epica, de intindere mijlocie, scrisa in proza. Actiunea, avand o intriga bine construita si un conflict marcat (intre fortele Binelui si cele ale Raului) se desfasoara la limita dintre real si fantastic. „La hanul lui Manjoala” este o nuvela fantastica. 4. Ilustreaza conceptul operational basm cult prin referire la o opera literara studiata.
Basmul este specia genului epic in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi, zane, animale si pasari nazdravane etc.), aflate in lupta cu forte malefice ale naturii sau ale societatii (balauri, zmei, vrajitoare) pe care le biruie in cele din urma. Basmul isi are originea in creatia populara. La cel mai simpu nivel de interpretare, basmult ar putea fi povestit astfe: Doi frati (Verde-Imparat si Craiul) traiau, de multa vreme, la doua capete ale lumii, farasase mai vada (situatia initiala). Primul, ajungand la batranete fara a avea descendenti in linie masculina, ii scrie fratelui sau, Craiul, cerandu-i pe unul dintre cei trei feciori ca urmas la tron (evenimentul care perturba echilibrul initial). Cei doi frati mai mari ai Craiului aratandu-se dornici sa plece, tatal se imbrraca intr-o piele de urs si ii asteapta, pe fiecare, sub un pod. Speriati de „fiara”, feciorii se intorc, pe rand, acasa. Intr-una din zile, mezinul Craiului se intalneste, in gradina, cu o batrana care cersea (si care era sfanta Duminica). Milostiva de tanarul craisor, sfanta ii sfatuieste sa plece el la Verde-Imparat, insa numai dupa ce va cere calul si armele pe care tatal sau le avuse in tinerete. Dandu-i ascultare, mezinul isi alege calul (supunandu-l la proba jaraticului) si le reda armelor tatalui sau vechile virtuti (prin indepartarea ruginii). Pe urma „botezat” intru soare si luna (prin cele trei zboruri cosmice ale calului nazdravan), craisorul se pregateste de plecare, sfatuit fiind de tatal sau sa se fereasca de omul ros „si mai ales de cel span” (interdictia). Prima etapa a drumului o constituie padurea-labirint in interiorul careia fiul craiului se intalneste, de trei ori, cu Spanul (care-l momeste sa si-l ia ca sluga). La a treia intalnire, oferta fiind acceptata, Spanul il invita pe naivul tanar sa coboare intr-o fantana ciudata, pentru a se racori; imediat insa tranteste capacul si-l sileste pe captiv sa accepte inversarea rolurilor. Asa devine craisorul sluga Spanului, cu numele de Arap-Alb (in schema narativa comuna, momentul se numeste : „Raufacatorul insala victima”). Asa ajung la Verde-Imparat. Noua travestire functionand, Arap-Alb este supus la trei probe initiatice: sa aduca salatile din Gradina Ursului, apoi pielea (batuta intre pietre scumpe) a Cerbului fermecat si in final, pe chiarfata Imparatului Ros. Pentru a trece de ultima incercare, Arap-Alb se intovaraseste cu cinci aparitii bizare reprezentand tot atatea intrupari ale fortei cosmice: Gerul (gerila), foamea (Flamanzila), setea (Setila); Ochila este Ciclopul din epoca homerica, iar Pasari-Lati-ungila este un Sagetator coborat pe pamant. Impreuna vor izbuti sa treaca prin incercarea (proba) focului (scena casa de arama), a apei („cercati marea cu degetul” gandeaimparatul inaitea ospatului fabulos la care ii invita) si a recunoasterii fetei Imparatului Ros. In final, intrucat fata divulga secretul lui Harap-Alb redevenind acesta este ucis de Span, dar renaste (stropit fiind cu apa vie si apa moarta) redevenind ceea ce fusese. In schimb, Spanul este omorat de calul nazdravan. Sfarsitul este al tuturor basmelor: nunta lui Arap-Alb cu fata Imparatului Ros. In afara schemei narative, „Povestea lui Arap-Alb” mai prezinta si alte semnari cu prototipul folcroric: confruntarea dintre principiul binelui si cel al raului, victoria celui dintai, existenta unui mezin care i se substituie lui Fat Frumos, prezenta unor ajutoare ale eroului pozitiv, prezenta fabulosului. Exista insa si multe deosebiri care revela caracterul de basm cult al operei in discutie:
curgand una cu cealalta.
„originala alaturare a miraculosului cu cea mai specifica realitate” (G. Calinescu). Bunaoara, Spanul se comporta ca un om viclean, esenta lui democica fiind dezvaluie numai atunci cand coboara in fantana si-si striga numele: „Chima raului pe malul paraului!” Tot asa, cele cinci aparitii bizare (care-l vor insoti pe Arap-Alb in ultima parte a alatoriei sale), se comporta, vorbesc si se cearta ca niste tarani humulesteni; in plus fiecare schita de portret cu prinde o trimitere la fiinta umana: „o dihanie de om” (Gerila), „o namila de om” (Flamanzila), „o aratare de om” (Setila), „o schimonositura de om” (Ochila), „o pocitanie de om” (Pasari-Lati-Lungila).
in plus, trasaturile lor sunt grotesti „avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si cand sufla cu dansele, cea de deasupra se rasfrangea in sus, peste scafarlia capului, iar cea de dedesupt atarna in jos, de-i acoperea pantecele” (Gerila).
mitologie. Astfel, Ursul (care simbolizeaza clasa razboinicilor) este adormit cu fiertura de „somnoroasa” data de sfanta Duiminica; in acest mod, apa din fantana devine apa Lete a uitarii. Tot asa, Cerbul (a carui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei (din mitologia greaca); in plus nestemata pe care o poarta in frunte, aminteste de perla frontala (din simbolismul hindus) care le confera luptatorilor atributul eternitatii. Prin anihilarea Ursului si prin uciderea Cerbului, Arap-Alb reediteaza mitul Crengii de aur, preluand de la invinsi atributele razboinicului si privilegiul eternitatii.
basm cunoscuta metafora a drumului (care ii strabate toata opera). Calatoria lui Arap-Alb fiind labirintica, ne-am putea intreba daca aceasta nu este o aluzie la mitul Ariadnei.
autorului: „Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii”. Cuvintele subliniate amintesc de mitul autohton al ursitoarelor (care ii menesc destinul fiecarui nou-nascut); cele trei zane ale soartei au atributii bine stabilite (una toarce, alta deapana si a treia taie firul vietii), primul „personaj” deghizat fiind chiar autorul. Sub pana sa, inpamplarile care constituie drumul formarii unui tanar se succed, facand din acest basm un bildungsroman. Tot o „ursitoare” este si Sfanta Duminica (deghizata in cersetoare); panza alba in care este invaluita atunci cand se ridica in vazduh, aminteste de panza Penelopei (care i-a „tesut” destinul lui Ulysse); Sfanta in ajuta pe Arap-Alb in toate marile lui incercari. Dupa unele opinii, spanul este elementul malefic, dupa altele, este un petagog „deghizat”, ajutandu-l pe tanar sa se maturizeze: „Pentru ca Arap-Alb sa devina om, Spanul trebuie sa fie <<rau>>. El va disparea doar cand rostul i se va fi implinit”(Fl. Ionita). Acelasi rol l-ar avea si calul. Chiar fiul craiului se „deghizeaza” in sluga, pentru a fi initiat; Harap-Alb tine locul lui Fat Frumos, dar nu este echivalent cu acesta: nehotarat, lipsit de experienta („boboc in treburi de acestea”), naiv si usor de inselat, milos si supus, el va suferi o „moarte” simbolica (in fantana) pentru a se naste ca o sluga. Din aceasta postura modesta va deveni Stapan al timpului si erou civilizator (ca Prometeu). Toate aceste deosebiri ii confera operei in discutie caracterul de basm cult.
5. Ilustreaza conceptul operational povestire, prin referire la o opera literara studiata.
Termenul de „povestire” are doua semnificatii:
schita si nuvela cuprinzand nararea unui singur fapt. In povestire, relatarea este facuta din unghiul unui narator implicat ca participant, ca martor sau ca mesager al celor petrecute. Elementele specifice povestirii sunt:
petrecuta cu douazeci si cinci de ani in urma, in preajma hanului Ancutei. „Fantana dintre plopi” este cea de-a patra povestire din volumul „Hanul Ancuntei”, fiind plasata intre „Balaurul” si „Cealalta Ancuta”. Din punct de vedere compozitional, este si aceasta o povestire in povestire a carei „rama” este alcatuita din doua episoade:
momentul de liniste care urmeaza istorisirii lui mos Leonte, Ancuta aprinde focul pe vatra magica, pregatind cadrul unei „povesti”. Dintr-o data, se zareste in departari, un calaret al carui roib „luneca spre noi”, venind parca din adancul timpului trecut: „iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri”. Ajungand la han, drumetul carunt se vadeste a fi Neculai Isac, vechi prieten de tinerete al comisului Ionita. Pentru acesta si pentru ceilalti calatori aflati in spatiul mitic al hanului, Neculai Isac va evoca o poveste de iubire, duioasa si trista, care l-a marcat adanc. - episodul final are ca simbol cenusa („Focul se stinsese”) sugerand timpul intrat in amintire si imaginea lui Neculai Isac care „privea tinta in jos, in neagra fantana a trecutului”. Intre cele doua episoade este inserata povestirea propriu-zisa.
eroul acestei intamplari pe care o prezinta dintr-un unghi personal si afectiv. In tineretea lui nestapanita, acest mazil (care se ocupa si cu negotul de vinuri), poposise, intr-o toamna, la hanul Ancutei, insotind un convoi de carute incarcate cu butoaie cu vin. Fiind o zi frumoasa si calma, Neculai Isac iesite la plimbare prin imprejurimi, mergand fara tinta. La un moment dat, vazand, intr-o balta, un grup de tigani care se scaldau, tanarul este impresionat de frumusetea unei fete (despre care a aflat ca se numea Marga). Inconjura de intreaga ceata, Neculai Isac le-a aruncat cate un ban de argint Margai si lui Hasanache (un tigan batran), intorcandu-se apoi la han. A doua zi de dimineata , tocmai cand se pregatea de plecare, mazilul s-a pomenit cu Marga care i-a multumit pentru banul primit (cu care isi cumparase cizmulite). Atras de frumusetea ei, tanarul i-a promis ca va veni s-o vada, la doua ore dupa inserat, langa fantana dintre plopi. Aici se va consuma scurta lor intalnire, cei doi despartindu-se cu promisiunea ca se vor revedea, in a doua noapte, in acelasi loc. Redevenind la Pascani in zori, Neculai Isac si-a luat banii pe vin, apoi si-a pregatit drumul de intoarcere. Dupa ce a cumparat o scurteica de vulpe pentru Marga, tanarul a pornit calare, alaturi de oamenii sai, spre hanul Ancutei. In apropierea fantanii dintre plopi s-a razlit de grup, indreptandu-se, insotit doar de cainele sau, Lupei, spre locul unde il astepta tanara tiganca. Vazand-o nelinistita, Neculai Isac afla, prea tarziu, ca Hasanache si doi frati ai lui urmau sa-l omoare si sa-i ia banii. Cei trei sosind imediat, indragostitul pleaca sa li se opuna (si chiar il impusca pe unul dintre ei), dar, in lupta isi pierde ochiul drept. Cand carutasii din convoiul sau au sarit sa-l ajute, au gasit colacul fantanii plin de sange, caci Marga fusese zdrobita si aruncata in apa pentru tradarea ei.
moduri de expunere: - naratiunea = actiunea se desfasoara in secvente cronologice, in a caror seccesiune personajele isi reliefeaza trasaturile’ - descrierea este reprezentata prin toate cele trei tipuri. Asfel, fragmente cum ar fi: „si dintr-o data ni se infatisa, intr-o vaiuga verde, o fantanita cu colac de piatra, intre patru plopi. Era un loc trainic si singuratic…” sunt descrieri literare de tip tablou, purtand amprenta sadoveniana a melancoliei si a unei anume poezii a naturii; exista, de asemenea, si descrieri de tip portet: „Era un om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal (…). Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si traniu”; tot asa, prezentarea hanului, a vetrei si a altor obiecte construite o descriere de interior. - dialogul apare in numeroase momente, atat la nivelul timpului amintirii, cat si la nivelul timpului relatarii.
6. Ilustreaza conceptul operational nuvela psihologica, prin referire la o opera literara studiata.
Ioan Slavici, “Moara cu noroc” Nuvela = specia genului epic in proza in care:
desfasurarea actiunii, accentul cazand insa pe definirea lor si mai putin pe actiune.;
Deoarece este o opera literara epica de intindere medie, in care exista un singur plan narativ, cu personaje putine dar bine conturate, cu un singur conflict si o intriga riguros contruita,”Moara cu noroc” este o nuvela. Unicul plan narativ urmareste intamplarile de la hanul „Moara cu noroc”, insa mai ales evolutia personajului principal, Ghita, in setea sa de inavutire Subiectul este clar determinat, faptele prezentate fiind verosimile: Ghita, de meserie cizmar, ia in arenda hanul Moara cu noroc, unde se muta imperuna cu sotia si cei doi fii ai sai. Intriga este foarte bine conturata si o constituie aparitia lui Lica Samadaul la han, personaj malefic care va contribui din plin la tragismul faptelor. Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati si pradati, iar toate drumurile par sa ducaspre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si face. Atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se arunca in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut. Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac ca in final, focul purificator sa cuprinda totul . Exista un singur conflict interior in viata lui Ghita: lupta se da intre fondul cinstit al lui si ispita imbogatiri. Personajele care apar in prim plan sunt trei: Ghita, Lica Samadaul si Ana, toate fiind foarte bine conturate. Introspectia si observatia psihologica pe care Slavici le manifesta in sondarea personajelor, precum si pedepsirea exemplara a acestora fac din “Moara cu noroc” o nuvela psihologica. Ghita este vazut in continua sa evolutie de la omul harnic, bun, trudind pentru “fericirea familiei sale” la din ce in ce mai preocupatul de inavutire care ajunge sa fie complice la afaceri necurate, la crima si in final chiar ucigas. De-a lungul operei prin procedee ca introspectia, analiza psihologica, monologul interior, autoanaliza, autorul surprinde reactii, ganduri, trairi in cele mai adanci zone ale constiintei personajului. El ajunge la un moment dat ca pentru prima oara sa nu isi mai doreasca sa aiba nevasta, tocmai pentru ca legat fiind de aceasta, nu putea sa faca ce vrea, sa isi puna capul in primejdie si sa castige bani necurati. Isi da seama de schimbarea din comportamentul si gandirea sa, are remuscari:”Iarta-ma, Ano, iarta-ma tu cel putin , tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului.”, le spune copiilor ca ei nu au un tata vrednic de lauda asa cum au avut parintii lor, ci un “ticalos”.Fricos si las se afunda din ce in ce mai mult in faptele marsave puse la cale de Lica neasumandu-si responsabilitatea si incercand sa gaseasca scuze:”asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?! Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul n-ar dori sa n-o aiba” Lica este in nuvela un personaj satanic ce exercita asupra celorlalte personaje o dominatie fantastica. Bun cunoscator al psihologiei umane, mizeaza pe patima lui Ghita pentru bani, reuseate sa o fascineze si pe Ana care vede totusi in el un “om rau si primejdios”.Inca de la inceput Ghita intelege ca cine era hangiu la Moara cu noroc trebuia sa dea seama Samadaului.
7. Ilustreaza conceptul operational nuvela istorica, prin referire la o opera literara studiata. Nuvela = specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, cu personaje putine, in care exista un singur conflict, cu o intriga riguros construita si in care accentul cade pe definirea personajului si mai putin pe actiune. Trasaturile nuvelei:
fiecare fiind precedat de un moto care sintetizeaza actiunea capitolului.
dintre domnitor si boierii care il tradasera in prima domnie si il silisera sa paraseasca tronul Moldovei.
Lapusneanul de a reveni pe tronul Moldovei:”Daca voi nu ma vreti eu va vreu…”, “Sa ma intorc? Mai degraba-si va intoarce Dunarea cursul indarapt”
sustinut de conflictul dintre boieri si domnitor.
tiranului, animat de puternica ambitie de a se razbuna, cruzimea extrema fiind principala lui trasatura, doamna Ruxanda este exact opusul domnitorului: caracter slab, inclinata spre a nu-si asuma responsabilitatea faptelor, Motoc este prototipul intrigantului fara scrupule si al tradatorului de neam.
parte adevaruri istorice - “Alexandru Lapusneanul” este o nuvela istorica deoarece contine elemente realiste ilustrate de adevarul istoric, preluat de Constache Nerguzzi din “Letopisetul Tarii Moldovei” de Grigore Ureche: ocuparea tronului Moldovei de catre Alexandru Lapusneanu pentru a doua domnie, celebrele replici “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..” si “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…”, scena ospatului si a macelului la curtea domneasca, omorarea celor 47 de boieri, moartea lui Lapusneanu. In nuvela, Costache Negruzzi face referiri directe la inspirarea sa din cronica lui Grigore Ureche (atunci cand relateaza prezentarea domnitei Ruxanda: “zice hronica”, ”zice hronicarul in naivitatea sa”) 8. Ilustreaza conceptul operational nuvela fantastica, prin referire la o opera literara studiata. Mircea Eliade- “La tiganci” Nuvela: - specie epica de intindere medie, mai mare decat povestirea si mai mica decat romanul; - exista un singur plan narativ: acela al profesorului de pian Gavrilescu, prototip al insului obscur si ratat in plan profesional si sentimental, care are revelatia sacrului (hierofanie) prin patrunderea in alt spatiu decat cel real, guvernat de alte legi decat cea a timpului ireversibil. - subiectul nuvelei : Actiunea este plasata in Bucurestiul de altadata, “centrul unei mitologii inepuizabile” pentru Eliade intrucat el considera ca orice loc natal constituie o “geografie sacra”. Real: Profesorul Gavrilescu se intoarce acasa cu tramvaiul de la lectiile de pian, pe o caldura “incinsa si inabusitoare”, obsedat fiind de colonelul Lawrence si calatoriile acestuia in Arabia. Banalitatea vietii (profanul) este definita de interese materiale, Gavrilescu socotind valoarea casei tigancilor, loc despre care era o rusine sa vorbesti, in lectii de pian. Isi aduce aminte ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor si coboara din tramvai cu intentia de a-l lua in sens invers pentru a-si recupera servieta. Este atras de umbra si racoarea nucului din gradina tigancilor si, fara sa-si dea seama, se trezeste in fata portii, unde “il intampina o neasteptata, nefireasca racoare” Imaginar: Il intampina “o fata tanara, frumoasa si foarte oachesa” care il duce intr-o “casuta veche” unde o batrana ii cere sa isi aleaga trei fete. Gavrilescu isi alege “o tiganca, o grecoaica si o ovreica” si (a) ajuns in bordei unde inltalneste cele trei fete, este supus unei prime probe initiatice: aceea de a ghici care este tiganca. Traind un destin haotic, la intamplare, neobisnuit sa mai caute intelesurile profunde ale vietii, Gavrilescu se opreste la suprafata lucrurilor, aparentele (vestimentatia fetelor) impiedicandu-l sa vada esentele si in consecinta esueaza. Fetele il prind intr-un cerc ametitor, “ca intr-o hora de iele”, unde Gavrilescu isi pierde constiinta intrand intr-o stare superioara de vis. (b) Se trezeste ametit si confuz intr-o incapere total necunoscuta, se gandeste ca totul e o iluzie, simte o fericire totala, incearca sa atinga o stare artistica superioara cantand la pian.(c) Cand isi da seama ca este singur in aceasta lume necunoascuta, devine nerabdator, incepe sa caute o iesire dar, ca intr-un labirint, traverseaza odai nesfarsite cu destinatii incerte, se simte agresat de lucruri vechi si ciudate care isi modifica permanent formele, dimensiunile si culorile, este stapanit de o tensiune sufleteasca maxima, oscileaza intre vis si ameteala premergatoare lesinului, scena culminand atunci cand se simte infasurat strans intr-o draperie ca intr-un giulgiu mortuar, pierzandu-si perceptia asupra lumii inconjuratoare. – traversarea starii de la materie la spirit. Real: Dupa ce ii povesteste babei experienta, Gavrilescu revine in planul real dominat de acelasi “uruit metalic al tramvaiului”. Va constata uluit ca intamplarile cotidiene ii contraziceau toate obiceiurile si cunostintele anterioare: ofera taxatorului o bancnota retrasa demult din circulatie, doamna Voitinovici isi schimbase de cativa ani adresa, in proria lui casa se mutasera alti locatari, iar de la carciumarul din cartier afla cu stupoare ca Gavrilescu disparuse cu 12 ani inainte si Elsa, sotia lui, se repatriase in Germania. Protaginstul intamplarilor neobisnuite nu se mai poate adapta la realitatea prozaica dupa ce traise intr-un timp exclusiv imaginar. Va reveni in consecinta de bunavoie la tiganci: se urca intr-o birja si cere sa-l duca la tiganci. Birjarul, “fost dricar” il ajuta sa treaca dincolo, trecandu-l prin locuri impuse de traditia inmormantarii, urmand un drum prestabilit, oprindu-se in dreptul bisericii si ajungand in final la tiganci. Imaginar: Ajungand la tiganci, Gavrilescu o va regasi pe Hildegard.Cele doua planuri temporale, pana atunci distincte, vor fuziona in clipa in care barbatul, luat de mana de femeia vietii lui, se ve urca in trasura pe capra careia motaia acelasi birjar care-l adusese la tiganci. Desi Hildegard si birjarul apartin unor lumi net deosebite – imaginarul si realitatea – Gavrilescu nu le mai distinge, confundandu-le. Timpul istoric si cel al memoriei afective se ingemaneaza intr-o unica dimensiune – suprarealitatea mitica. - personajele sunt putine, eroul nuvelei se regaseste in acest profesor de pian. Majoritatea pesonajelor au corespondente mitice:
portii Infernului.
Preotesele (oficiau ritualul mortii in templele antice) /Parcele /ursitoarele (divinitati infernale care decideau la nastere durata vietii si destinul fiecaruia)
lumea cealalta, peste apa Styxului) Fantasticul: Tema – specifica literaturii fantastice: manifestarea sacrului in profan (hierofania) Cele 4 mituri fundamentale:
Caracteristicile fantasticului: 1. Proza fantastica presupune o trasatura narativa abil construita (succesiunea planurilor este real-ireal-real-ireal), ambigua, cu “chei” (interpretari) numeroase, cu subiect ciudat. Realizarea fantasticului in aceasta nuvela se face prin imbinarea planurilor real cu imaginar, trecerea intre cele doua planuri nefiind marcata de indici clari de separatie (semn al fantasticului pur, diferit de fantasticul basmelor unde exista indici clari de separatie): real-imaginar-real-imaginar. Chiar autorul considera ca aceasta nuvela marcheaza inceputul unei noi faze a creatiei sale literare. Daca pana atunci fantasticul este provocat mai ales de interventia activa a unor forte exterioare, acum granita dintre real si ireal este aproapre insesizabila, eroul nu sesizeaza cauzele trecerii. 2. Exista la tiganci o atmosfera incarcata de mister, de suspans si incertitudine, un echivoc al intamplarilor. 3. Fantasticul presupune iesirea de sub constrangerile categoriei de timp, spatiu, cauzalitate, ceea ce consacra o anomialie Timpul: Mircea Eliade disociaza timpul istoric, durativ si irevocabil de timpul mitic, sesceptibil de a fi reintegrat si recuperat spiritual. Iesirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea in cel sacru presupune un proces ideatic si sufletesc invers, anume anamneza, sub forma recuperarii dureroase a memoriei afective. Pasind in timpul sacru, universal, ghidat de constiinta de sine – fiul Ariadnei, Gavrilescu afla posibilitatea de a trai dragostea ratata la varsta tineretii. Fantasticului ii corespunde parasirea timpului prezent prin “inghetare”, “incetinire” sau “accelerare”. La tiganci, timpul capata o alta dimensiune si se scurge altfel decat in lumea reala. Ca si timpul, categoria spatiului nu este omogena. Gradina tigancilor este o oaza sacra intr-un spatiu profan. Se regaseste aici motivul labirintului: Gavrilescu traverseaza odai nesfarsite cu destinatii incerte, se simte agresat de lucruri vechi si ciudate care isi modifica permanent formele, dimensiunile si culorile, este stapanit de o tensiune sufleteasca maxima, oscileaza intre vis si ameteala premergatoare lesinului, scena culminand atunci cand se simte infasurat strans intr-o draperie ca intr-un giulgiu mortuar, pierzandu-si perceptia asupra lumii inconjuratoare. – traversarea starii de la materie la spirit. 4. Eroii sunt oameni obisnuiti, treziti din existenta lor banala prin revelarea sacrului. Ei urmeaza chemari oculte (Mircea Eliade) sau forte magice (Vasile Voiculescu) exercitate de anumite locuri, persoane, idei sau intra involuntar in acest joc. Eroii ies din profan si intra intr-un teritoriu sacru, mitic, in care raporturile sunt altfel decat in lumea profana. 5. Aventura are un caracter initiatic. Toate personajele imaginate de autor se grupeaza in doua categorii: initiatii (cunoscatori ai misterelor) si aspirantii la conditia sacra. Initial un prototip al insului ratat pe plan profesional si sentimental, preocupat de aspectele materiale si banale ale vietii (circula de 3 ori pe saptamana cu acelasi tramvai, este obsedat de aventurile colonelului Lawrence), Gavrilescu iese din profan si intra in sacru unde are loc pregatirea spirituala initiatica. La trecerea in alta lume este intampinat de Cerber in ipostaza batranei, iar atunci cand este pus sa ghiceasca identitatea fetelor, este supus unei prime probe initiatice. Dominat fiind de profan, esueaza in a vedea esenta. Parcuge, invaluit fiind de draperia ca un giulgiu, cosmarul traversarii materiei catre spirit. Uneori se teme de aceasta experienta initiatica, alteori nu o constientizeaza. Va ajunge intr-o stare superioara a constiintei sale atunci cand va regasi iubirea pierduta si va putea intra in timpul universal, susceptibil a fi reversibil si reintegrat. 6. Apar conflicte generate de dereglari provocate de o realitate ce scapa ratiunii: bancnota pe care o ofera taxatorului este scoasa din circulatie, doamna Voitinovici isi schimbase adresa de cativa ani, in casa lui Gavrilescu se mutasera alti locatari iar Elsa plecase in Germania dupa disparitia lui. 9. Ilustreaza conceptul operational roman, prin referire la o opera literara studiata, alegand un tip de roman din lista urmatoare: traditional, modern, obiectiv, subiectiv.
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu actiune complexa si complicata, desfasurata pe mai multe planuri narative, care pot fi paralele si intersectate, cu o intriga complicata. Personajele numeroase si puternic individualizate, sunt angrenate in conflicte puternice, structura narativa este ampla si contureaza o imagine bogata si profunda a vietii. Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect, prin propriile fapte, ganduri si vorbe, cu ajutorul dialogului si al monologului interior. Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului romanesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura romana, roman primit de Eugen Lovinescu intr-un mod cu totul aparte, ca pe o izbanda a literaturii romane, apreciindu-l ca pe o data istorica, fiind convins ca acesta „rezolva o problema si curma o controversa”, referindu-se la polemica pe care criticul o avea cu samanatoristii epocii. Ca in orice roman, in “Ion” exista o actiune complexa si complicata si mai multe planuri de actiune care se intrepatrund si se determina reciproc: exista pe de o parte viata satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea in care statutul social al omului este stabilit in functie de averea pe care o poseda (Ion, Ana etc), dar si realitatea intelectualitatii de la sate in relatie cu regimul administrativ si politic austro-ungar. Personajele numeroase si puternic individualizate sunt angrenate in conflicte puternice: Ion cu Vasile Baciu, Ion cu Ana, Ion cu George Bulbuc, fam Herdelea cu preotul Belgiug, conflictele romanilor cu autoritatile austro-ungare. “Bocotani”, sarantoci, oameni de pripas, preot, invatator, functionari de stat, oameni politici, reprezentanti ai autoritatilor austro-ungare formeaza o galerie ce ilustreaza o realitate social-economica, politica si culturala din satul ardelenesc din primele decenii ale sec al XX-lea. Structura narativa este ampla si contureaza o bogata si profunda imagine a vietii: Sunt prezentate obiceiuri si traditii populare, evenimente importante din vaita omului (hora de la inceputul romanului din curtea vaduvei lui Maxim Oprea, Sfintirea hramului bisericii in final, nasterea copilului Anei si al lui Ion pe camp, nunta Laurei cu George, a Anei cu Ion, a Floricai cu George, moartea lui Avrum, a lui Mos Dumitru, a Anei, a copilului , a lui Ion), institutiile de stat (biserica, judecatoria, notariatul), familia, ca institutie sociala (Herdelea, Glanetasului, Bulbuc Vasile Baciu) Este roman modern prin: |
