MIT, IDEOLOGIE SI UTOPIE IN DOCTRINELE POLITICE CONTEMPORANE referat






MIT, IDEOLOGIE SI UTOPIE IN DOCTRINELE POLITICE CONTEMPORANE

Raportul dintre teorie si ideologie subsumeaza, in sens larg, raportul dintre forma si continut in doctrina politica. Continutul reprezinta substanta reflectiei politice propriu-zise, iar forma discursului ideologic unifica toate etajele constructiei doctrinare: politic, social, economic, juridic, etc., ca alternativa posibila la ordinea actuala. Daca principiile care alcatuiesc corpusul doctrinar tind sa se singularizeze, deoarece ea este conditionata de elemente ideologice extrinseci, de stilul si mentalitatea epocii. De exemplu, aceeasi doctrina politica s-ar putea prezenta in forme diferite in contexte noi sau diferite. O doctrina politica poate sa se schimbe atat ca urmare a aprofundarii teoretice a principiilor sale constitutive cat si in virtutea unor solicitari noi ale mediului, deci aparitiei unor noi vectori ai actiunii politice.

In cazul sintagmei “doctrina politica” determinativul politic adauga conceptului generic si de “doctrina” referinta la intentionalitatea intrinseca a membrilor comunitatii pentru urmarirea interesului comun. Determinarile eterogene ale socialului se topesc in substanta specifica a politicului, deoarece toate presupun o actiune comuna si constienta a membrilor unor comunitati in urmarirea si solutionarea problemelor globale ale acesteia.

Convergenta internationala in alegerile comune se bazeaza intotdeauna si presupune in fiecare caz acceptarea, din parerea celor multi. A unor valori si norme comune ca date fundamentale ale instituirii politicului. Doctrina politica se prezinta astfel si se deosebeste de celelalte tipuri de doctrina prin orientarea sa spre actiune si prin proiectul sau transformativ. Din punct de vedere descriptiv, orice doctrina politica sintetizeaza in sine trei momente indisolubile: unul istoric, unul ideologic sau doctrinar si al treilea politic.

In primul rand, o doctrina politica nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectiva a situatiei istorice in care se gaseste societatea. Este punctul de plecare necesar pentru orice teoretizare cu privire la unghiul de incidenta al politicului, ca forma de organizare si conducere a comunitatii si cu privire la natura problemelor sale. Acest prim moment ar trebui sa fie o interpretare obiectiva a datelor si faptelor reale. Neviciata de preconcepte ideologice, o constientizare a problemelor reale ale societatii, a dezechilibrelor si realizarilor sale. Relevarea obiectiva a situatiilor istorice este urmata de cel de-al doilea moment logic: cercetarea teoretica a cauzelor, a semnificatiei actuale si a perspectivelor pe care evenimentele observate le poarta in sine. O astfel de munca de interpretare sau de conceptualizare se realizeaza in lumina si pe baza unor valori morale si politice, adaptate la criteriul valid al propriei judecati. In acest moment, apare diferentierea esentiala dintre doctrinele politice. Este vorba, de fapt, de scara de valori specifice de la baza fiecareia. De aceea, in conditiile dinamicii sociale actuale, chiar daca se observa o identitate a unor valori particulare sau un transfer al lor de la un corp doctrinar la altul, acestea nu sunt decat cazuri izolate sau strict cauzale.

Totusi, in cadrul doctrinelor politice, interpretarea ideologica a conditiilor istorice ale societatii nu prezinta un scop in sine. Ea este intrinsec orientata spre practica, spre actiunea politica. Ajungem, astfel, la al treilea moment logic, cel esentialmente tehnic-operational. El este constituit din concluzii concrete, din alegeri sociale, menite sa implementeze in societatea reala orientarile analizei teoretice. Aici diferenta sau opozitia dintre doctrinele politice diferite devine concreta si vizibila: abstracta si in curs de conturare in momentul ideologic ea devine operationala in momentul politic. Desigur, ca acest al treilea moment constituie verificarea celorlalte doua precedente ca o concluzie care verifica corectitudinea premiselor. Daca modelul politic este inadecvat, incapabil sa rezolve cu adevarat problemele reale ale comunitatii, aceasta insuficienta denunta prin sine insasi viciul premiselor: de la baza analizei istorice, a interpretarii ideologice sau a ambelor momente. Totusi, adevarul nu se situeaza niciodata numai de o parte, nici eroarea nu exista in stare pura numai de alta. De aceea si in momentul politic, modelele sociale coincid, cel putin partial. Divergenta lor este fundamental ideologica, adica pe planul intentionalitatii valorilor. Dupa cum vom vedea, nu intotdeauna aceasta se traduce in mod necesar in opozitie totala sau imuabila pe planul stiintific al analizei istorice sau al teoriei politice. Oricum ar sta lucrurile, maniheismul ideologic isi arata coltii in perioadele de criza cand sloganurile politice inlocuiesc analiza si cand dualitatea Bine-Rau comporta judecati de valoare globale, bazate pe a priori ul prejudecatilor, fara nici un suport obiectiv in principiile de instruire si functionare a sistemului politic. Distinctia Stanga-Dreapta si noile sale frontiere ideologice este alimentata si de imaginile dominante ale unor forme de gandire a caror bipolaritate se sprijina in esenta, pe continutul mitului politc.

Gandirea politica moderna apare insotita ca o umbra de aceasta materie reziduala a gandirii mitice. La limita, ea s-ar putea asemui cu deseurile radioactive ejectate de laboratoarele secrete ale Istoriei unde se fabrica materialul exploziv al epocilor viitoare.

“Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi”;”Omul este bun de la natura, dar societatea il corupe”: aceasta proiectie mitica a unei varste de aur la J.J. Rousseau tradeaza nostalgia inceputurilor, a acelui eveniment primordial exemplar care contine si promisiunea de fericire cand este reactualizat. Nu este greu de decelat in gandirea lui J.J. Rouseau influenta mitemelor iluministe: dreptul omului la fericire, pe baza dreptului natural; mitul bunului salbatic, opus civilizatirei bolnave; fetisizarea ratiuni in calitate de prgan universal al cunoasterii care duce inexorabil la progres conceput si acesta ca o dominare a naturii de catre om prin acumularea de cunostiinte. Modelul s-a universalizat si a devenit o sigla a dezvoltarii in secolul XIX, secolul evolutionalismului prin excelenta. Presiunea acestui model s-a simtit nu numai in schemele de evolutionist ale romantismului (istoriografie, biologie, geologie, etc), dar chiar si in elaborarea de paradigme. Nu intamplator in evolutia modurilor istorice de productie la Marx spre distrugerea lor fatala nu exista nici o criza de crestere, nici o criza a materiilor prime care sa puncteze o discontinuitate a progresului spre societatea fara clase. Ideologia fixeaza aceste miteme in corpul doctrinei si le asigura reproductia in procesul modernizarii lor.

Este de neinteles cum asemenea fetisuri ideologice pot provoca veritabile schimbari in forma mentis a unor grupuri sociale cultivate a caror ratiune de a fi este tocmai cultivarea si supravegherea legilor logice ale gandirii. Acceptarea necritica, neconditionata a unei epoci de aur viitoare ce frizeaza logica bunului simt oferita pe tava de o propaganda care nici macar numai incearca sa-si perfectioneze partitura are la baza un snobism oportunist si arata la ce consecinte poate duce mimetismul institutionalizat. De vina este numai amenintarea unei represiuni simbolice sau ceva mai mult mai grav: lipsa unei culturi politice grefata pe o cultura istorica, sinteza care ar decodifica multe din mecanismele care faciliteaza implementarea acestor fetisuri? Inclinam spre a doua varianta , mai ales ca orizontul de asteptare, conditiile subumane de trai si lipsa unor drepturi elementare, au escaladat in incercarea de recuperare postdecembrista, perceperea unor noi realitati pe cale de a se naste si care impune parametri de cu totul alta natura actiunii sociale decat legimitatea morala a unui trecut odios in sine.



Daca am studia mai indeaproape principiile politice si economice ale liberalismului, in conditiile unei obiectivitati minimale, am constata o relatie de inversa proportionalitate intre presiunea fetisurilor ideologice, afirmate sub blazonul heraldic al marilor valori ale epocii moderne, si saracia teoretica a multora din enunturile liberale si neoliberale. Internationalizarea fetisurilor, sub presiunea aceleiasi propagande, s-a facut prin promisiunea unei fericiri universale, echivalent terestru al imparatiei paradisiace de dupa Judecata de Apoi sau al societatii fara clase, dupa distrugerea pe cale revolutionara a statului. Aceasta atmosfera psihologica de sfarsit al istoriei, care a urmat caderii regimurilor totalitare in Europa de Est, a favorizat forta de percutie a sistemelor liberale si neoliberale. Sloganul egalitatii sanselor, al libertatii absolute, al virtutilor taumaturgice ale pietei libere se concentra, prin contagiunea magica, in mitul succesului, al imbogatirii peste noapte, dupa cum recomanda un tinar lider liberal roman. Decapitalizarea economiei nationale, distrugerea infrastructurilor tehnice,economia subterana si “firmele-capusa” arata fisurile unor principii liberale precum individualismului sau “statul minimal”. Caci dincolo de viziunea schematica si abstracta a individului in doctrina liberala, aceste miteme ascund pericole letale pentru edificarea democratiilor pe ruinele fostelor dictaturi. De exemplu, contradictia dintre principiile actiunii liberale si valorilor sale social –politice relativizeaza continutul drepturilor naturale si induce serioase limitari principiului respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Acest lucru se verifica nu numai in conditiile epistemice de la baza teorii stintifice: noncontradictie,completitudine, identitate,frecventa completarii faptelor observate pentru a li se conferi universalitate etc.,dar si in istoria doctrinei insasi. Retelele impuse tarilor din Europa de Est ca model al tranzitiei spre economia de piata,sunt extrase din panoplia liberalismului clasic si anume din perioada “laissez faire,laissez passer”.Acest strigat de lupta al burgheziei victorioase era doar expresia dominatiei omului asupra naturii, ca marca a individualitatii postrenascentiste sau a biruintei spiritului puritan,caracterizat prin austeritatea si tendinta spre economisire? Daca piata, ca arena privilegiata pe care se infrunta agentii economici, prin munca si competitie perpetua, pentru realizarea acelui drept sacru si inviolabil: proprietatea, cum va demara acumularea (primitiva sau salbatica?), daca nu printr-o concurenta inumana pentru a permite primele investitii industriale? Dincolo de dimensiunea subiectiva a interogatiei: cate zeci de ani vor trebui unei familii numeroase, in conditii draconice de austeritate, sa realizeze capitalul necesar unei investitii familiale in industrie? Istoria economiei liberale pastreaza o tacere desavarsita asupra acestui esential al acumularii primitive. Raspunsul la aceasta intrebare este ca acumularea primitiva la Centru s-a facut prin spolierea seculara a bogatiilor inestimabile ale Periferiei (coloniile) si prin munca zecilor de sclavi prinsi cu arcanul de vanatorii albi si dusi sa lucreze pe plantatiile de bumbac sau trestie de zahar, ori in minele acelora care pregateau primele Declaratii ale drepturilor omului si cetateanului. In Declaratia de Independenta a S.U.A. termenul de “proprietate” din celebra trilogie lockeana: “viata, libertate si proprietate” este inlocuita cu un concept iluminist: “cautarea fericirii”, iar in cuprinsul Declaratiei nu se face nici o referire la sclavie sau la populatia de culoare. Evident,s-ar fi creat o situatie extrem de jenanta datorata statului de proprietari de sclavi si de mari latifundii ai “partilor fondatori” si teoriile contractualiste si jus-naturaliste pe baza carora ei proclamau independenta celor 13 colonii nord-americane. Ca sa nu vorbim de masacrarea populatiilor indigene pentru a le rapi pamanturile, in numele proprietatii “sacre si inviolabile”. In aceeasi perioada, in “Avutia natiunilor” (1776) Adam Smith teoretiza avantajele schimbului international si diviziunea internationala a muncii, ca sursa de crestere a avutiei. Impunerea aceluiasi model unor tari vaduvite de acumularea lor draconica, in conditiile economiilor planificate central, prin tehnici neocolonialiste, frizeaza cinismul.

In doctrinele politice contemporane reziduurile mitice s-au pastrat chiar si intr-o forma criptologica oferind, prin dimensiunile ei eshatologice, salvarea metafizicii scopului. In programul de la Bad-Godesberg (11-13 noiembrie 1959) al Partidului social-Democrat German, de exemplu, credinta in dezvoltarea economica neintrerupta, verificata in boom-ul postbelic, a conferit doctrinei o coerenta mitica interna, evidenta dupa blocarea mecanismelor ideologice justificatoare din anii 80 .Mult-trimbitata abandonare a paradigmei marxiste si, o data cu ea, a mitului revolutionar, la Bad-Godesberg, s-a razbunat,in sensul ca a intrat pe furis, ca un cal troian, in corpul doctrinei, sub pulpana cresterii neintrerupte.

Sinteza dintre rationalism critic si social-democratie evidentiaza carenta teoretica a programului de la Bad-Godesberg care nu implica deloc o problematizare filosofica, nici gnoseologica si acest lucru a creat in anii 80 dificultati in ceea ce priveste modernizarea doctrinei. Faptul ca P.S.D. German nu se eliberase total de schemele conceptuale ale marxismului era vizibil si in formulari tipice precum:”criza sistemului”; “contradictia epocii noastre”; “capitalismului tarziu”; “stadiul de trecere”; sintagme care alcatuiesc trasatura filozofiei marxiste a istoriei.Tumoarea ideologica diagnosticata in documentele de la Bad-Godesberg este inca o data mitul revolutiei, dar terapia ce urma sa fie aplicata pentru a o indeparta este tehnica homeopatica bazata pe reactivarea “spiritului iluminist”,ca efort sistematic spre cunoasterea teoretica. Prin urmare,doctrina social-democrata recupereaza traditia modernitatii, insa in cheie iluminista, avand in filosofia kantiana unul din fundamente. Superioritatea filosofiei lui Kant consta in “prevenirea erorilor…si in descoperirea adevarului” ca si in recunoasterea ca “progresul uman, eliberarea din starea de minorat a omului, datorata lui insusi, este posibila printr-o analiza rationala, ca piatra de incercare a adevarului filosofic este ratiunea umana colectiva”. In doctrina social-democrat, fundamentarea socialismului pe baze morale face ca traditia modernitatii sa fie recuperata de Max Alder deoarece la inceputul secolului acesta se intoarce la Kant pentru a intemeia, pe baza relatiei dintre teoria cunoasterii si ratiunea practica, constiinta morala a noului actor politic european: proletariatul.





Speranta solutionarii tuturor problemelor sociale prin dezvoltarea tehnico-economica neintrerupta a facut din categoria “cresterii” o forma a mesianismului biblic. In aceasta ordine de idei, mitul progresului (umanitatea se indreapta in timp intr-o directie ascendenta) s-a convertit sau prelungit in mitul rationalitatii tehnice si economice (tehnocratia si fetisizarea eficientei economice) dupa care “toate problemele umane pot fi transformate in probleme tehnice: si daca tehnicile pentru rezolvarea problemelor nu exista, ele vor trebui inventate”.

Desi doctrinele politice contemporane au asimilat “traditia modernitatii”, ipostaziata in respingerea cauzalitatii lineare a evolutiei, componentelor mitologice continua insa sa modeleze in secret si din interior substanta politica a doctrinelor. In patrimoniul etico-politic al modernitatii si in dinamica secularizarii doctrinelor politice se observa concomitenta unor scheme teoretico-religioase si a unor ideomiteme care se conditioneaza reciproc. Marxismul, cu dimensiunea sa utopica a societatii fara clase continea implicit o dimensiune salvatoare si eshatologica, in timp ce continutul iodeologic al “socialismelor reale” sau “multilateral dezvoltate” reprezinta o combinatie intre mitul cresterii (progres, productivitate si control tehnologic) si variante ale mitului revolutiei (“edificarea societatii fara clase “, “formarea omului nou “, “realizarea poporului unic muncitor”). In aceasta privinta, programul de la Bad-Godesberg nu a contribuit la demitizarea filosofiei marxiste a istoriei – intrucat in documentele P.S.D. German persista o doza considerabila a sperantei in salvarea “secularizata” si o credinta profetica in viitor-de care marxismul Internationalei a treia si insasi filosofia reformista interbelica erau adanc impregnate. De aceea, metafizica scopului (credinta in progresul implacabil al speciei umane spre un viitor luminos pe baza lui unum verum et bonum este prezenta ca o umbra in structura programului de la Bad-Godesberg, ca si in programele celorlalte partide socialiste si comuniste. Nu intamplator Ralph Dahrendorf identifica “idealul-tip al consensului social-democrat “cu “esenta civilizatiei moderne in genere”. Dar imediat Dahrendorf adauga: “marele program este realizat si nu mai reprezinta o forta de transformare “. Tocmai realizarea valorilor social-democrate, in cadrul paradigmei statului social ar fi epuizat proiectia mitica a cresterii inscrisa in program. Din momentul in care aceste valori s-au materializat in aspiratiile unor vaste categorii sociale, ideologia social-democrate s-a blocat in propria sa o imagine narcisica si pare incapabila sa – si reconstituiasca o noua identitate a doctrinei, plecand de la noile provocari ale istoriei. R.Dahrendorf tinde sa interpreteze”sindromul” valorilor social-democrate ca semn al pierderii unei mari teme istorice: tema modernitatii. Cu alte cuvinte, de suprimarea unei filosofii specifice a istoriei – aceea a Aufklarung-ului care considera ca ”progresul este necesar si ca tocmai pentru aceasta exista o carare a istoriei”.

Intr-adevar dupa 1980 in cultura politica occidentala, se acutizeaza conflictul dintre viziunea mitica a schimbarii si ideologiile postmodernismului care pun sub semnul intrebarii persistenta si valabilitatea la scara globala a valorilor social-politice.. Accentul este pus pe comunitatile locale, pe noile comportamente sociale ca si pe noi actori politici, miscarile studentesti, feministe, ecologice. Dar si la acestea persista o armonie restabilita intre imbunatatirea calitatii vietii si cresterea controlata a productiei.

Liderii politici proeminenti din Europa postbelica au simtit nevoia unui demarcatii energice intre osificarea ideologica intre o teorie politica unica si Weltanschauung-ul de la baza culturii politice, democratice, participative: “Spre deosebire de comunisti--spunea Willy Brandt-- social-democratii, prin justificarea rationala si teoretica a obiectivelor si faptelor lor ar trebui sa renunte in mod constant sa ia ca punct de referinta o teorie sau o filosofie politica unica deoarece, dupa parerea mea, ei nu reprezinta o ideologie sau o conceptie metafizica despre lume (Weltanschauung) omogena”. Constient de pericolul cautionarii ideologice a idealului, in numele unei viziuni utopice despre schimbarea sociala, Willy Brandt considera ca socialismul democratic din Europa nu trebuie sa se erijeze in detinator al monopolului cunoasterii absolute. Atitudinea sa nu este rodul “neintelegerii sau indiferentei fata de diversele filosofii sau fata de adevarurile religioase. Ea rezulta in mare masura din respectul fata de hotararile pe care le au oamenii in materie de credinta, asupra carora nu se poate pronunta nici partidul politic, nici statul “.

Aceasta obsesie a distantarii ideologice fata de fratii lor de cruce, comunistii, i-a determinat pe social-democratii germani sa caute noi alternative pentru depasirea “saraciei teoretice” a programelor postbelice. Acceptarea rationalismului critic popperian ca doctrina neoficiala de lucru a P.S.D. German confirma vointa acestuia de a se transforma dintr-un partid cu o puternica conotatie ideologica intr-un partid pragmatic. Teoria ingineriei sociale a lui Karl Popper a pus intr-o noua lumina raportul dintre etica si politica dintre teorie si actiunea umana, pe baza paradigmei monocauzale a coerentei obligatorii dintre enunturile stiintifice si comportamentul social-politic. Optiunea pragmatica a P.S.D. German este recunoscuta si argumentata explicit de cancelarul Helmuth Schmidt in prefata volumului “Rationalismul critic si social-democratia” nu ca raspuns post – factum la solicitarile conjuncturale ci ca preocupare a continuitatii liniei reformiste insesi prin eliminarea “reziduurilor mitice” din proiectul politic care pot pune in pericol sansele sale practice de reusita: “Se ajunge-scrie Schmidt – sa se denunte ca “pragmatism” acea reforma graduala care isi masoara proprii pasi dupa ceea ce este incetul cu incetul posibil…Cu aceasta nu ne referim la scoala filosofica americana de la Pierce la Dewey (…..). Omul politic atins de pragmatism, intrucat nu este ghidat de o teorie universala (singura justa) este, in realitate, un oportunist care tocmai din aceasta cauza nu poate atinge scopul ultim”.



Apelul cancelarului la opera morala a lui Kant nu este menit sa reinvie raportul dintre social-democratie si neokantianism, amplu dezbatut in cadrul scolii austro-marxiste. Helmuth Schmidt nu intentioneaza sa consacre determinarea politicii prin morala (ca “actiune pragmatica cu scopuri etice”) sau nevoia constanta a unei “legitimari morale”34—dupa normele revizionismului neokantian – ci sa evidentieze autonomia epistemologica a ratiunii politice fata de sursele utopice, profetice, mitice sau ideologice ale ei:”Actiunea politica—precizeaza Schmidt—nu poate sa fie fondata in nici un caz pe morala sau pe etica nici, pe de alta parte, pe previziunea teoretica a cursului inevitabil al dezvoltarii societatii”.Interactiunile dintre etica si practica politica sunt intotdeauna istoric circumscrise, deoarece nu exista nici un sistem normativ de scopuri care sa fie prescris ca preconditii ale deciziilor poitice. “Datoria morala a omului politic “ rezida in “contributia sa la bunastarea semenilor, insusindu-si scopurile (licite) ale lor, in timp ce acestora le ramane libertatea de a aprecia cu de la ei putere ceea ce ei considera bunastarea lor”. In evidentierea dialecticii istorico-sociale a relatiei mijloace-scopuri se refera direct la Zwecksrationalitat .al lui Max Weber, coform cu etica responsabilitatii”. Omul politic care decide apeleaza la analiza teoretica pentru a calcula consecintele previzibile si cele care trebuie evitate “pentru a putea fi in masura sa aprecieze in mod etic scopurile si mijloacele, efectele astfel clarificate si sa le confrunte intre ele”

 Astfel ar deveni posibila evitarea erorilor in domeniul analizat si practicii politice. Ingredientele culturii politice traditionale, modul traditional de a face olitica trebuie si ele actualizate si dedogmatizate. Prin urmare, insati teoria trebuie secularizata din moment ce nu exista un model actional unic, nici legi sociale din care sa deducem: “valoarea unei teorii politice—insista Schmidt consta in serviciul pe care ea il poate oferi omului politic, indicandu-i acestuia posibilitatile efective de actiune si consecintele previzibile ale diferitelor modalitati de actiune. Insa, dincolo de aceasta, actorul politic simte influenta incertitudinii. In plus, el simte ca o povara responsabilitatea pentru judecatile de valoare care trebuie sa fie fundamentate moral si pe care el, in concluzie, isi realizeaza alegerea proprie. In ultima instanta, responsabilitatea trebuie sa se materializeze in evaluarea concreta, una contra alteia, in fiecare caz, a valorilor care sunt in joc. nici o teorie nu se poate lipsi de judecatile de valoare. descoperirea grandioasa a lui Marx—noteaza schmidt—dupa care “existenta determina constiinta “ne-a fost de un enorm ajutor : nici macar nu a fost un ghid pentru actiune”

 A limita deciziile si practica politica la o singura matrice teoretica inseamna, printre altele, a constrange la o “dieta unilaterala” pe plan analitic si evitarea “posibilului” care, la nivel pragmatic, trebuie explorat cu curaj. Nu exista criterii transcendente, nici o filosofie sociala care sa garanteze succesul schimbarilor. In aceasta privinta, mersul reformei economice in fostele tari comuniste din Europa este deosebit de instructiv. omul politic responsabil procedeaza adeseori, in conditii de incertitudine, la realizarea unui calcul aproximativ al consecintelor actiunilor sale, la rectificarea alternativelor posibile in lumina erorilor propriei conduite. Critica erorilor si dispozitia spre compromis devin leit-motivul unui comportament politic care a izgonit din orizontul sau propriu ”neohobbesismul categorizarii amic-inamic”, holismul utopic al “alternativei totale” si viziunea providentiala a scopului global pentru societatea unica”.

 La filosofii laburisti si social-democrati rationalismul critic se transforma intr-un adevarat Weltanschauung. Rationalismul critic este adoptat ca “filosofie a unei social-democratii, pe de o parte, evident anticonservatoare si, pe de alta, evident antitotalitara deoarece ea arata cum sa schimbam lucrurile si cum sa o facem intr-un mod in care spre deosebire de o revolutie violenta, sa fie rationala si umana”. Miza declarata este asa-zisa pozitie demistificatoare, eliberarea rationalitatii sociale de interpretarile criptoteologice ale lumii, cu credinta lor periculoasa in transformarile grandioase. In acest sens, antiistorismul lui K. Popper (istoria nu are un sens imanent, deci, nu poate sa existe o dezvoltare a societatilor umane pe baza de legi riguros determinate) ofera o platforma solida de critica antiteologica si antimetafizica.

 De fapt, rationalismul critic este, in acelasi timp, teoria cunoasterii si filosofie politica. Ca doctrina a cunoatterii el se bazeaza pe principiul unei continue verificari si revizuiri critice a teoriei pe baza realitatii empirice. Progresul cunoasterii se realizeaza prin eliminarea teoriilor “falsificate” care nu au legatura cu experienta si prin inlocuirea lor cu alte teorii. K. Popper defineste acest proces niciodata incheiat si mereu reluat “metoda conjecturilor serioase si ingenioase si a incercarilor curajoase de a le respinge”. Aceasta metoda uneste constiinta limitelor si a incertitudinilor cunostintelor noastre care nu rezista la proba dura a faptelor cu cunoasterea capacititii noastre de a ajunge mai aproape de adevar, odata cu formularea noilor teorii. Ca metoda rationala, rationalismul critic crede in ratiunea umana si in posibilitatile de cunoastere ale acestora. El este autocritic deoarece isi cunoaste limitele si ridica la demnitateea unui principiu metodologic cunoasterea erorii si a eliminarii ei. acest principiu sugereaza si caracterul rationalismului critic ca filosofie politica. aceasta metoda urmareste neutralizarea doctrinelor care promit un paradis terestru in numele monopolului cunoasterii absolute, deoarece ea este in masura sa recunoasca limitele cunoasterii noastre, omniprezenta erorii. De aceea, ea considera “libera concurenta a ideilor in democratie ca unica forma rationala a confruntarii politice”4









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani