Motivul lunii referat






Motivul lunii

Scrisoarea I

In melancolia generala eminesciana, gandirea dureroasa a noptii, care invaluie si patrunde romantismul poetului, care dizolva simtirea in dulcele-amar al luminii de luna, acel cosmos voluptos indurerat sub stigma lunii, creste dintr-o voluptate mai restransa, mai intima, din suavitatea ostenirii din crepuscul, singuratatea de seara, care toropind celelalte antene ale vietii, lasa auzului o activiate ce apoi isi creeaza fantazma metafizica, timpul interior imbracand „visul fiintei”:

„Cind cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,

Doar ceasornicul urmeaza lunga-a timpului carare;

Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie;

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.”

In „Peste varfuri”, trei sunt elementele care creeaza impreuna o armonie magica- de data aceasta ispita mortii transpare: luna, care vrajeste cu lumina ei cresetul padurii, codrul si muzica de corn.

Elementul care produce vraja, care revarsa peste natura substanta-i de stralucire umeda si extatica, rascolind, prin visul lumii, durerile ei adanci, stingandu-le acuitatea si revelandu-le substratul metafizic, moira neantului, este luna:

„Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,

Cum revarsa luna plina linistea ei splendoare!

Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,

Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii

Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii”

(Scisoarea I)

In zona plutonica, in viziunile grele de „fulgere” care erau „clopote de jale”, se plasmuia mitosul celest al poeziei lui Eminescu; acolo, in tarmul „blandului soare” ce creste prin noapte, nu vibra doar vraja lunii ci isi descidea portile un adevarat limb al mortii. Luna era fie o divinitate titanica, ce descinde in paradisul de pe pamant al Dochiei, fie un veraf aducator de dulce moarte;astrele toate erau ingeri sau patrii de ingeri, o regalitate funebra, o muzica de irizari mistice, o suavitate de palori, inchegau mitosul, inaltau arhitecturile lirismului prin marele vis. 23579ckv73dcq9j

Arzand realul in vecilea ei vapai, vraja lunii nu exercita o simpla influenta magica, nu „lega” numai realul in mrejele puterii ei erotico-mortale, ci spiritualiza natura, o inalta la pragul de diamant al eternului, incarcand-o de mitos celest, in confuzia de splendori si durerea spiritului absolut.

Acum insa, luna stigmatizeaza cosmosul cu magia ei inalta si rece, revarsa prin undele sortilegiilor puterea ei demonica, filtreraza in noapte dorurile si suferinta lumii, le supune actiunii ei de transfigurare, ca intr-un straniu ti imens proces alchimic, incat natura cu toate ca nu-si pierde sensul ei cosmic legal, isi reveleaza demonia, si-o potenteaza, sub raza geniului mortii. Nu alegoria spiritului, nici viziunea fulgerand noaptea lunii, ci Stimmungul magic se desface acum din poezia lui Eminescu, un lirism sublunar Incarcat de magie astrala.

Poate fi decorul oricat de conventional romantic, acel castel intre brazi, oglindandu-se in locul cutreierat de lebezi, puterea cosmica a lunii da intregului tablou o miscare elementica, un freamat, un tremur, o invapaiere, o crestere de forme, un extaz ce lasa prin banalitate imaginii, demonia naturii sa strabata inca, si scuturarea incetata a icarcaturii teilor in intunericul de ape isi recastiga pana la urma semnificatia poetica, simbolizand translatiunea magiei de la un element la altul:

„Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant

Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant”

(Scisoarea IV)

Luna imbraca o natura imbaiatade noapte, cu moliciunea voluptoasa a luminii ei, cu painjinisul feeric, bura de nestemate ce tremura si arde sporindde fermecare, de vis: kc579c3273dccq

„Ci prin flori intretesute, printre gatii luna moale

Sfiincioasa si smerita si-au varsat razele sale.....

Tremurand ea licureste si se pare a se rumpe,

Incarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe”

(Calin)

Orgiasticul sublunar, astralitatea flovei de giganti, substanta fluida, diamantisfera, ce semnifica materia dintai, purtatoare de efluviile gestului demiurgic, se mai presimt sub „bura” magica a lunii. In tristetea sura a doamnei, incretirea apei pe lac, suspinul padurii, freamatul de frunze uscate, faramarea crengilor sub vant, larma iyvoarelor in singuratate nu dau nastere la sentimentalitatea autumnala, melancolia bolii si sfarsitului, ci trezesc aceeasi senzatie de participare a elementelor la vraja ascunsa care le agita:





„Sura-i seara cea de toamna; de pe lacuri apa sura

Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura;

Iar padurea lin suspina, si mprin frunzele uscate

Randuri, randuri trece-un freamat, ce le scutura pe toate”

Daca in mitos lumea si natura erau sub peceta sacrului, a divinului elementic,

aceasta natura sta aici singura sub vraja lunii, sub puterea magica a astrului, de unde si intimitatea, aerul familiar al prodigiilor ei.

In poezia „O ramai” umbra, intunericul, sunt mediul prielsnic al voluptatii, dar si locul ispitei viclene, al lingusirii, al dulcei contemplatii.

Atingerile corporale cu elementul dand o lectie delicata ce se transforma repede in extaz plin, melancolic, cu vapaia lunii pe lacuri, gustul eternitatii in clipa:

„Si privind in luna plina

La vapaia de pe lacuri,

Anii tai se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

(O ramai)

In poezia „S-a dus amorul” viziunea nasterii din haos a femeii transformandu-se, prin descinderea obiectivului pe pamant, intr-o rasarire de vraja sub actiunea lunii:

„Parea ca lin din ape cresti

De cum rasare luna...

(S-a dus amorul)

La cantecul din corn, inima ei „creste”, asa cum cresc si apele sub raza de magnet a lunii.

Amandoi se pierd, stapaniti de demonia lunii, in adancul codriilor, in elementul care ii dizolva, care absoarbe „viata lor pierduta”(Fat-Frumos din tei)

Dupa cum luna, vrajind natura cu lumina ei rece stralucitoare si dizolvanta a formelr aparente ale durerii, lasand durerea cea din adanc a lumii sa se stravada, poate imbraca pamantul in bura ei magica, transformandu-l, ca si patima rascolitoare, in paradis al tenebrelor, in primavara demonica:

„Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri,

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete,

Pulbere de diamante cade fina ca o bura,

Scanteind plutea prin cer si pe toate din natura”

(Scrisoarea III)

De frumosul pastor s-a indragostit luna, care ii contempleaza arzand de dorinta in fiecare noapte. Si sub dorul ei de vraja, androginul Selenei ramase nemuritor, cu tineretea nestinsa, prins de somnul care ii purta voluptatea eternitatii. Destinul lui Eminescu se inalta in umbra de palosi sublunare a acestui mit, pe care el insusi l-a atins, numind pastorul, in poezia Diana. Asa cum se desprinde din versurile sale, din cantecul lui de doruri neizbavite si melancolii fermecand veacul, imaginea poetului e una cu chipul lui aievea, acea figura a taranului cu trasaturi ce amintesc de leaganul Spiritului, de Asia, de Indiile dorului de nefiinta.

SI pe el l-a iubit luna, ca pe pastorul de altadata, l-a „legat” cu firul indragirii ei plina de otravuri si el a cantat-o halucinant; iar profilul sau se desprinde, cu aceasta aura magica, din somnul fara de moarte care canta „bland si rece”, care imprastie vapai de gheata din versurile lui si care strecoara in sufletul nostru amorul si pe figura noastra paloarea placerii.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani