Comunitatea Europeana- interconectarea sistemelor economice ale statelor membre, acceptiunea grupului de la Copenhaga, Tratatul de la Amsterdam, EUROFOR si EUROMARFOR referat






SISTEMUL DE SECURITATE EUROPEAN

Inca de la infiintarea ei, Comunitatea Europeana a urmarit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Pornita initial ca o uniune vamala, cu scopul de a controla productiile de carbune si otel ale Germaniei, integrand economia acesteia intr-un sistem european mutual, Comunitatea Europeana si-a dezvoltat cu timpul componenta politica, intarind institutiile comune de la Bruxelles si adaugand, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizand integrarea Uniunii Europei Occidentale in nou creata Uniune Europeana. De la Uniunea Vamala realizata prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrarii la toate nivelurile, integrare exprimata prin Piata Unica, instituita de Actul Unic European, continuata de Uniunea Economica si Monetara, ivita in urma Tratatului de la Maastricht, si intarita de Tratatul de la Amsterdam, incununata in final cu adaugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.

In opinia specialistilor in studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entitati statale este asigurata daca se tine cont de fiecare dintre urmatoarele cinci componente: componenta politica a securitatii, componenta militara, componenta economica, componenta societala si cea ecologica. Problematica securitatii nu se confunda cu functionarea normala a statului pe aceste dimensiuni, ci se refera numai la amenintarile care, prin dimensiunile mentionate, pun in pericol insasi existenta statului. Securitatea politica se refera la stabilitatea organizationala a statelor, a sistemelor de guvernamant si a ideologiilor care le legitimeaza. Componenta militara a securitatii priveste interconexiunea urmatoarelor doua niveluri: al armelor ofensive si al capacitatilor defensive ale statelor, impreuna cu perceptia statelor despre intentiile celorlalti participanti la viata internationala. Securitatea economica priveste accesul la resurse, finantare si piete necesare pentru a sustine nivele acceptabile ale dezvoltarii si puterii statului. Cand vorbim despre securitate societala, ne referim la mentinerea, in cadrul unor conditii acceptabile pentru a permite procesul de evolutie, a identitatii nationale colective, a modelelor traditionale ale limbii, culturii, religiei si obiceiurilor unui popor. Dupa cum evolueaza evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeana le va pune componenta societala, datorita situatiilor existente in Bosnia-Hertegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului inconjurator priveste pastrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esential al sistemului de care depind toate celelalte activitati umane.

Tot in acceptiunea grupului de la Copenhaga acceptiunea Grupului de la Copenhaga, regiunile(comunitatile) de securitate au urmatoarele caracteristici, oglindite perfect de constructia europeana: 14638mhc66uqb9h

  • au in componenta doua sau mai multe state;

  • aceste state constituie o grupare geografica coerenta;

  • relatia intre statele respective este marcata de interdependenta din punctul de vedere al securitatii, in sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum in mod semnificativ mai puternica intre statele respective decat cea dintre ele si alte entitati din afara comunitatii;

  • modelul securitatii interdependente trebuie sa fie profund si durabil. hq638m4166uqqb

De-a lungul anilor, Uniunea Europeana a construit baza unei securitati prin cooperare, tratatele semnate intre membrii Uniunii consfintind gradual translatia unor atribute ale suveranitatii nationale catre autoritatile centrale de la Bruxelles. Astfel, in 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, in Actul Unic European din 1986 avem prima mentionare a asa-numitei „Cooperari Politice Europene”, iar ulterior, in1991, in Tratatul de la Maastricht, se prevad masuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale in „bratul armat al Uniunii Europene”. Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat„Dispozitii privind Politica Externa si de Securitate Comuna”, se ocupa de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J - J.11. Mecanismele principale se bazeaza pe informarea reciproca a statelor membre cu privire la problematicile de politica extern si de securitate, pe adoptarea unor actiuni comune si, foarte important, pe faptul ca, in virtutea suveranitatii partajate intre statele membre si institutiile europene, Consiliul European defineste principiile si orientarile generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 intareste prerogativele Consiliului European asupra unor forte armate comune ale statelor membre, aratand la articolul J.3 al Tratatului ca respectivul Consiliu „defineste principiile si orientarile generale ale Politicii Externe si de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicatii in domeniul apararii” .

Analizand istoria crearii unei Politici Externe si de Securitate Comuna, trebuie sa amintim momentul deciziei politice de a reinarma Germania in anii 50 cand, pentru a permite acest lucru, Franta, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda au inventat proiectul Comunitatii de Aparare Europene, initiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai tarziu (1954) de catre Franta, din cauza neintelegerilor politice dintre tarile fondatoare. La trei ani dupa stabilirea Comunitatii Economice Europene, dorinta de a reincepe constructia politica a aparut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregatit trei propuneri in anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatala trebuia sa duca la o politica externa unica, statele membre trebuiau sa-si intareasca securitatea in comun si sa-si coordoneze politicile de aparare. Ultima dintre acestea prevedea consultari bilaterale periodice si comitete comune de lucru, care pregateau reuniunile la nivel inalt - inclusiv un comitet in domeniul apararii. Din nefericire insa, a fost randul celorlalti sa respinga acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivandu-se ca nu se doreste o colaborare excesiva intre state si nici ruperea legaturii cu SUA si NATO. Totusi, in1969, la Summit-ul de la Haga, cei sase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. In 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcand Cooperarea Politica Europeana, desi aceasta se referea exclusiv la politica externa. Treisprezece ani mai tarziu, la Stuttgart, s-a mai facut un pas: aspectele politice si economice ale securitatii au fost incluse intre obiectivele CPE. Pana la momentul Maastricht, diploma]ia occidentala si-a armonizat pozitiile fata de statele terte, pe baza acordurilor informale, dar in lipsa unor structuri comune ale Comunitatii Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbari pragmatice cu privire la urmatoarele chestiuni: s-a creat o celula de planificare politica si analiza, s-a infiintat pozitia de Inalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de catre Majoritatea Calificata (QMV) pentru implementarea masurilor si extinderea cooperarii in domeniul managementului de criza intre UE si UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat ca responsabilitatea PESC se restrange doar la reactii fata de crizele ce pot aparea, in sensul interventiilor militare si/sau diplomatice, deci incluzand aspectele legate de aparare, iar altii au preferat sa disocieze politica diplomatica si de securitate de aspectele legate de aparare.

In ceea ce priveste fortele armate comune, ulterioare semnarii Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franta si Germania care creau, in mai 1992, EUROCORPS, marcand prima etapa a unei aparari europene autonome. Initiativa continua cooperarea bilaterala franco-germana, care a demarat in 1963, in contextul juridic fixat de Tratatul de la Élysée. Scopurile crearii acestui corp de armata comun franco-german au fost sa contribuie la apararea Europei, in conformitate cu Art. 5 al Tratatului fondator al UEO, sa mentina pacea si sa asigure asistenta umanitara in afara zonei de actiune a NATO. Din punct de vedere politic, momentul ales la inceputul anilor 90 a reprezentat solutia de compromis fata de racirea relatiilor franco-germane in momentul unificarii: Franta dorea sa mentina trupe pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligata in acelasi timp sa trateze fostul adversar ca pe un partener egal. Chiar daca, la inceput, aceasta initiativa a fost tratata cu nepasare sau neliniste din partea Marii Britanii si, respectiv, a Olandei, dupa putin timp aceste doua tari s-au oferit si ele sa colaboreze pentru consolidarea corpului de armata comun, in urma obtinerii unor asigurari cu privire la preeminenta NATO in domeniul apararii colective a aliatilor. Doua noi unitati multinationale, EUROFOR si EUROMARFOR, au completat initiativa franco-germana. Cele doua unitati au fost create de catre Franta, Spania si Italia pe 15 mai1995, in urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona. Prima este o unitate terestra usoara, mobila, conceputa pentru interventii in cadrul crizelor de joasa intensitate sau pentru actiuni umanitare si dotata cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forta maritima, dotata cu capacitati aeronavale; capacitatile navale reunesc statele membre ale UE, permitandu-le sa controleze impreuna intregul sector mediteranean, ceea ce nu s-ar fi putut realiza in mod individual.



Marea Britanie a fost atrasa la formarea Grupului Aerian European, initiativa lansata la Summit-ul de la Chartres din 1994, Grup care avea ca obiective sa realizeze o complementaritate tehnica intre cele doua forte aeriene nationale si sa asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinational. GAE a fost extins in1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia si Spania.

Aceste forte europene sunt puse la dispozitia UEO, fiecare avand atributii diferite. Misiunile lor sunt fixate in Declaratia de la Petersberg a UEO, semnata la 19 iunie 1992:

  • contributia la apararea comuna a Aliatilor europeni;

  • interventii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisantii europeni din zonele de conflict;

  • misiuni de mentinere a pacii;

  • interventii ale fortelor combatante in cadrul gestiunii crizelor.

Un moment important in istoria PESC europene l-a constituit intalnirea franco-britanica de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima data, in Declaratia Comuna asupra Apararii Europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeana sa aiba capacitatea pentru actiuni autonome, sustinuta de forte militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor si pregatirea de a o face. Era o schimbare istorica a pozitiei britanice, care pana atunci se situase undeva intre indiferenta si opozitie fata de o Politica de Securitate si Aparare Comuna in Europa. Aceasta schimbare reflecta o pozitie similara a francezilor in raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, in momentul in care Alianta reforma structurile de comanda. Respectandu-si insa partenerii americani traditionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criza, fara a dilua resursele destinate apararii comune; totodata, propuneau ca Uniunea sa se ocupe de functiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.

Totusi, momentul crucial al solidificarii unei aparari europene a venit o data cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC sa fuzioneze cu UEO. Cauzele principale au fost modesta performanta europeana in criza din Kosovo si dorinta unei autonomii de executie fata de NATO, respectand insa principiile legaturii transatlantice, si anume pe cele ale dezvoltarii unei securitati europene impreuna cu SUA.

De asemenea, la Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, s-au adus noi precizari cu privire la cadrul stabilit la Köln, introducandu-se pentru prima data cifre si termene concrete pentru forta comuna de aparare a UE. „Statele membre trebuie sa fie pregatite ca, pana in 2003, sa poata desfasura, intr-un interval de 60 de zile si pentru cel putin un an, forte militare numarand 50.000-60.000 de oameni pentru intregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”, se preciza in Concluziile presedintiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. In acelasi timp, facand referire la alte state interesate, Concluziile deschid si posibilitatea contributiei acestora la managementul militar al crizelor de catre UE.

Ultimele date arata ca proiectul avanseaza rapid si se automodifica din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Ministrilor Apararii ai UE din 22 septembrie 2000, expertii militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, aratand ca, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit sa existe o forta de 80.000 de persoane, sustinuta de 350 de avioane de lupta si 80 de nave militare. Acest lucru ar insemna ca Uniunea, in orice moment, trebuie sa aiba 240.000 de solda]i pregatiti de interventie, datorita rotatiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata interventiei. Expertii au stabilit si un catalog al fortelor armate, care precizeaza toate mijloacele necesare, iar primele contributii nationale (in oameni si echipamente) au fost inaintate in cadrul reuniunii Ministrilor Apararii din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru inceput, britanicii si-au propus sa participe la aceasta forta europeana cu 14.000 de soldati si aproape doua treimi din marina regala, nemtii vor aloca aproximativ 12.500 de soldati si tehnica blindata, francezii 12.000 de oameni si tehnica radar etc. Catalogul ofertelor complete in oameni si echipamente nu este inca definitivat.

UNIUNE EUROPEANA INTERGUVERNAMENTALA SAU STATELE UNITE ALE EUROPEI ?

Rezerva interguvernamentala a marcat primele initiative ale Comunitatii Europene de Aparare - esuata in 1954 - , planul Fouchet din anii 60, precum si prima Cooperare Politica Europeana, decisa la Summit-ul de la Haga din 1969. Cooperarea politica includea, cu precadere, schimbul de informatii si coordonarea in domeniul politicii externe. Franta si Marea Britanie prefera in continuare varianta dezvoltarii interguvernamentale, care privilegiaza politica prestigiului national in prelungirea trecutului lor de mari puteri. Ambele state privesc cu ingrijorare orice tentativa de a transforma Europa unita intr-o federatie de tip german, cu atat mai mult cu cat domeniile politicii externe si de aparare constituie nucleul dur al suveranitatii statale.

Statele mici sunt si ele multumite cu varianta interguvernamentala, deoarece le ofera posibilitatea de a-si face vocile auzite, refuzandu-se astfel hegemonia celor mari.

Politica Externa si de Securitate Comuna, creata in cursul Conferintei Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990-1991), a fost inscrisa ca al doilea pilon interguvernamental al Tratatului de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE. Pilonul doi si trei pastreaza deci un sistem decizional strict interguvernamental si nu exista dovezi ca situatia s-ar schimba intr-un viitor apropiat. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificari pragmatice in modul de functionare a PESC, fara a aduce insa atingere nucleului dur interguvernamental. Inaltul Reprezentant pentru PESC este o functie sustrasa influentei Comisiei Europene, iar votul majoritar se aplica numai pentru punerea in practica a deciziilor luate anterior prin votul unanim al reprezentantilor guvernamentali. Extinderea cooperarii cu UEO si, ulterior, preluarea sa de catre UE au intarit tendinta interguvernamentala.





Modul in care a fost luata decizia de fuziune demonstreaza preeminenta interguvernamentalismului. Interesele statale au fost acomodate cu prilejul deciziei interguvernamentale de la Köln. Daca Tratatul prelua functiile UEO in domeniul managementului crizelor, Consiliul European a decis la Köln preluarea institutiilor responsabile de acest management: reuniuni ale ministrilor Apararii, stabilirea la Bruxelles a unui Comitet Politic si de Securitate Permanent, a unui Comitet Militar, a unui Stat-Major si preluarea Centrului de Studii Satelitare si a Institutului pentru Studii de Securitate.

„Statele Unite ale Europei” a fost si este tema predilecta a mediului academic si filosofico-politic in Europa, pornind tocmai de la o integrare interguvernamentala fara precedent, dar adaugand atributele necesare unei entitati statale unice: o moneda unica, organisme centrale intrite cu un Guvern european, o Constitutie, o armata europeana si, nu in ultimul rand, definirea unei cetatenii europene bazate pe mentalitati relativ apropiate si pe o istorie care a dezvoltat, se spera, o constiinta europeana.

Trebuie afirmat de la inceput ca, din punctul de vedere al securitatii europene, un sistem cu comanda, raspundere si finantare unice ar fi mai ieftin, mai productiv si mai eficient pentru a asigura atat apararea colectiva, cat si celelalte componente ale securitatii. Dar acest ideal este inca departe.

Dezbaterile asupra temei superstatului european, idee veche de cel putin 55 de ani, au reizbucnit o data cu propunerile politice inaintate de ministrul Afacerilor Externe german, Joshcka Fischer, si de presedintele francez, Jacques Chirac. Primul sugera crearea unui Guvern european, pornind de la acordarea prerogativelor necesare in acest sens Comisiei Europene, transformarea Parlamentului intr-un Legislativ cu puteri sporite in Europa, alegerea unui presedinte al UE, noua entitate urmand sa fie compusa din statele puternice care doresc acest lucru (nucleu dur), restul tarilor putand sa faca parte si ele din acest superstat atunci cand doresc si cand sunt gata sa-si asume obligatiile necesare. Partizan al statului-natiune, cel de-al doilea propunea, in locul unei federatii, o integrare mai rapida condusa de un grup al „statelor-pionier” (Franta si Germania), dar care sa aiba Comisia si Parlamentul drept institutii directoare ale aceleiasi entitati statale. Lor le-a fost opusa o alta propunere, inaintata de premierul britanic, Tony Blair, conform careia viziunea federalista sau suprastatala nu ar fi inca de dorit, dar rolul Parlamentului trebuie intarit, prin crearea celei de-a doua Camere, care sa cuprinda reprezentantii parlamentelor nationale - subordonati Camerei Superioare, in care sunt reprezentati cei alesi prin votul direct pentru Parlamentul European actual -, si tot un rol sporit sa fie acordat Consiliului European, care sa ia deciziile prin votul majoritatii.

S-au accentuat dezbaterile in ceea ce priveste adoptarea unei Constitutii europene. Expertii Institutului European din Florenta au parcurs cele patru tratate europene mari si cele 38 de protocoale ale lor, extragand elementele comune, pe care le-au reunit intr-un document numit „Tratatul de baza al UE”, oferit spre analiza statelor si institutiilor europene, care sa decida redactarea Constitutiei Europene.

Asadar, un superstat european va trebui sa aiba o armata unica, gata sa-i apere granitele (definite foarte clar), a carei organizare sa porneasca de la existenta unui ministru-comisar al Apararii europene, de la conceperea unei strategii de securitate clara - in care sa primeze apararea si securitatea entitatii statale -, toate acestea bazate pe un Stat- Major General European, care sa conduca o armata bine finantata si echipata.. Euroscepticii (Marea Britanie, Danemarca, Suedia etc.) spun ca nu va exista si ca nu e de dorit o astfel de Europa si chiar, mai rau, ca aceasta ar insemna ruperea legaturii cu SUA si desfiintarea NATO. Optimistii (Franta, Germania etc.) spun ca bazele superstatului sunt deja create prin deciziile de la Saint-Malo, Köln si Helsinki.

Nu se specifica insa, limpede cum s-ar rezolva unele probleme traditional-istorice ale continentului, pentru a realiza un superstat european:

  • care va/vor fi limba/limbile oficiala/e a/ale acestui superstat, fara a supara/discrimina restul membrilor?;

  • cum vom evita uniformizarea culturala si disparitia diversitatii?;

  • care va fi teritoriul exact al statului european?;

  • cum vor arata legaturile juridice ale superstatului, exprimate prin cetatenie, cu „europenii”?;

  • cea mai importanta problema, cat de puternica e constiinta europeana care-i leaga pe oameni sau, mai exact, sunt europenii gata sa moara pentru tara lor, „Europa”?

Amploarea si importanta acordata viitorului securitatii europene reprezinta un aspect fara precedent in istoria „Batranului Continent”. Niciodata de la formarea statelor moderne nu a existat o integrare, in mod voluntar, la toate nivelurile, a unor entitati statale, asa cum o reflecta prezentul Uniunii Europene. Si procesul continua. De asemenea si numarul intrebarilor care se ridica este in crestere: care va fi rolul Consiliului Europei atunci cand UE va adopta Carta Drepturilor Fundamentale pentru statele sale membre?; ce rol va mai avea OSCE in momentul in care UE va cuprinde aproape toate statele europene in prezent membre ale OSCE?; va ramane OSCE singurul forum regional de dialog cu Rusia?; vor ramane statele fost-sovietice singurele tari europene in afara UE?; care vor fi termenii de colaborare intre UE si Rusia, plus fostele tari sovietice?

 

RELATIA SUA – UE

 

Din toate punctele de vedere, Statele Unite ale Americii sunt mult mai apropiate de Europa decat de orice alt continent sau grup de state. Derivata din principiile si traditia europeana, politica americana a fost permanent sensibila fata de relatia cu Europa, atat la inceputul secolului XX, cat, mai cu seama, dupa 1945, adica de cand SUA si-au arogat rolul de pater securitas pentru Europa Occidentala. Integrarea europeana a fost nu numai incurajata, ci si determinata de dorinta americana de a pune capat disputelor istorice europene, care au implicat Statele Unite in doua conflicte mondiale.

Legatura Americii cu Europa este realizata prin politica britanicilor. Regatul Unit va fi intotdeauna resortul acestei comunitati transatlantice, jucandu-si cu abilitate interesele de mentinere a americanilor in Europa si de conturare a unei aparari europene numai impreuna cu acestia, in virtutea rolului sau istoric de echilibrator.



Tot legatura transatlantica a fost ingredientul-cheie care a atras statele fost comuniste ale Europei de Est, intrarea sub umbrela NATO intarindu-le sentimentul de securitate. Pentru est-europeni, numai Statele Unite au si vor avea forta necesara contrabalansarii arsenalului ex-sovietic si capacitatea de proiectare a fortelor care sa ofere o garantie de securitate credibila.

Exista insa si neintelegeri in acest parteneriat privilegiat. Atitudinea uneori ambivalenta a SUA fata de integrarea europeana este generata in primul rand de perceptia ca americanii sunt exclusi din anumite initiative europene. Inca din 1990, americanii s-au opus transformarii UE intr-o alianta, interpretand proiectul european ca o tentativa, similara propunerilor Rusiei, de subminare a NATO. Apoi, americanii considera ca prin crearea unei aparari europene exclusive se vor dubla institutiile militare si cheltuielile necesare asigurarii securitatii europene. Temandu-se ca proiectul european va duce la sfarsitul NATO, surse de la Pentagon au amenintat chiar ca SUA se vor retrage unilateral din NATO, daca UE dezvolta forta europeana in sensul unei armate operationale.

In principal francezii sunt cei care se opun unei preeminente constante si de durata a Americii in politica de securitate europeana. De altfel, Franta este promotoarea si sustinatoarea cea mai hotarata a proiectului ESDP (European Security and Defence Policy) dezvoltat in cadrul UE pentru a pune bazele armatei europene. Un episod al „razboiului nervilor” franco-american il constituie si criticile aduse de francezi sistemului de interceptare si analiza a comunicatiilor, Echelon 41 , afiliat lumii anglo-saxone, prin care anglo-americanii pot asculta aproape toate comunicatiile europene.

In ultimul timp, principala problema intre aliati pare sa fie reprezentata de pozitiile divergente asupra Sistemului Defensiv Antiracheta initiativa americana care se inscrie in tiparele politicii izolationiste ale SUA. Desi presedintele american a aratat ca acest sistem ar putea fi folositor si Europei, urmand sa o includa in umbrela protectoare, in special francezii si germanii au determinat o pozitie negativa a intregii UE fata de proiect. Europenii considera ca implementarea sistemului ar modifica echilibrul strategic, protejand exclusiv teritoriul national american in fata unui atac nuclear, ceea ce ar duce la decuplarea apararii europene de cea americana.

Relatia Europei Occidentale cu Statele Unite ale Americii trece printr-o perioada de redefinire a raporturilor strategice. Chestiunea primordiala legata de securitate se invarte in jurul intrebarii: vor avea americanii si europenii un sistem comun de securitate in secolul XXI? Cu alte cuvinte, vor mai ramane americanii in Europa? Raspunsul la aceste chestiuni este pe cat de variat, pe atat de conditionat de evolutiile politicii interne americane si de jocul intereselor nationale in cadrul Uniunii.

De preferat este ca, in actualul context, statele membre ale UE sa mentina, impreuna cu Statele Unite, comunitatea de securitate din prezent, deoarece atat principiile comune, cat mai ales interesele celor doua continente se vor pastra convergente cel putin pentru urmatoarele doua-trei decenii. Pentru a pastra legatura transatlantica, politicile viitoare ale UE vor trebui sa reduca temerile americane cu privire la neparticiparea la unele decizii, accentuand diferentierea aspectelor de care se va ocupa UE, fata de cele care vor ramane in competenta NATO, intarind necesitatea complementaritatii intre apararea europeana si cea realizata impreuna cu NATO.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE BIBLIOGRAFICE

 

 

 

 









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani