LOCUL SI ROLUL FEDERATIEI RUSE IN NOUA SITUATIE INERNATIONALA DE LA DESTRAMAREA URSS PANA IN PREZENT, RELATIILE DINTRE NOUL STAT FEDERATIA RUSA SI ROMANIA, RUSIA SI STRAINATATEA referat






LOCUL SI ROLUL FEDERATIEI RUSE IN NOUA SITUATIE INERNATIONALA DE LA DESTRAMAREA URSS PÂNA IN PREZENT

La 25 decembrie 1991, semnarea declaratiei tripartite ( Rusia, Ucraina, Belarus ), considerata drept data incetarii existentei URSS, fosta Republica Sovietica Socialista Rusa ( RSFSR ) si-a capatat independenta. “Rusia post-comunista se afla in cadrul unor granite care nu au precedent istoric. Ca si Europa, ea va trebui sa consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-si defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25).

Politica externa a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasa in mai multe privinte, ea incercand totusi sa pastreze o constanta: puterea de la Kremlin intruchipata de presedintele Boris Eltin ( conform constitutiei seful statului este si seful puterii executive ), a urmarit promovarea cu consecventa a unor relatii de colaborare cu SUA si marile puteri occidentale. Desigur aceasta politica nu a izvorat din simpatie reala pentru sistemul democratic occidental, ci din dorinta de a reusi sa depaseasca cu ajutorul vestului criza economica si politica, careia trebuiau sa-i faca fata toate republicile ex-sovietice dupa disparitia fostei URSS, fenomen de la care nu face exceptie nici Federatia Rusa.

Dar, chiar daca fortele liberale au cautat, poate in mod sincer, sa-si insuseasca regulile democratice, care sa garanteze derularea vietii politice in mod civilizat, in Rusia a existat si exista inca un potential conservator de sorginte ex-sovietica care actioneaza pentru restauratie. Aceste forte, avand in frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punand in pericol evolutia Rusei spre o reala democratie. De dragul sustinerii gruparii liberale si fortelor democratice marile puteri vestice au facut numeroase concesii Moscovei, tolerand inclusiv pretentiile exagerate ale Federatiei Ruse, de a fi recunoscuta ca unic “ succesor de drept si continuator “ al fostei URSS, desi pretentii similare erau indreptatite sa ridice si celelalte republici ex-sovietice. Incheierea conventiei de baza de colaborare dintre Rusia si NATO, semnata la Paris in 1997 a reprezentat apogeul concesiilor.

Conventia a dat practic Rusiei dreptul de a opune in mod legal “ veto “ la actiunile aliantei. Rezultatul s-a vazut in pozitia Rusiei fata de interventia NATO in Iugoslavia, pentru oprirea procesului de “ purificare etnica “ declansat de presedintele Milosevici in provincia Kosovo, locuita in majoritate de etnici albanezi. 18379oud47kkv5d

Dincolo de declaratiile pacifiste ale ambelor parti, mai mult sau mai putin oficiale, pozitiile si obiectivele Rusiei si ale celorlalte mari puteri ale lumii au ramas si sunt si in prezent opuse.

Lumea occidentala si in primul rand SUA, urmaresc neutralizarea puterii nucleare a Rusiei. ( indiferent de afirmatiile linistitoare ale liderilor de la Kremlin si de fenomenul de dezagregare reala a industriei de razboi a Rusiei mostenita de la fosta URSS, acest potential ramane inca un pericol real pentru securitatea lumii. )

De asemenea un tel, desi nedeclarat expres, al occidentului este transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politica agresiva, imprevizibila intr-o tara moderna, cu o politica rationala, capabila sa se integreze in comunitatea statelor civilizate, in stare sa-si rezolve contradictiile externe nu prin forta ci prin negocieri pasnice. Aceasta ar facilita in primul rand includerea uriaselor bogatii naturale ale Rusiei in circuitul valorilor mondiale, fara ciocniri violente de interese sau conflicte armate ( de aceea Rusia a si fost acceptata in grupul celor 7, G-7 devenind G-8 ).

Rusia, desi constienta de slabiciunea ei ( a pierdut “ razboiul rece “ impreuna cu intregul “ lagar socialist “ ), avand inca multi lideri tributari spiritului restaurator neoimperial ramane inca refractara fata de transformarile dorite de occidentali. Speranta in refacerea puterii imperiale este nu numai prezenta dar chiar intr-o ascensiune, indiferent daca cei care o promoveaza apartin taberei democratice sau fortelor procomuniste. Ea nu ezita sa santajeze asa zisii “ parteneri “ vestici cu potentialul ei nuclear, Boris Eltin vorbind cu mandrie nedisimulata de “grupul celor 8 “ – G-8 – in care chipurile ar fi admisa si Rusia la egalitate cu celelalte 7 mari puteri ale lumii, desi este evident ca tara sa mai are mult pana sa depaseasca stadiul de subdezvoltare si statutul de mai sus e obtinut prin santaj. In ultimii ani lucrurile au evoluat in directia dorita de occidentali. Rusia a ajuns atat de dependenta economic si financiar ( are o datorie externa de cca. 200 miliarde dolari, pe care nu are cum s-o plateasca ) de marile puteri occidentale, incat aspiratiile neoimperiale si nationalismul belicos velicorus, in conditii normale nu-si mai pot pune in practica idealurile revansarde. uk379o8147kkkv

Pe fondul de mai sus, in decursul celor aproape 13 ani care s-au scurs de la disparitia URSS, lumea politica in general nu a fost pregatita pentru a percepe la dimensiunile lor reale fenomenele care s-au petrecut pe teritoriul fostei URSS. Cativa ani buni ( cel putin pana la alegerile parlamentare din decembrie 1993 si votarea constitutiei), din pacate, in unele state vestice s-a mentinut mitul atotputernicei Moscovei, Federatia Rusa fiind in continuare confundata cu defuncta URSS. Confuzia aceasta a insemnat in practica considerarea Federatiei Ruse, in ciuda slabiciunii ei, drept un pol de putere capabila inca sa se contrapuna cu succes in SUA si lumii occidentale, si nu cum este de fapt, unul din “ marii invinsi in razboiul rece “.

Procesul de demitificare a fostei URSS a mers lent mai ales in fostele tari socialiste, unde o buna parte din clasa politica nu a crezut multa vreme ca un colos de dimensiunea URSS s-a prabusit atat de repede. In realitate procesul de coroziune exista inca de la formarea URSS. Populatiile din Caucaz nici astazi nu-i accepta pe rusi, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasa aparte in fostul imperiu rus si sovietic, iar “ lagarul socialist “ a fost creat artificial, tarile membre fiind atrase in el in mod fortat cu complicitatea puterilor occidentale invingatoare in razboi, in frunte cu SUA.

Unele evenimente postbelice din fosta URSS, ca destalinizarea si inceputurile timide ale unor reforme democratice, lansate de Hrusciov, au permis de fapt si atragerea URSS si statelor satelite in marele proces istoric, cunoscut sub denumirea de “ conferinta de securitate si cooperare europeana “ ( CSCE ). Acceptand sa participe la acest proces, URSS si-a semnat de fapt “ actul de deces “, deoarece prin implicarea oficiala in dialogul global pe tema drepturilor omului, puterea sovietica si-a subminat propriile-i radacini, ea existand practic exclusiv prin incalcarea grosolana a oricarei libertati individuale si prin negarea proprietatii private si instaurarea terorii ideologice. Primul rezultat al CSCE a fost trezirea “ maselor socialiste “ din letargia comunista prin aparitia primelor miscari dizidente in insasi inima imperiului sovietic. A urmat perioada brejneviana cunoscuta drept “ epoca stagnarii “. Leonid Brejnev l-a debarcat pe Nichita Hrusciov printr-o conspiratie de palat, dar nu a mai putut sa mai readuca tara in starea in care se afla pe vremea lui Stalin. In mod firesc dupa “ stagnarea “ din timpul lui Brejnev, nu putea urma decat “ perestroika “ lui Mihail Gorbaciov. E adevarat ca in buna masura Gorbaciov a fost inspirat, sustinut si incurajat deschis in promovarea politicii sale de deschidere spre vest, de Eduard Sevardnadze, ca secretar al CC al PCUS si ministru de externe. Se spune ca fara Sevardnadze Germania n-ar fi obtinut unificarea.

 

RUSIA SI STRAINATATEA APROPIATA

 

Dupa incheierea razboiului rece, fiecare tara europeana a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dificile si dureroase ale tranzitiei. Intr-o tara obisnuita tranzitia a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata. In cazul Rusiei, tranzitia a insemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial.



Este delicata pentru ca de 300 de ani rusii traiesc in minte cu ideea imperiala, care le oferea un gen de compensatie la greutatile si lipsurile vietii cotidiene. De data aceasta, prabusirea imperiului a fost insotita de o prabusire a nivelului de trai, chiar a securitatii personale. A disparut si “aroma ideologica” pe care o raspandea, totusi, existenta imperiului: suferim, dar cel putin suntem mari si chiar temuti. De aceea, populatia este tentata sa priveasca disparitia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern si o natiune (D. Yergin si T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).

Vorbind despre imperiu si ideea imperiala la rusi, nu putem sa nu amintim ca imperiul sovietic din perioada socialista a acestei uniuni avea o existenta structurata in mai multe cercuri concentrice. Primul, dupa cum preciza si Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de rusi dominau aproximativ 145 milioane de oameni apartinand unor numeroase natiuni ne-ruse, incluzand 50 milioane de musulmani asiatici si 50 milioane de ucraineni.

Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul sau, Moscova controla state satelit in care traiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Ethiopia, Yemenul de Sud si Coreea de Nord, dependente de Moscova din ratiuni ce tineau de sprijin militar si economic, ghidare politica, etc. Aceste state din urma au o populatie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de rusi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni raspanditi in intreaga Eurasie si in teritorii dependente de peste mari. Cu alte cuvinte, misiunea internationalista a leninismului, considera autorul american, nu a reprezentat decat un alt invelis pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. DE ANALIZAT FRAGMENTUL

Fosta URSS continea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” in J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration).

Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra in aceasta grupa (din nou, am spune, mentalitatile imperiale, care nu observa “amanuntul” ca 65% din populatia acestui stat este formata din moldoveni, deci romani).

Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaidjan. In ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strans conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu.

Statele baltice: Estonia, Letonia si Lituania care s-au dezvoltat si se afla si astazi sub influenta Germaniei, Poloniei si tarilor scandinave.

Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai tarziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa.

O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie.

Cum vor evolua aceste state in raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, in care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica impreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare in care populatia ruseasca detine o pondere importanta.

Ar fi, fara indoiala, riscant sa se faca judecati sigure in privinta evolutiei fiecarui stat. In 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa intemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede in mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. In acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un indemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare in atitudinea acestor tari si numai timpul va hotari care va fi invingatoare. In tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat intre Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului.

DE COMPLETAT DIN MATERIALUL ORIGINAL

Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spatiu al URSS (52 milioane de locuitori) si-a proclamat printre primele independenta. Din punct de vedere politic, Ucraina isi doreste independenta, dar, in acelasi timp, ea are o acuta dependenta energetica fata de Rusia. Acesta este paradoxul in care se zbate Ucraina.

O tara de dimensiunile Ucrainei cu pozitia sa geopolitica nu se poate desprinde de vechea legatura economica decat cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu si-l poate in nici un fel permite. Pe fondul unei tranzitii complicate, in care reforma nu a fost condusa, potrivit specialistilor, foarte bine, Ucraina a ajuns sa aiba o datorie de zeci de miliarde de dolari fata de Rusia.

Ecuatia geopolitica a Ucrainei este, poate, cea mai complexa dintre toate republicile unionale. Pledeaza pentru acest lucru existenta celor aproape zece milioane de rusi care traiesc in aceasta tara. Faptul ca Ucraina detine Crimeea, tinut rusesc, locuit in majoritate de rusi, facut cadou de catre Hrusciov in 1954 cu ocazia implinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine detine Crimeea, detine o pozitie cheie la Marea Neagra. Mai presus de toate, aceste tari au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi sters in cativa ani. Cum spuneam, foarte importanta din punct de vedere geopolitic este pozitia Ucrainei care “ocupa” iesirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeana a Rusiei intr-o bariera a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de catre Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, in volumul “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”).

Dintre celelalte republici unionale o situatie ceva mai clara au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc sa restabileasca legaturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte tari scandinave, Lituania cu Germania si Polonia. Ca suprafata ele sunt, fiecare, de marimea Austriei sau Ungariei, dar populatia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).

Exista doua tipuri de probleme delicate in cazul acestor tari: ele exportau catre celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face sa mentina legaturile comerciale cu fostul spatiu sovietic. In acelasi timp, obiectivul politic declarat este sa diminueze aceste legaturi si sa intre in spatiul de influenta occidental. Din punct de vedere strategic, aceste tari sunt semnificative pentru Rusia, intrucat pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. In plus, porturile rusesti de la Baltica sunt inghetate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentueaza situatia Rusiei de “infundatura continentala”. Ne explicam astfel de ce Rusia se impotriveste tentativelor de integrare a acestor state in structurile occidentale. Ne explicam si de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenta in incurajarea tendintelor de desprindere.





Pozitia statelor din Caucaz prezinta de asemenea un real interes deoarece fiecare dintre ele intampina serioase dificultati in tentativa de a obtine independenta. Este semnificativa in acest sens situatia Georgiei.

Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XIX-lea integrata Rusiei. Georgia se invecineaza cu Marea Neagra unde are doua porturi: Suhumi si Batumi. Pe de alta parte, valoarea pozitiei geopolitice a Georgiei a crescut datorita descoperirilor de resurse petrolifere in Marea Caspica, aceasta tara situandu-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagra si de aici spre Europa.

Pana in 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS si avea un export masiv intrucat fostul imperiu nu avea o productie proprie cat de cat indestulatoare. In plus, gruzinii erau buni comercianti si ei erau particularii care aprovizionau piata Moscovei cu zarzavaturi (erau considerati un fel de “milionari socialisti”). De la acest nivel, in 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apa calda decat de doua ori pe saptamana cate doua ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obisnuiti premisele tranzitiei si cum se poate explica aparitia unor orientari nostalgice.

Georgia s-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit – la timp, am spune – miscari de independenta a unor provincii.

Prima a fost cea initiata de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc in doua provincii: Osetia de Nord integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud isi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea hotararii. Izbucneste un conflict militar care ia sfarsit doar in 1993, cand Georgia adera la CSI, prilej cu care dobandeste sprijinul Moscovei in solutionarea conflictelor interne. In mai 1996, se semneaza Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securitatii si increderii intre parti.

Cumva dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia - republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi) avand capitala la Suhumi. Abhazia isi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotararea, izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de incetare a focului in zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. In 1996, Georgia si Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.

Deci, republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Si ele nu au de ales. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile unionale. Fiecare republica are “pungi de populatie” de alta etnie care pot repede deveni masa de manevra. De aceea, problema independentei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si, am spune, cu intelegere.

Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei dintre cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaijan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversat numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire.

Cea mai mare tara caucaziana - Azerbaidjanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult in urma conflictului din Nagorno Karabah pentru ca a fost infranta de o tara mai mica (Armenia) si pentru ca a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclava in cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai sai erau in proportie de 80% armeni si 20% azeri. In 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La interventia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului.

La sfarsitul deceniului al IX-lea au loc demonstratii ale armenilor din enclava in favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. In primavara lui 1993 se declanseaza ofensiva etnicilor armeni in urma careia sunt deschise doua coridoare de legatura cu Armenia si este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai tarziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de partile implicate la Moscova.

Azerbaidjanul este o tara vecina cu Iranul (de altfel pe teritoriul sau traiesc multi iranieni). Pe de alta parte, importanta acestui stat a crescut odata cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeana, precum si de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei in timpul conflictului, Azerbaidjanul dezvolta legaturi vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, si tarile occidentale au tot interesul sa amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei tari va fi, fara indoiala, ascendenta.

Plina de necunoscute este si evolutia tarilor din Asia Centrala. Au inalte rate de crestere a populatiei si, in acelasi timp, sunt printre cele mai sarace republici ale fostului spatiu sovietic. Rolul lor clasic in vechea diviziune socialista a fost acela de a produce materii prime. Foarte important intre aceste state este Uzbekistan. Cu o populatie de 24 de milioane si o suprafata mai mare decat a Germaniei si mai mica decat a Frantei, beneficiind de o conducere realista si hotarata, Uzbekistanul a consemnat in ultimii ani ritmuri de crestere economica. El se detaseaza intre cele patru tari. Dar aceste tari sufera doua tipuri de influente cu semnificatii geopolitice de netagaduit: influenta tarilor musulmane situate la sud - si influenta Chinei situata la vest.

 



RELATIILE DINTRE NOUL STAT FEDERATIA RUSA SI ROMÂNIA

 

Politica Federatiei Ruse se deosebeste radical de cea practicata in fosta URSS, deoarece are un sistem pluripartid, are chiar unele libertati democratice reale, intre ele libertatea presei fiind cea mai distincta, iar uriasa masinarie militara sovietica, pe langa fragmentarea ei in celelalte 14 republici ex-sovietice, sufera si este pe cale de dezagregare din cauza unei slabiciuni economice de durata, ce nu poate fi depasita inca multe decenii de acum incolo ( chiar daca la putere s-ar instala fortele neocomuniste ).

Si politica noastra fata de Rusia a avut conotatii duplicitare ( iar din pacate aceasta nuanta persista si in prezent ). Romania a optat oficial in mod firesc pentru integrarea in NATO si Uniunea Europeana. Dar, din pacate nu a luat pe plan intern masurile necesare drastice, nepopulare de reforma, reclamate de aceasta cerere, iar in politica externa a mai continuat sa flirteze in diverse ocazii si cu Federatia Rusa. Momentul adevarului a venit insa rapid.

Moscova a respins orice pretentii romanesti de reabilitare istorica prin condamnarea pactului Ribentrop-Molotov in litera unui tratat politic de baza bilateral, ca si cererile legitime de despagubiri pentru tezaurul romanesc depus in 1916 in Rusia.

Basarabia a ramas “ marul discordiei “ in continuare in relatia cu Moscova, desi Romania nu mai are granita comuna cu Rusia. ( Ar fi fost totusi o greseala fatala daca in iunie 1992 Romania s-ar fi implicat activ nu numai cu sprijin logistic ci si cu forte umane de partea Chisinaului, fiindca am fi intrat in conflict nu cu secesionistii transnistreni, ci cu Armata a 14-a sovietica, devenita rusa prin bunul plac al Moscovei.

Iar in privinta tratatului politic cu Rusia, desi era evident ca in conditiile de mai sus el nu-si mai are nici un rost ( orice tratat se incheie atunci cand prin el se rezolva o problema divergenta ) totusi la Bucuresti, in virtutea inertiei, s-a mentinut parerea ca daca nu incheiem un asemenea tratat cu Rusia, atunci inseamna ca nu dorim relatii normale cu aceasta tara. Mai mult, se sustinea in unele birouri ca si prietenii nostri occidentalii ne-ar indemna sa incheiem acest tratat fiindca altfel nu am indeplini conditiile de a intra in NATO.

In primul rand ca occidentalii ne spuneau din pura complezenta ca Romania ar trebui sa aiba relatii bune cu Moscova. Pe fond ei insa nici nu aveau de gand sa-si complice si mai mult relatia lor proprie cu o Rusie pe care doreau sa o aserveasca si nicidecum sa o intareasca, incurajand o legatura stransa cu una din tarile mari din fostul lagar socialist asa cum era Romania.

La NATO nu s-a pus niciodata semnul egalitatii intre tratatele incheiate cu Ungaria si Ucraina si un eventual tratat de baza cu Rusia. Cu cele doua tari vecine erau de dorit raporturi normalizate in optica de viitor a NATO, dar cu Rusia, care nu mai avea frontiera comuna cu tara noastra un asemenea document, nu avea nici un rost, cu atat mai mult cu cat Rusia insasi, refuzand punctele de interes pentru partea romana, ea singura s-a retras si a blocat de fapt procesul negocierilor. In aprilie 1996 Primakov a dorit sa parafeze numai acel text al tratatului care continea o serie de clauze agreate de partea rusa, clauze care ne-ar fi complicat demersurile noastre pe langa NATO. Primakov s-a aratat socat ( sau asa a vrut sa para ) cand doar cu 24 de ore inainte de sosirea la Bucuresti, la reuniunea OCEMN, i s-a spus ca partea romana nu e pregatita de parafare.

Sustinatorii tratatului aduc in discutie teoria ,, dependentei ,, economice a Romaniei de Rusia, care daca, chipurile s-ar supara, ne-ar inchide gazele si conductele de titei. Este o teorie emanata de la propaganda moscovita. Adevarul este ca Rusia este dependenta de Romania si nu invers. Partea romana vireaza anual in bugetul Rusiei peste un miliard de dolari ( suma ce reprezinta diferenta intre importul si exportul romanesc in si din Rusia ). Romania plateste comercial cu bani grei aceste produse energetice ( din fericire plata se face prin intermediul unor firme occidentale si putem beneficia de preturile reale ale pietei, altfel partenerii comerciali rusi ne-ar percepe tarife cu mult peste pretul pietei ) si nu le primeste gratuit.

Iar dupa cum se stie, singura sursa reala de venituri in valuta a Rusiei este exportul ei de produse energetice. De aceea ea nu are cum sa ne santajeze cu oprirea livrarilor atata timp cat le achitam contravaloarea.

De aceea se taraganeaza de ani de zile si rezolvarea unor probleme relativ simple. Aceste probleme treneaza inca din 1991-1992 si este putin probabil ca partea rusa va gasi vointa politica necesara sa le dea o rezolvare in sensul dorit de noi. Nici in domeniul politic nu aveam prea multe interese comune. Si nu e vorba numai de valul de emotionalitate pe care il produce la Moscova insistenta Romaniei de a deveni membru NATO. ( Evghenii Primakov spunea cu nonsalanta la toate intalnirile oficiale cu noi ca Romania are dreptul sa-si aleaga politica proprie, chiar si de aderare la NATO. Dar, in convorbirile intime cu partenerii occidentali, reprezentantii Moscovei nu se sfiiau sa le atraga atentia acestora ca sunt pe cale sa primeasca in alianta ,,un stat cu probleme,, si in plus ,,divizat,,. Iar daca interlocutorul uimit intreba cum este Romania ,,un stat divizat,, , atunci raspunsul venea prompt: dar Basarabia, Republica Moldova, pe care Bucurestiul le considera un ,,al doilea stat romanesc ?,, ).

O inventariere a eventualelor interese politice ale Moscovei unde ar dori sprijinul Romaniei ne arata o lista extrem de saraca. Pana de curand Moscova era gata sa ne ofere garantii de securitate proprii, daca renuntam la NATO si incheiem doar un document bilateral cu SUA, care sa ne dea un statut similar cu cel al Finlandei. Evident o oferta absolut neconvenabila partii romane. A mai fost insistenta Moscovei sa o sprijinim sa devina membru plin al Comisiei Dunarii. Si aici insa Romania a devenit neinteresanta cand Germania si-a oferit sprijinul.

In esenta deci Rusia actuala nu mai poate fi o putere de care Romania sa se teama in mod bolnavicios asa cum s-a intamplat pana la disparitia URSS si nici un stat de al carui sprijin sa avem nevoie imperioasa. Ramane desigur o mare putere, chiar daca e slabita economic si politic. De aceea se cuvine a fi tratata cu atentie, dar nu exagerata ci in functie de interese.

Dar se impune insa imperios sa renuntam la orice atitudine duplicitara si sa scapam de complexul de inferioritate fata de Rusia, fiindca ea nu mai este din fericire ,, colosul vecin de la rasarit ,,ci numai o mare putere inglodata in greutati si datorii.

In acelasi context se cuvine ca Romania sa sustina fara rezerve consolidarea independentei noilor state ex-sovietice, independenta pe care fosta metropola cauta sa o submineze pe toate caile. In acest spirit si prezenta activa a diplomatiei romanesti in capitalele marilor state ex-sovietice si in special in republicile caucaziene, este in deplina concordanta atat cu strategia NATO si Uniunii Europene cat si cu interesele nationale ale Romanei in aceasta zona geo-politica atat de importanta pentru viitor.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani