Rivalitatea sovieto-americana a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial- Razboiul din Coreea, Razboiului Rece, ONU, NATO, Aliatii referat






Rivalitatea sovieto-americana a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si a atras pe orbita sa multe dispute internationale ale caror radacini nu se regasesc in aceasta competitie, ca de exemplu, conflictul Arabo-israelian in care, initial, ambele parti au sustinut cauza israeliana.

Crizele initiale ale Razboiului Rece au avut in vedre Turcia si Iranul, dar estul Asiei a fost, in general, neimplicat in dispute, in ciuda razboiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea in acest spatiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei.

Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” in intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica Statelor Unite se remarca o crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a zonei de ingradire a URSS inca din perioada premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru consolidarea acestui proces.

La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte anti-comniste.

SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in Nord Rusia a contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene si sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retragandu-si trupele, evitand astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nord-coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950 Coreea de Sud isi consolidase securitatea interna, insa o serie de probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la nemultumiri punand in dificultate administratia Rhee 32493ypt23rtc6i

Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita insa, a unui numar de 77000 luptatori de guerila si a altor 500000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana argumentand ca Statele Unite nu vor interveni din moment ce razboiul ar fi o problema interna a Coreei. Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a incuviintat invazia mizand pe un conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului si evitand in acest fel o interventie americana. Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat aceasta decizie sustinand ca implicarea unuia sau a doua detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.

In timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si de Austria (1938) cand pasivitatea democratiilor occidentale a incurajat escaladarea conflictului :

Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac neprovocat nu era stopat.”

Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului. pt493y2323rttc

Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele Unite vor actiona sau nu; exista si temerea SUA, cauzata de faptul ca o eventuala neimplicare ar determina Europa sa adopte o pozitie neutra. Asadar, decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemului international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite, in ciuda faptului ca initiativa a premers unei solicitari adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto in Consiliu de Securitate, dar trebuie mentionat ca o componenta importanta a politicii administratiei Truman a fost aceea de a asigura functionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectiva. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un razboi a carui comanda a cazut pe umerii Statelor Unite si in cadrul caruia toate deciziile importante au fost luate de catre americani. In cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic si Turciei avand insa o importanta semnificativa.



Initial, ajutorul Statelor Unite si Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.

Reusita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, Statele Unite au declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificata din mai multe puncte de vedere:

1. practica pedepsirii agresorului isi mai gasise aplicare in politica Aliatilor (in anii 1944-1945 Aliatii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).

2. trebuia prevenita o eventuala regrupare a fortelor nord-coreene si izbucnirea unui nou conflict.

3. se creau premisele necesare implementarii politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.

Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa „restabileasca ordinea in intreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri.

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea in conflict inca din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), cand SUA a angajat trupe atat pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea pentru „o interventie in razboiul Coreean daca va fi necesar”. O luna mai tarziu Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a americanilor in Coreea declarand ca ”in cazul in care Statele Unite imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o amenintare la adresa noastra”. La sfarsitul lunii septembrie China se considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la doua zile dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38 sa intre in razboi la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao face presiuni in vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19 octombrie trupele chineze penetreaza in forta spatiul nord-coreean.

La sfarsitul lunii noiembrie MacArthur lanseaza ofensiva finala in dorinta de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de trupele americane in Bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. La data de 6 decembrie, fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In Ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand Seulul si determinandu-l pe Secretarul de Stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere de la Batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.





Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate insa (decembrie 1950 si ianuarie 1951), in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri.

Negocierile au fost deosebit de dure intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului (conferind o pozitie usor avansata Coreei de Sud fata de Paralela 38). O data solutionat acest aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate din prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat sa se intoarca in tarile de origine. Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de propaganda ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta.

In octombrie 1952 Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor ; reizbucnirea luptelor in Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea acestora fie spre „gatul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc restrans „ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in Peninsula Coreea”. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pana la urma comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului a fost semnat.

Bilantul razboiului este infiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni si 1, 3 milioane de sud-coreeni (in mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia.

Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face aceasta greseala in Vietnam, cand desi au bombardat in anii ’60 si ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Razboiul din Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare.



Initial conflictul din peninsula a intarit alianta sino-sovietica. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpara” necesarul militar de la partenerul sovietic a slabit coalitia.

O importanta mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandu-si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze. Razboiul a adaugat un plus de urgenta aspectului si a indus o atmosfera prielnica pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a intarit hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon ramanea imobilizat in sfera de influenta a Statelor Unite.

Alaturi de relatie SUA-Japonia, razboiul din Coreea a modificat si raporturile dintre Statele Unite si fosta Germanie Federala, mai exact avem in vedere planurile de reinarmare a acestui spatiu. Se poate afirma fara nici o indoiala ca prezenta militara sovietica in Europa Centrala o depasea net pe cea a NATO; la acea vreme se credea ca 175 de divizii sovietice erau gata de actiune. Desi aceasta estimare a fost redusa, ulterior ajungandu-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliatilor aflate pe frontul german. Planurile de razboi ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa si pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie si Africa de Nord. Asadar, nu constituie nici o surpriza faptul, ca cei mai timpurii avocati ai reinarmarii Germaniei s-au dovedit a fi SUA si Marea Britanie. Atat Statele Unite, cat si Marea Britanie au inceput sa analizeze un plan de reinarmare a Germaniei Federale in cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi insa nedigerabila deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Razboiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizata. Unu lucru era cert insa si anume faptul ca actiunea nord-coreeana nu pute fi catalogata ca fiind una izolata, ci ca facand parte dintr-o strategie comunista privita la nivel mondial. Statele Unite, care era supusa unui proces de reinarmare puternic, privea in continuare cu suspiciune intentiile sovietice, astfel incat intr-o prima faza s-a declarat partizana a mentinerii trupelor in Europa Occidentala. Insa, in iulie 1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite in Europa, l-au determinat pe Acheson sa acorde prioritate reinarmarii Germaniei sub o directa consiliere americana.

La inceput Statele Unite au insistat pe suficienta unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comanda a NATO si pe necesitatea reinarmarii Germaniei. Datorita unei atitudini contrare ferme a Frantei, administratia americana a adoptat o pozitie mai putin rigida, dar a stipulat permanent ca un eventual refuz al reinarmarii Germaniei ar periclita prezenta americana pe continent.

In urma unor intensive negocieri atat Franta cat si SUA si-au modificat pozitiile initiale. Pe de o parte, Franta a acceptat prezenta in „armata europeana” a unor unitati de lupta germane si a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de alta parte, SUA a acceptat ideea conform careia progresul si securitatea continentului nu se pot contura fara o armata europeana.

Initial, SUA au sperat ca primii recruti vest-germani sa devina operationali in 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil putin mai lent. Astfel, prima operatiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibila in anul 1957. Reinarmarea Germaniei Federale a ramas controversata si a dat nastere la o serie de intrebari. A avut aceasta decizie un rol hotarator, asa cum au sustinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, in mentinerea partitionarii Germaniei (cel putin pana in 1990)? A fost o miscare esentiala pentru consolidarea credibilitatii capacitatii de aparare a NATO si pentru supravietuirea aliantei dupa retragerea lui De Gaulle din 1965? Si in final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei in Europa Occidentala, ca problematica reinarmarii acestui spatiu a fost adusa in discutie nu de catre Germania insasi, cum s-a petrecut dupa Primul Razboi Mondial, ci chiar de catre americani?









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani