Combaterea teoriei imigrtioniste (roesleriene)

Este cunoscuta teoria formulata cu mai bine de un secol in urma, potrivit careia cucerirea unei parþi din Dacia de catre romani si apoi retragerea aureliana din anii 271 - 275 ar fi pus capat continuitaþii istorice pe teritoriul nord-dunarean, mai intii prin exterminarea totala a dacilor , iar in al doilea rind prin retragerea intregii populaþii de la nord de Dunare la sudul batrinului fluviu, eveniment cu importante consecinþe demografice, golul de populaþie creat in acest spaþiu geografic constituind un punct de plecare pentru negarea etnogenezei romaneºti la nordul Dunarii.

A fost o vreme cand cu greu se putea combate o asemenea teorie creata pe baza unor simple afirmaþii ale unor scriitori romano-bizantini care au trait la citeva secole dupa evenimentele evocate mai sus, in lipsa de argumente temeinice (in afara celor de ordin logic).Primele decenii ale secolului al XX-lea, dar mai cu seama perioada interbelica aduceau unele marturii pentru infirmarea teoriei mai sus pomenite; ele nu erau insa suficiente pentru a o combate temeinic. A fost nevoie de mai bine de un sfert de veac de cercetari , in cea mai mare parte arheologice, folosind mijloace si metode perfecþionate, prin care s-a facut un enorm pas inainte in cunoaºterea vieþuirii romaneºti pe teritoriul Romaniei in decursul primului mileniu al erei noastre, in determinarea culturii materiale si spirituale tradiþionale a populaþiilor care au trait alaturi de aceasta in secolul al IV-lea si imediat dupa aceea, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. S-a demonstrat in felul acesta cu toata temeinicia continuitatea de viata in cadrul aceluiaºi teritoriu a populaþiei dacice si apoi daco-romane dupa 271 - 275, romanizarea acestuia, proces care a consfiintit, prin sinteza dintre cele doua mari civilizaþii ale antichitaþii, cea romana si cea dacica, naºterea noului popor: poporul roman.

Ceea ce da sentimentul stabilitaþii, statorniciei si prin aceasta al continuitaþii de vieþuire unor comunitaþi umane sunt tocmai structurile economice fundamentale axate pe producþia propriu-zisa, ca de pilda , ocupaþiile agrare, miniere sau meºteºugareºti, ale caror vestigii au fost scoase la lumina prin numeroase cercetari arheologice.

indeletnicirile agrare ale acestei populaþii, cultura plantelor cerealiere in primul rind , atat de generos evidenþiate de numarul impresionant de mare al inventarului agricol descoperit in aºezari , evoluþia ascendenta a tehnologiei de elaborare a uneltelor agrare ( plugul trilateral la cel patrulater propriu-zis cu brazdar asimetric, cor mana si avantren); cultivarea unor specii de griu ce presupun un inceput de rotaþie simpla a culturilor, evoluþia tehnicilor agrare in general (pina la folosirea ingraºamintelor naturale- loci fimatae), comparativ cu cultivarea promotiva a cerealelor de catre populaþiile migratoare, demonstreaza cu toata taria caracterul sedentar al comunitaþilor autohtone de pe teritoriul vechii Dacii , in tot cursul epocii marilor migraþii. Contactul direct cu civilizaþia romana care a provocat importante prefaceri in domeniul structurii agrare, prin receptarea si asimilarea de noi tipuri de unelte agricole superioare ca randament economic celor tradiþionale , precum si introducerea in mediul autohton a unor instituþii si structuri agrare romane, se integreaza deplin in procesul general de romanizare a populaþiei autohtone, fenomen care a contribuit la devenirea istorica a populaþiei respective, dindu-i o identitate si un destin propriu. O asemenea activitate productiva nu putea fi compatibila cu nomadismul, cu pendularea sau migrarea populaþiei pe mari spatii geografice. Populaþiile nomade nu aveau asemenea ocupaþii .Relatarile scriitorilor bizantini sunt clare in aceasta privinþa. Referindu-se la obiceiurile hunilor si ale altor neamuri, Ammianus Marcellinus arata ca acestea , nu salaºluiesc niciodata in case si se feresc de ele ca de niºte morminte. La dinsii nimeni nu ara si nici nu pun vreodata mina pe plug; caci toþi umbla de colo pina colo fara salasuri statornice, fara camin si fara lege... impreuna cu caruþele lor in care locuiesc,, . 34928fpe72khn1g

Creºtinismul incepe sa se raspindeasca si sa se afirme in Dacia romanizata in secolul al IV-lea , adica dupa retragerea aureliana. Descoperirile arheologice dovedesc ca el se raspindeste numai in þinuturile romanizate ale Daciei, adica printre daco-romani. In nici unul dintre complexele apartinind populaþiilor migratoare si datind din secolul al IV-lea nu exista obiecte cu caracter creºtin; la aceste populaþii ( goþi, gepizi), aºezate pe teritoriul fostei provincii traiane, noua credinþa va patrunde cel puþin un secol mai tirziu.

Continuarea circulaþiei monetare pe teritoriul provinciei si dupa Aurelian, deºi intr-o masura redusa fata de perioada stapinirii romane, reprezinta o alta dovada certa a dainuirii autohtonilor. Elocvent este faptul ca majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt de bronz, iar altele, mai puþine, de argint.Se ºtie ca populaþiile migratoare nu foloseau si nu acceptau monedele de bronz, preferind banii de argint si, mai ales pe cei de aur. Circulaþia monedelor de bronz se explica , deci, numai prin raminerea in fosta provincie a unei populaþii daco-romane, obiºnuite cu folosirea monedei marunte pentru nevoile vieþii ei economice locale. La Sarmizegetusa, Cipau (jud. Mureº), Racajdia (jud. Caras-Severin) si in alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede ingropate in secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure , cum sunt cele de la Dierna (Orºova), Hunedoara, Nires (jud. Cluj) , incepuse inainte de Aurelian si continuase dupa abandonarea oficiala a provinciei, aºa incit proprietarii nu puteau fi decit daco-romanii ramaºi pe loc.

Dovezi graitoare ale continuitaþii daco-romane ofera si lingvistica. Ea a stabilit ca numele riurilor Olt, Mureº, Someº, deriva din denumirile folosite in epoca romana: Alutus, Maris, Samus. Evoluþia acestor hidronime pastreaza urme ale folosirii lor de catre slavii aºezaþi pe teritoriul Romaniei in secolele VI -VII sau mai tirziu, dar nu prezinta nici o urma de transmitere prin filiera germanica. Faptul acesta demonstreaza ca slavii au aflat denumirile riurilor respective nu de la vreo populaþie germanica, ci de la daco-romanii care vorbeau latineºte si care pastrau hidronimele utilizate si in vremea stapinirii romane.

Pina la sfirsitul secolului trecut, la sud de Dunare, pe coasta Dalmaþiei, se vorbea o limba romanica aparte, dalmata. Daca poporul roman s-ar fi format la sud de Dunare, in vecinatatea ariei de formare a limbii dalmate, intre cele doua limbi ar fi trebuit sa existe asemanari specifice, adica asemanari proprii numai lor si diferite de limbile germanice apusene. Astfel de asemanari nu exista insa, ceea ce dovedeºte ca romana s-a format departe de dalmata. Elementele lexicale comune din limbile romana si albaneza , folosite de adepþii teoriei reosleriene pentru a afirma o geneza sud-dunareana a romanilor, se explica mult mai firesc prin substratul traco-dacic al celor 2 idiomuri. De altminteri, daca romana s-ar fi format pe acelaºi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar fi fost 2 dialecte ale aceleiaºi limbi si nicidecum 2 limbi complet diferite. ph928f4372khhn

Descoperirile arheologice si numismatice, precum si datele lingvistice demonstreaza inconsistenta teoriei formulate de R. Roesler in a doua jumatate a secolului trecut.