O zi din viata unui cetatean atenian La Atena ziua incepe, ca si in natura, odata cu revarsatul zorilor. Atenianului nu-i placea trandavia. Bogat sau sarac, el se scula indata ce se lumina de ziua. Altfel nici nu era cu putinta. Viata Atenei era astfel randuita, incat cel care si ar fi permis sa mai stea in pat in primele ore ale diminetii nu ar fi mai gasit pe nimeni acasa. Cand Hippocrates a vrut sa treaca pe la Socrate acasa ca sa il ia cu el la o vizita la Protagoras, venit in Atena, el s-a dus la Socrate inainte de rasaritul soarelui si dupa cum spune Platon, „a starnit mare zarva in casa batand in usa cu batul”. Socrate dormea linistit. Hippocrates a vrut sa-l trezeasca pe Socrate si sa mearga in vizita dar acesta a ripostat spunand ca vor merge cand va rasari soarele. Cand au pornit la drum au gasit casa plina de oaspeti. Asadar atenianul isi efectua vizitele in zorii zilei. 23226pnj11pyb9p Toaleta matinala a atenienilor nu era prea complicata. Ei se margineau se spele pe fata si pe maini dupa care se imbracau si ieseau pe strada. In mod obisnuit se crede ca grecii se imbracau in alb, dar aceasta parere este gresita. Multimea ateniana alcatuia un tablou foarte pitoresc, catusi de putin asemanator unui alai de figuri albe. Imbracamintea era confectionata din tesaturi viu colorate, uneori chiar in mai multe culori (in deosebi cea a tinerilor), purpurie, rosie, verde si albastra. Barbatii nu agreau culoarea galbena socotind-o buna numai pentru femei. Vesmintele albe erau impodobite cu o bordura colorata. Obiectul principal al imbracamintei barbatesti era chitonul, care se imbraca direct pe corp. Chitonul nu era altceva decat o bucata de panza cu gauri pentru maini si cu agrafa ca sa fie prins pe umar. Lungimea chitonului varia dupa epoci. Initial a fost foarte lung dar mai tarziu a inceput sa fie strans in talie cu un cordon asa ca s-a scurtat pana la genunchi iar uneori i se adaugau maneci. Chitoanele pentru slugi, soldati, sclavi si mestesugari aveau o gaura numai pentru mana stanga restul corpului ramanand dezgolit. Deasupra chitonului atenienii purtau un fel de mantie sau pelerina numita himation. Un capat al himationului se strangea la piept, sub subtioara stanga, iar restul se arunca pe deasupra mainii drepte si din nou se petrecea peste umarul stang, asa incat celalalt capat sa atarne peste spate. Un himation decent trebuia sa acopere genunchii dar nu trebuia sa ajunga pana la glezne. Exista si o mantie scurta, prinsa cu o agrafa sub gat si lasata sa cada liber peste umerii si spate. Aceasta pelerina se numea hlamida si se purta la razboi, la vanatoare si in calatorii. La Atena Hlamida era imbracamintea obisnuita a tineretului. Capul ramanea descoperit. Grecii purtau palarii numai cand ieseau din oras pentru a se apara de arsita si de soare. Pe strazile Atenei cu palarie puteau fi intalniti numai calatorii sau invalizii. Nimeni nu si-l poate inchipui pe Demosthenes sau pe Platon strabatand agora cu palarii pe cap. Existau cateva modele de palarii, albe sau cafenii: pilosul, un fel de palariuta de pasla, cu boruri foarte mici sau de loc si petasul, o adevarata palarie de pasla cu fundul drept si cu o curelusa sub calota. Curelusa servea pentru a fixa petasul pe cap sau pentru a-l tine cand era scos si lasat pe spate. Kyne era o palarie fara boruri, adica o simpla calota rotunda confectionata din piele de caine. ny226p3211pyyb Grecii aveau parul des si stufos. Ei se tundeau nu prea scurt, atat cat parul sa le acopere ceafa, dar sa nu ajunga pana la umeri. Unii filozofi ca Alcibiades, de pilda, purtau plete lungi, pieptanate cu grija. Atletii, dimpotriva, se tundeau foarte scurt In afara tinerilor spilcuiti, isi lasau plete si filozofii, acesta fiind semnul lor distinctiv. In picioare, grecii purtau sandale, prinse cu curele de piele, dar existau si alte genuri de incaltaminte de genul cizmelor, ghetelor si al pantofilor. Incaltamintea se confectiona din piele neagra, alba sau rosie si adesea era foarte eleganta mai ales daca atenianul se ducea intr-o vizita sau la masa. Tocmai incaltamintea era obiectul vestimentar in care se manifesta fantezia elegantilor Atenei. Ne sunt cunoscute diferite modele elegante, legate de numele anumitor persoane. Atenienii vorbeau despre „pantofii lui Aleibades” si despre „ghetele lui Iphicrates”. In general, incaltamintea era confectionata din piele, dar uneori se facea si din pasla ca palariile. Unii atenieni mai bogati isi impodobeau incaltamintea cu aur si argint. In perioada elenismului era moda sa se graveze pe talpa diferite inscriptii si cea mai frecventa era: „Urmeaza-ma”. Incaltamintea de culoare neagra se lustruia cu buretele. In legatura cu lustruitul incaltamintei ne-a parvenit urmatoarea relatare amuzanta: „Un atenian s-a intalnit pe strada cu un cunoscut si a vazut ca incaltamintea acestuia era admirabil lustruita. De aici a tras concluzia ca el (amicul) se afla intr-o situatie materiala mai grea deoarece a fost nevoit sa-si lustruiasca singur pantofii deoarece un sclav nu i-ar fi lustruit niciodata asa de bine. Acasa atenienii umblau totdeauna desculti. Strazile erau intr-un asemenea hal de murdare, incat trebuia sa te incalti. De altfel, aceasta era o chestiune de gust si deprindere. Oamenii caliti, din scoala veche, ca Socrate si Phocion, umblau desculti si pe strada iar Socrate nu se incalta nici iarna. Toaleta atenianului era completata de un inel si un baston. Inelele cu pecete foloseau si ca obiect de podoaba si ca sigiliu. Unii purtau chiar mai multe inele. Bastonul era un accesoriu absolut obligatoriu, ultima trasatura de condei , ca sa spunem asa, care desavarsea tinuta atenianului. Unui cetatean atenian respectabil nici nu i-ar fi trecut prin minte sa iasa pe strada fara baston. Asadar, atenianul e gata de plecare. Nu ia mai ramas decat sa isi ia micul dejun. Masa ii lua foarte putin timp. Cateva bucatele de paine muiate in vin – iata ce lua in gura de dimineata. Oricare i-ar fi fost defectele, lacomia nu se numara printre ele. Dupa aceasta gustare atenianul iesea in oras. Uneori era insotit si de sclavi care vor duce acasa cumparaturile sau vor transmite un mesaj unui prieten. Daca atenianul nu era foarte bogat era insotit doar de un singur sclav, iar daca nu avea posibilitatea sa tina nici macar un sclav va tocmi un hamal in piata unde isi va indrepta mai intai pasii. Atenienii erau foarte exigenti in tot ceea ce priveste buna cuviinta. Nu le placeau oamenii grabiti sau agitati si nu puteau suferii trufia. Infumurarea, tinuta mandra si mersul semet erau condamnate, dar nici mersul grabit nu era recomandabil. Se considera ca nu este demn de un barbat sa-si suceasca ochii in toate partile, dupa cum nu era frumos nici sa mergi cu ochii in pamant si sa fii trist. „ Midias – spune Demosthenes –a trecut aproape alergand prin piata de alimente, urmat de trei sau patru prieteni si vorbeau asa de tare despre niste cesti incat ii auzeau tot orasul… orasul nu vrea sa-l sustina.” Prin urmare, e necuviincios sa umbli repede si sa vorbesti tare. Dupa Aristotel, un om care se respecta are miscari line, vorbeste incet si linistit; iar Theophrastos caracterizeaza astfel un om needucat: „ Cumpara nuci, mirt, castane si in mijlocul pietei se delecteaza in vazul tuturor, sporovaind cu negustorul. Pe trecatori ii striga pe nume, fara sa-i cunoasca macar, iar daca observa ca cineva se grabeste, il roaga sa se opreasca. Apoi se protapeste in fata pravaliei frizerului sau a negustorului de arome si striga in gura mare ca are de gand sa bea pana s-o imbata.” Atenianul va trece printre colonadele impodobite cu statuile barbatilor de vaza ai cetatii si va ajunge in dreptul pietei de alimente. In orasele grecesti, piata sau agora nu era un loc destinat exclusiv negustorilor. La Atena, in agora se gaseau principalele edificii publice: Buleul, tribunalul, templele, arhiva si aleile de platani si de plopi. Taranii Atticii se duc cu noaptea-n cap la piata, manand inaintea lor capre si iezi sau ducand pe un bat rezemat de umar iepuri sau sturzi cu penele in cioc. Proprietarii fermelor din preajma orasului isi trimit produsele pentru schimb. Din Piure sau Phaleron soseau pescarii; in cosurile lor aduc toni de Marea Neagra, tipari de mare (anghile) – peste foarte pretuit de atenieni, dorade si barbunci din Arhipelag. Ne umple viata cu belsug de bunuri! Sa vina din Megara iute usturoi, Gutui sa vina, castraveti si rodii. Sa vina si mantale pentru scalvi! Sa vad beotienii aducand Covlici, rate, gaste si porumbei! Sa vina cosuri pline cu bibani Din Copais, sa ne adunam in jur, Sa cumparam mereu, sa-i imbrancim Pe Teleas, Glaucetos, Morychos Precum si pe alti mancai. (Aristofan) Din tarabele si dughenele precupetilor se raspandeste in aerul curat al diminetii aroma fructelor coapte, mireasma tamaiei, miros de pile, muraturi, patlagele coapte, sange inchegat, vin, verdeturi si condimente pentru sosuri si legaturi de covrigi calzi care atrag privirile cumparatorilor infometati. Galagia este asurzitoare; multimea se misca in toate directiile. Aristofan ne arata in aceasta multime un vanzator de carnati calzi, cu taraba atarnata de gat precum si cativa inspectori ai pietei, asa numitii agoranomi, care urmaresc ca negustorii sa respecte dispozitiile legale. Ei au grija ca painile sa fie la fel de lungi pe deasupra ca si pe fund si ca negustorii de peste sa nu-l stropeasca cu apa. Femeile nevoiase au venit cu fire de tort sau cu ghirlande de flori. „Sotul mi-a murit – spune una – si m-a lasat cu cinci copii mici. Ii hranesc impletind ghirlande pentru piata cu flori. Ghirlandele mele raspandesc miros placut de trandafiri, mirt si viorele. Ele impodobesc capetele celor care vor benchetui deseara” (Aristofan). In randurile cu zarzavaturi si fructe se vede si mama lui Euripide, care dupa vum ne asigura Aristofan, era o simpla precupeata. Ea vinde susan, ceapa, bobi, linte si smochine. Piata este amenajata dupa un anumit plan. Fiecarui fel de produse i s-a rezervat un spatiu special; cumparatorul stie precis unde va gasi paine si peste, branza in cosulete impletite, zarzavaturi si ulei, sau unde poate fi angajata o dansatoare sau un bucatar pentru o masa cu invitati. Daca vrea sa se intalneasca in piata cu prietenii, el le spune cu voce sigura: „la pescarie”, „la smochine”, sau „la branzeturi”. Vanzatorii sau precupetii isi expuneau marfa sub cerul liber sau sub niste gherete impletite din crengi de stuf, care se demontau dupa-amiaza. In jurul pietei se aflau pravalii ocupate in special de negustorii de vin, de arome, parfum etc. Zarafii, carora li se spunea trapeziti, stateau in piata, in dreptul unei gherete speciale. Pe panta Kolonusului se adunau oameni de diferite profesii care vroiau sa se angajeze la lucru pentru cateva ore, cel mult pana la apusul soarelui. Mai tarziu ( in secolul al V-lea) sau construit hale pentru piete. Pe timpul lui Pericles, la Atena exista o hala pentru faina, iar la Piure o cladire speciala unde se expuneau mostrele marfurilor. Femeia, daca era mai bogata sau mai instarita, nu se ducea niciodata la piata si nu trimitea slujnicele. Toate cumparaturile le facea sotul. Adesea puteai vedea un soldat, complet echipat, cumparand sardele sau smochine. Nu s-a intalnit aici Lisistrata cu niste ofiteri de cavalerie care-si umpleau coifurile cu legume fierte. Cum am spus, in insufletita piata a Atenei puteau fi intalniti tot felul de oameni si bogati si saraci. Iata un invalid, client al, oratorului Lysias, care traieste din pensia platita de stat. In jurul sau s-au adunat cativa tineri bogati; spiritele sale caustice, chiar muscatoare ii amuza. Un taran duce in spate un sac din care se aud guitand niste purcei, acum s-a ferit din drum ca sa faca loc unui strateg. Dresorii de serpi rivalizeaza cu alti proprietari de animale salbatice si domestice. Un taran a venit la oras. Drumul a fost lung, plin de praf, soarele a dogorit necrutator si drumetul prevazator si-a luat o tigva cu apa. Infasurat cu grija in manta, un copilas se plimba tinandu-se de mana unei dadace batrane, garbovite. O fetita merge cu mamica, a ridicat capul spre ea si o intreaba despre toate cate le vede in jur. Ca sa nu se rataceasca se tine de poalele himationului mamei. Trecand de la un negustor la altul, atenianul alege alimentele pe care la va trimite acasa cu sclavul. Vazduhul este plin de strigatele precupetilor care isi lauda marfa: „Hai la otet!”, „Cumparati ulei!” etc. Orice lucru si tot omul isi au pretul. In unele cartiere poti gasi tot ce este de vanzare la Atena: „Smochine, struguri, sicofanti si pere, Napi, roze, iscoade, mosmoane, mere, Burta fierbinte, miere si cas dulce, Dulceata, mazare si urne de vot, Mirt, hiacint si accesorii pentru judecata.” (Fragment dintr-o comedie) Cine doreste se poate imbraca din cap pana-n picioare. Negustorul de haine vinde himationuri cu 20 de drahme bucata si sandale de orice culoare cu 8 drahme bucata. Cel mai interesant si cel mai atragator era insa sectorul de pescarie. Slabiciunea atenianului era pestele, nu carnea. Dintre toti precupetii cei mai independenti erau pescarii, ca sa nu zicem cei mai impertinenti. Un autor de comedii ii numeste „talhari” iar altul „borfasi de noapte”. Ei iti cer pe marfa cat vor. Daca le raspunzi ca este prea scump ii auzi rastindu-se la tine: „Acesta mi-e pretul, daca nu-ti convine vezi-ti de drum”. Nu s-ar da in laturi sa ceara si mai mult daca ar reusi sa tina mai mult timp pestele proaspat. De teama sa nu se strice pescarul il vinde repede pe un pret mai mic. Odata unui atenian i s-a facut rau in piata si a lesinat. Un negustor de peste a vrut sa-l ajute si a turnat peste el niste apa, dar o parte din apa a curs peste vecini si peste pestii din lada. Negustorul a ramas uimit cand a vazut ca acestia au „inviat”. Agoranomii i-au cerut sa verse apa din lada ceea ce a si facut, iar atenianul lesinat l-a angajat pe negustor pentru 2 oboli. Pentru ca pestele sa fie vandut cat mai proaspat, sosirea in piata a unei carute cu peste era anuntata prin loviturile unui clopot special. Se povesteste ca in timp ce un muzicant canta ceva pentru un grup de prieteni, in locuinta sa situata in apropierea pietei, s-a auzit dangatul clopotului de la pescarie. Prietenii au plecat in graba la piata si cu muzicantul nu a mai ramas decat un mosneag pe jumatate surd. Cand muzicantul i-a zis: „Multumesc ca nu ai plecat si tu la auzul clopotului” mosneagul a zis: „Ce? E clopotul de la pescarie, multumesc, la revedere!”. In primele ore ale diminetii, atenianul socotea ca nu are voie sa lipseasca de la piata. Daca nu astepta musafiri, se multumea sa cumpere alimente obisnuite pe care le ducea acasa cu sclavul. Daca are insa invitati lucrurile se complica. Pestele, carnea, zarzavaturile trebuie alese cu multa grija Dupa ce a facut si cumparaturile atenianului nu i-a mai ramas decat sa angajeze o dansatoare, un flautist si un bucatar – unul din acei maestri care a invatat arta bucatelor la Siracuza. Dupa ce termina toate treburile, adica intre orele 10-11 dimineata, atenianul se ducea in unul din porticele pietei unde se-ntalnea cu prietenii. Cand se-ntalneau doi cunoscuti, se salutau cu un gest al mainii. Nu se cadea sa te ploconesti, sa te inchini, caci mandrii cetateni ai Atenei ar fi socotit aceasta o ramasita de pe timpul tiraniei; atenienii isi dadeau mana numai la juraminte sau la despartirile solemne. Salutul obisnuit pentru astfel de intalniri era Chaire! (Sa fii bucuros!) era uneori insotit uneori despre o remarca a timpului. Dupa salutul de rigoare, atenianul statea de vorba cu prietenii despre politica, comenta ultimele noutati si se angrena in discutii filozofice, daca avea asemenea inclinatii. De obicei discutiile si intalnirile aveau loc in pravaliile negustorilor de parfumuri si ale frizerilor. Atelierul cizmarului era de asemenea un loc de intalnire iar odata Socrates a intrat la un curelar numai ca sa termine o discutie. Discutiile in asemenea pravalii au devenit foarte obisnuite incat Demosthenes numea intr-o cuvantare a sa „nesociabil” un atenian care nu intra niciodata aici. Locul cu predilectie pentru intalniri era fara indoiala frizeria. Frizerul atenian se putea lauda cu practica vasta si multilaterala. Barbatii, ca si femeile, isi vopseau parul fie pentru sa-l deschida la culoare fie pentru a-si ascunde incaruntirea. Nu este de mirare ca Aristofan mustra o femeie cu cuvintele: La fel de neagra te facusi cu elixirul cel cu care Obisnuieste Lysicrates parul sa-si caneasca. Ca sa stimuleze cresterea parului, atenienii il ungeau cu ulei amestecat cu substante aromate. In secolul al VI lea, barbatii purtau plete lungi, dar dupa lupta de la Marathon au inceput sa le scurteze ca mai tarziu sa-si rada barba si mustatiile. Grecii n-au purtat niciodata mustati fara barba. Apoi frizerul le facea manechiura dupa care le dadea o oglinda, ca sa se admire asa cum fac frizerii in zilele noastre. Grecilor nu le placea sa taca; ei erau extrem de sociabili. Intr-un cantec grecesc unde se enumera conditiile necesare omului pentru a fi fericit dupa sanatate, frumusete si bogatie urmeaza prietenia. Fara prietenie nu e frumoasa viata pentru ca prietenia impodobeste viata. Dar nu aceasta prietenie o avea in vedere Socrates cand spunea :« Doresc mai mult sa am un prieten decat toate comorile lui Darius, sau pe Darius insasi. In afara adevaratei prietenii, cea dorita de Socrates, grecilor le placea nespus de mult sa flecareasca despre orice nimicuri. Altfel la ce bun sa mai stea in pravaliile negustorilor de parfumuri si frizeri. Dar si limbutia avea o limita stabilita de regulile bunului simt. Cand depasea aceste limite ii mergea vestea ca e gura sparta si lumea incepea sa-l ia peste picior. Iata cum descrie Theophrastos un flecar: „Flecarul se duce langa un necunoscut si incepe sa-si laude nevasta, ii povesteste visul avut noaptea trecuta si ii descrie cu amanunte ce a avut azi la masa.” Dupa ce s-a saturat de vorbit, atenianul se duce acasa unde isi ia masa. El mananca fie sub un portic acoperit, fie in curtea interioara, in mijlocul familiei sale. Dupa masa se odihneste sau, poate, citeste. In biblioteca sa se gasesc povestile lui Homer – papirusul este vechi si mancat de carii – precum si operele poetilor renumiti. Fiecare manuscris este pastrat intr-un tub de metal, cu capac. Pe un raft separat se afla discursurile oratorilor si ale filozofilor, precum si operele istorice. Toate au fost transcrise cu multa grija de copisti. Asadar, daca vrea sa citeasca, atenianul are de unde sa aleaga. Dupa masa el nu se culca. Viata il atrage asa de mult pe atenian in toate manifestarile ei, incat somnul nu-i rapeste decat strictul necesar. Dupa ce se odihneste, atenianul se indreapta spre unul din cele trei mari gimnazii publice aflate in suburbiile Atenei – la Lyceu, Akademie sau Kinosarges. Gimnaziile erau mari, somptuoase, cu culoare umbroase, portice vaste si alte incaperi destinate sportului ocupatiilor stiintifice sau odihnei. In general gimnaziile se compuneau din: ephebeionul – o sala destinata exercitiilor pentru tineret; baile – pe care le puteau folosi toti vizitatorii gimnaziului; o incapere unde luptatorii isi ungeau trupul cu ulei si alta unde se pudrau cu nisip pentru ca sa se poata apuca mai bine si coridoare acoperite sau descoperite pentru alergari. Asa numitele xyste ( adica coridoare lustruite) erau niste coridoare acoperite, mai inalte in partile laterale, destinate plimbarilor, in timp ce partea centrala, mai joasa, era destinata exercitiilor fizice pe vreme neprielnica sau iarna. Toate aceste incaperi erau acoperite de portice cu banci si de exedre – niste sali semicirculare, acoperite sau descoperite unde se tineau discursuri filozofice sau vorbeau oratorii. Atenianul nu participa neaparat la exercitiile sportive, dar privea, comenta si aplauda, cetatenii mai batrani nu uitau sa povesteasca ce atleti minunati erau cand erau tineri si deplangeau slabiciunea celor de astazi. Spectatorii se adunau grupuri-grupuri, discutand diferite subiecte. Unul deseneaza ceva cu batul pe nisip explicand celor din jur o idee originala. In centrul unui alt grup, un individ carn si urat analizeaza pe un ton ironic chestiunea – cum este preferabil: sa fii mincinos fara s-o stii, sau cu premeditare? Carnul este Socrate. La Akademie, Platon isi expune intr-un stil ales teoriile filozofice, in fata unui auditoriu alcatuit din adversari si oameni de toate varstele. La Lyceu, pe terasa numita „Plimbarea” un om cu capul mare si cu tendinta vadita spre eleganta, dezbate intr-o limba nu prea frumoasa dar deosebit de limpede si expresiva, principiile fundamentale ale politicii, eticii, si logicii. Vorbitorul este Aristoteles. La gimnaziu, atenianul zaboveste o ora sau doua. Inainte de pranz el va dori sa se imbaieze, asa ca se indreapta spre baie. Baia este o cladire foarte modesta – o simpla camera cu un cazan pentru apa si numeroase cani. Vizitatorii se ungeau mai intai pe tot corpul cu ulei de masline amestecat cu substante aromate, apoi isi razuiau trupul cu un razuitor special din bronz si se clateau cu apa. Cu acestea baia lua sfarsit si atenianul ar fi putut sa se imbrace si sa-si vada de drum daca inima nu l-ar fi tras sa mai stea putin de vorba cu baiasul. Acasa totul este pregatit si asteapta doar sosirea invitatilor. In timpul pranzului, stapanul casei sta de obicei intins pe pat, iar nevasta pe scaun; copiii apar la desert si raman in picioare sau stau jos, in functie de varsta si de obiceiurile familiei. Dar la o masa cu oaspeti membrii familiei nu se arata; iau parte numai barbatii, fiindca discutia va fi sau filozofica, deci de neinteles pentru femei si copii, sau pur barbateasca deci nepotrivita pentru urechile femeilor. In banchetul lui Platon, Diodima, o straina din Mantinea a fost admisa doar in pragul usii, de unde, ca femeie culta ce era, a putut sa intrerupa fanteziile lui Aristofan cu interventiile sale pline de elocventa si aceasta nu numai pentru ca in tara sa avea rangul de prezicatoare. Cat priveste obisnuitele participante la ospete zugravite adesea de picturile de pe vase, situatia lor e fara dubiu. Nevestele se recompensau insa in gyneceu, unde fructele zaharisite si delicatesele cofetarilor din Creta, Samos si Atena erau la mare cinste; fiecare bucatareasa pregatea prajituri pentru Thesmophorii si alte sarbatori, iar venerabilele matroane le consumau in mari cantitati, in compania cunostintelor venite in vizita. Grecii nu concepeau sa manance singuri. Plutarh spune ca a manca singur nu inseamna „a pranzi” ci a-ti umple stomacul ca un animal. De aceea, in afara invitarii musafirilor, existau diferite forme de a manca in societate: se organizau ospete la care toti participantii contribuiau in parti egale sau dupa posibilitati. Uneori fiecare participant isi aducea pur si simplu mancarea in cos. Meniurile nu erau excesive. Intr-o comedie se spune ca o masa la Atena era foarte frumoasa ca aspect dar nu satura un om flamand. In dialogurile lui Platon si Xenophon comesenii nu discutau deloc despre mancaruri. Idealul clasic al Aticii cerea ca mancarea sa fie frumos servita, dar nu prea multa, atat cat este necesar ca multumesti un apetit normal, deoarece principalul nu era mancarea ci comesenii si discutiile. Grecii erau foarte ospitalieri. Fiecare invitat putea sa aduca pe cine voia. Acest obicei a generat chiar o categorie speciala de oameni, carora li s-a dat dispretuitoarea porecla de „paraziti”. Plutarh a scris un capitol intreg consacrat problemei: in ce masura se putea uza de acest drept, fara a depasi limitele bunei –cuvinte. In Banchetul lui Platon se povesteste ca Aristodem l-a intalnit pe Socrates in tinuta de gala si afland ca se duce sa ia masa la Aghatonos s-a dus si el desi nu fusese poftit. Pe drum Socrates, preocupat de o problema filozofica a ramas in urma; Aristodem n-a observat aceasta si a ajuns singur la casa lui Aghatonos. Totusi el nu s-a trezit intr-o situatie neplacuta: usile erau larg deschise si un sclav l-a introdus in sufragerie unde Aghatonos l-a intampinat cu multa bucurie si i-a spus ca a vrut sa-l invire personal darnu l-a gasit. De indata ce invitatii intrau in casa, sclavii le scoteau incaltamintea. Se considera necuviincios sa umbli prin casa cu sandalele de afara. Dupa ce erau descaltati, invitatii erau spalati si parfumati pe picioare. Dar nici dupa terminarea acestei practici nu era frumos sa te repezi la mancare. Mai intai musafirii se plimbau prin odaie, admirau obiectele de mobilier si de podoaba laudand bunul gust al gazdei. Grecii acordau o deosebita atentie bunelor maniere. Obiceiul de a manca lungit, necunoscut vremii homerice, era foarte vechi. Acest lucru de poate vedea dine desenele de pe vase. Ei se tolaneau cu cotul stang pe perna, asa ca bustul lor era pe jumatate ridicat. Dupa ce se instala toata lumea, slugile turnau apa ca sa se spele invitatii, apoi aduceau niste mese joase pe care bucatele fusesera aranjate din vreme. Se duceau atatea mese cate paturi erau in sala, asa ca la o masa mancau doi oameni. Grecii nu foloseau nici furculite nici cutite. Linguri aveau, dar preferau sa le inlocuiasca cu o coaja de paine. Mancarea se lua cu mainile. Bucatele se serveau taiate marunt, ca sa se poata lua mai usor. Vechii greci se stergeau pe maini cu o bucata de paine sau cu coca pe care o framantau intre degete. La Atena un ospat nu incepea niciodata cu supa. Desi supa era considerata ca sanatoasa ea era hrana oamenilor saraci si la mesele cu invitati nu se cadea sa servesti supa. In prima parte a mesei se serveau mancarurile satioase cum ar fi pestele si pasarile. Se manca relativ putina carne. Legumele se serveau cu un sos facut din untdelemn, otet si miere. Unele mancaruri ale grecilor ne par cel putin ciudate. Iata un fragment de comedie de la Athenaios in care se descrie meniul unui pranz: „Au venit intai tiparii grasi, aproape ingropati in sare, apoi o anghila minunata de la care nu s-ar fi dat in laturi nici zeii. Veni apoi un stomac mare, de pisica de mare rotund ca un cerc. Cand terminaram cu stomacul ni s-au adus niste farfurioare mici. In una se gasea o bucata de rechin, apoi niste sepii grase si in ultima polipi calzi”. In aceasta parte a mesei nu se bea deloc vin. Atenienii preferau sa bea vinul dupa masa; de altfel vinul putea sa inlocuiasca mancarea daca era amestecat cu branza rasa si faina de orz. Acest amestec era bautura preferata a grecilor si se numea kykeon. Din nou sclavii aduceau apa, comesenii se spalau pe maini, mesele erau scoase, podeaua curatata de resturi. Acum se aduceau alte mese incarcate cu vin si cu desert. Incepea muzica vocala cu acompaniament de flaut, iar vinul se turna in cupe cu multe urari. Desertul consta in fructe proaspete si uscate, migdale sarate, usturoi, ceapa, branza cu chimion si placinte dulci si sarate – faima Atticii. Aceste placinte erau facute din miere, branza si ulei. De un deosebit succes se bucura mancarea numita mittlotos – un pateu din branza frecata cu miere si cu usturoi. Aceasta parte a mesei se numea simposion. Acum se bea vinul dulce si parfumat. „Este placut sa bei laptele Afroditei” se discuta. Printre distractiile obisnuite in timpul mesei se numarau si ghicitorile. Cine nu stia sa raspunda era pedepsit sa bea o cupa cu vin sarat. Iata cateva din aceste ghicitori: Nu spune nimic si imi spui numele: dar daca ma numesti rostindu-mi numele, atunci, minune! N-ai sa ma ghicesti. (Tacerea) Sunt copilul tuciuriu al unui tata stralucitor; pasare fara aripi, ma inalt pana la ceruri, abia m-am nascut si m-am imprastiat in vazduh. (Fumul) Din cele mai vechi timpuri muzica si dansurile erau nelipsi la ospete. Sparta se deosebea net de Atena in ce priveste mancarurile. Spartanii se hraneau cu mancare mai primitiva si mai grosolana bunaoara cu o casa groasa de mazare care era mancarea lor preferata. Se povesteste ca in sibarit sosit din intamplare la un pranz spartan a spus: „Intr-adevar spartanii sunt cei mai viteji oameni. Unii ar preferat de o mie de ori sa moara decat sa traiasca asa”. Pranzul comun al spartanilor consta dintr-o ciorba neagra, carne de porc, vin, placinta dulce si paine de ovaz, iar cu faramiturile de paine se stergeau pe degete. Anne Dacier, cunoscuta traducatoare a lui Homer in limba franceza, a crezut ca a descoperit reteta faimoasei ciorbe negre. Sute de oamenii au incercat sa afle ingredientele acestei fierturi dar n-au izbutit sa afle nici acum. Dacier a organizat un pranz „antic”, unde i-a tratat pe toti invatatii epocii cu ciorba neagra. S-a dovedit a fi un admirabil purgativ. Nu erau decat doua posibilitati: ori savanta doamna gresise reteta ori stomacurile frantuzesti erau prea sensibile la cele grecesti. Daca ar fi sa-i dam crezare lui Plutarh, era necesara o educatie speciala pentru apretui ciorba neagra, atat de indragita de spartani. Dyonisos, tiranul Siracuzei, a cumparat un bucatar din Lacedemonia si i-a poruncit sa-i prepare cunoscuta mancare. El n-a izbutit sa inghita nici macar prima lingura ca a si scuipat-o. Bucatarul i-a spus: „Ca sa gusti mancarea asta, trebuie sa faci gimnastica lacedemoniana si sa te scalzi in Eurotas”. Deoarece majoritatea grecilor nu faceau acest lucru, acea ciorba nu se bucura de succes, bineinteles doar in afara Spartei. Viata cotidiana a cetatenilor atenieni, vesela si plina de bucurii, pentru unii grea si obidita pentru altii, se scurgea dupa tipicul randuit, sub cerul senin al Atticii, pana cand furtunile cumplite ale razboaielor nu zguduiau orasul. Strazile deveneau pustii. In agora domnea linistea. Femeile si copii se ascundeau cu teama in gynecee, asteptand vestile triste sau imbucuratoare. Sub acoperisurile porticelor batranii cu barba colilie depanau amintiri despre luptele din tineretea lor, criticau tactica strategilor si se gandeau nelinistiti ce va aduce fiilor lor urmatorul razboi: gloria sau mormantul timpuriu pe campul de lupta. Iar daca din indepartate ele deveneau apropiate, daca vrasmasul, zdrobind oastea ateniana, navalea in Attica, orasul cunostea din plin necazurile, ruina, foametea iar adesea pieirea in masa si inrobirea celor dragi. .
