Ordinele militare religioase referat






ORDINELE MILITARE RELIGIOASE

I. Introducere

Ordinele Militare Religioase reprezinta organizatii ale cavalerilor medievali, care au indeplinit functii militare, religioase si caritabile si ale caror membri se supuneau unui triplu legamant – de saracie, de castitate si de obedienta.

Aceste grupari au aparut incepand cu sec. al XII-lea si s-au dezvoltat in timpul evului mediu avansat.

Cele trei mai importante ordine religioase au fost: Cavalerii Saraci ai lui Christos, cunoscuti sub numele de Cavalerii Templului lui Solomon sau Templieri, Cavalerii Sfantului Ioan din Ierusalim sau Ospitalierii si Cavalerii Spitalului Sfantei Marii din Ierusalim, numiti si Cavaleri Teutoni. Aceste trei ordine au fost fondate in Palestina, considerata casa sfanta a lui Christos.

Crearea Ordinului Templierilor si militarizarea ordinelor Ospitalierilor si Teutonilor, au dat regatului Ierusalimului o armata permanenta, redutabila, perfect organizata, bine dotata si disciplinata, care a adus servicii extrem de importante statelor latine din Orient. Combatanti excelenti, obisnuiti sa lupte numai in grup, incadrati intr-o ierarhie rigida, membrii acestor ordine militare-calugaresti, dispunand de venituri uriase, erau dotati cu un armament de cea mai buna calitate, puteau plati sau echipa servitori si trupe numeroase, isi construisera cetati fortificate, perfect intretinute.

Templierii au devenit pionieri in sistemul bancar. Teutonii au dus o serie de razboaie pentru a converti popoarele din estul Europei la crestinism si au devenit o puternica forta politica si comerciala. Cu mult timp dupa cruciade, Ospitalierii au constituit o ultima reduta in fata invaziei musulmane in zona est mediteraneana si in Europa. Ei au fost infranti de Napoleon in 1798 si desfiintati. Atat Ospitalierii, cat si Teutonii exista, inca, ca ordine religioase ale Bisericii Romano-Catolice.  

II. Ordinul Cavalerilor Saraci ai lui Christos

Ordinul Templierilor, emulii si rivalii Ospitalierilor, fondat in 1119, de catre nobilul francez Hugh de Payens, ca un ordin calugaresc-militar, a avut, initial, ca misiune  sa-i escorteze pe pelerini de la Jaffa la Ierusalim si sa pazeasca si sa intretina sursele de apa potabila. Regele Ierusalimului i-a instalat intr-o aripa a palatului regal, pe locul unde fusese Templul lui Solomon (de unde si numele de Templieri).

In 1128 papa le-a conferit un statut, iar faimosul calugar cistercian Bernard de Clairvaux a stabilit niste reguli riguroase, modelate dupa ordinul sau. Aceste reguli stabileau obligatiile zilnice ale Templierilor si modul lor de viata simplu, religios. Ei dedicau o parte a zilei rugaciunii, facand juramant de castitate, saracie si obedienta. Le erau interzise posturile prelungite, pentru a-si putea mentine vigoarea fizica.

Ordinul era organizat ierarhic in cavaleri (care trebuiau sa fie nobili), sergenti (recrutati dintre burghezi), scutieri si clerici capelani. Ordinul avea in frunte un mare maestru, asistat de ofiterii ordinului, dar hotararile importante erau luate de adunarea generala a cavalerilor. Numai cavalerii aveau permisiunea de a purta simbolul ordinului, o tunica alba cu o cruce rosie latina pe spate.

Popularitatea lor a crescut in secolul al XII-lea, devenind foarte puternici. Numarul lor maxim a fost in jur de 20 000. La sfarsitul secolului al XII-lea succesele militare din Tara Sfanta le-a adus bogatie si teritorii. Ordinul a primit donatii din partea bisericii si a conducatorilor din Europa, ceea ce le-a permis sa-si construiasca fortarete in Palestina. Forta militara redutabila si-au putut-o mentine cu ajutorul banilor proveniti din terenuri, iar platile intre fortarete le-au facut cu ajutorul sistemului bancar pe care l-au pus la punct. Deoarece ei puteau sa transporte banii in siguranta, regii, nobilii si negustorii apelau la ei. Cavalerii au devenit bancherii regilor si marilor feudali si au ajuns foarte bogati si puternici.

In 1187,dupa cucerirea Ierusalimului de catre Saladin, Templierii s-au mutat in Antiohia si de acolo au fost impinsi de musulmani in Acra si Cezareea. Dupa caderea orasului Acra (1291) si evacuarea Siriei si Palestinei de catre cruciati, ei s-au mutat in Cipru, pierzandu-si scopul pentru care au fost infiintati: apararea Palestinei. Cum formidabila lor forta militara nu mai era utila si marile lor sacrificii din timpul luptelor contra musulmanilor au fost uitate, Templierii au cazut victima cupiditatii si invidiei puterii laice, care voia sa puna mana pe uriasele lor averi. In acest scop, cavalerilor Templieri li s-au adus tot felul de acuze (imoralitate, erezie si pactizarea cu musulmanii), acuze, se pare, neintemeiate. Cum insa regele Frantei, Filip cel Frumos, debitorul lor, voia sa intre in posesia imenselor lor bogatii, in 1307 marele maestru al ordinului Jacques de Molay si toti Templierii din Franta au fost arestati in numele Inchizitiei si li s-a inscenat un mare proces. Desi Conciliul din Vienne din 1311 i-a declarat nevinovati, toate bunurile le-au fost confiscate, au fost supusi unor torturi ingrozitoare si multi cavaleri, impreuna cu marele maestru al Ordinului, au fost arsi pe rug. Emitand in 1312, sub presiunea regelui, bula de desfiintare a Ordinului, papa Clement al V-lea a recunoscut totusi ca nu existau motive de condamnare canonica a Templierilor. Proprietatile lor au fost transferate Ospitalierilor, dar in Franta si in Anglia proprietatile lor au trecut in proprietatea regelui.

Principala mostenire a Templierilor a constat in sistemul bancar infiintat , sistem care a devenit fundamentul sistemului bancar renascentist.

Desi, dupa dizolvarea lor, cavalerii nu au fost revitalizati ca institutie religioasa, ordinul a fost mai tarziu incorporat in ritul de York al Ordinului Masonic.

III. Cavalerii Sfantului Ioan din Ierusalim

Membrii Ordinului sunt adesea denumiti Ospitalieri. Ei sunt ordinul religios cel mai vechi, fondat in prima cruciada 1095-1098.



La origine, Ordinul Ospitalierilor n-a fost un ordin militar, ci un ordin de calugari care se dedicau asistentei calatorilor si pelerinilor, si ingrijirii bolnavilor. La Ierusalim exista o institutie de caritate, han pentru gazduirea pelerinilor si in acelasi timp si spital, fondata de negustorii amalfitani inca din 1070. Ordinul, fondat de nobilul Gerard, se ingrijea de pelerinii bolnavi si ii transporta la aceasta institutie, langa Biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Ierusalim. In 1113 papa Paschal al II-lea a recunoscut oficial ordinul, ai carui membri trebuiau sa fie nobili.

Membrii ordinului purtau o mantie neagra cu o cruce malteza in opt puncte. Organizarea ordinului era asemanatoare cu cea a Templierilor. Ospitalierii aveau un mare maestru, care prezida peste organizatia centralizata a cavalerilor, capelanilor si servitorilor. Ei urmau regulile monastice stabilite de Sfantul Augustin (episcopul roman Augustin din Hippo). Aceste reguli guvernau ritualurile zilnice ale rugaciunii, studiului si muncii. Regulile Sfantului Augustin au fost adoptate frecvent de calugari in sec. al XII-lea.

Sub cel de-al doilea mare maestru, Raymond de Puy, ordinul a inceput sa capete si atributii militare, astfel incat in 1200 functiile caritabile ale Ospitalierilor au trecut pe plan secund.

Cucerirea Ierusalimului a dus la transformarea calugarilor Ospitalieri in cea mai puternica forta militara din Palestina, datorita si bogatiilor imense pe care le detineau din donatii.

Succesele in razboaiele pentru apararea Tarii Sfante au dus la imbogatirea ordinului cu mari proprietati in Europa si Palestina. Incepand din 1137, Ordinul Ospitalierilor a luat parte foarte activ la luptele contra musulmanilor, construind si stapanind cetati foarte puternice: Krak des Chevaliers, Belvoir si Margat.

La apogeul puterii, in sec. al XIII-lea, Ospitalierii numarau 500 de cavaleri pentru apararea Regatului Latin al Ierusalimului de turci.

Dupa caderea Acrei, Ordinul Ospitalierilor s-a refugiat in Cipru. In 1310 au cucerit de la turci insula Rodos, pe care au guvernat-o pana in 1552, intitulandu-se Cavalerii Sfantului Ioan din Rodos. Cat au stat in Rodos averea lor a tot crescut. Pe langa donatiile nobililor, ei s-au imbogatit foarte mult in 1323, cand au intrat in posesia unor proprietati ale Templierilor. Cavalerii din Rodos erau singura prezenta crestina in tot estul mediteranean in 1453, data caderii Constantinopolului. Ei au aparat Rodosul impotriva musulmanilor pana in 1522, cand au fost infranti definitiv, dupa un asediu indelungat.

In 1530, imparatul Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana, Carol al V-lea le-a dat cavalerilor insula Malta, ca baza militara. Ordinul s-a numit de atunci Ordinul Cavalerilor de la Malta.

Formidabila garnizoana a cavalerilor a prevenit expansiunea musulmana si a ramas necucerita pana in 1798, cand a fost cucerita de Napoleon. Pana atunci, cavalerii pierdusera majoritatea posesiunilor europene. Ca ordin catolic ei si-au pierdut toate proprietatile din Anglia si majoritatea posesiunilor din Germania, acestea fiind luate de protestanti in timpul Reformei Protestante (1517-1548). Posesiunile lor din Franta au fost pierdute in timpul Revolutiei Franceze. Dupa caderea Maltei, ordinul s-a mutat intr-o manastire la Triest, Italia si mai tarziu la Roma, in 1834.

In 1961 papa Ioan al XXIII-lea a recunoscut ordinul ca o comunitate religioasa a Bisericii Catolice. Astazi ordinul continua sa conduca spitale si sa se ingrijeasca de refugiati si invalizii de razboi.

Principala  mostenire a Ospitalierilor a fost una militara. Ei au avut forta necesara pentru a apara estul Mediteranei si Europa de musulmani.

IV. Ordinul Cavalerilor Teutoni ai Spitalului Sfantei Maria din Ierusalim

Ordinul a fost fondat in Acra, in Palestina in 1190. In acel an musulmanii au condus un asediu impotriva orasului, iar Ordinului Cavalerilor Teutoni I s-a dat in grija un spital pentru ranitii si bolnavii cruciati.

In 1198, Ordinul Teutonic a capatat un caracter net militar, insumand cavaleri germani (exclusiv de origine nobila), capelani si calugari-servitori (oblati). Teutonii foloseau acelasi reguli monastice ca si Templierii. Ei au fost recunoscuti oficial de papa Inocentiu al III-lea in 1199. Membrii ordinului purtau o tunica alba cu o cruce neagra.

Bogatia Teutonilor a crescut intr-un ritm lent, deoarece erau in competitie cu celelalte doua ordine. In 1210 Hermann von Salsa a preluat conducerea cavalerilor si sub administratia sa viguroasa ordinul s-a extins rapid.

Importanta cavalerilor Teutoni in Orient nu era comparabila cu cea a Templierilor sau Ospitalierilor, in schimb activitatea lor razboinica nu s-a limitat la zonele statelor cruciatilor din Rasarit, ei mutandu-si sediul operatiunilor in estul Europei.  La inceput regele Ungariei i-a invitat sa participe la o cruciada impotriva slavilor din zona baltica si ei au dat curs invitatiei. In 1226 Cavalerii Teutoni au cerut si primit Prusia, ca feuda, de la imparatul Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germania, Frederic al II-lea, cu conditia sa converteasca la crestinism locuitorii. In 1234 papa Grigore al IX-lea le-a acordat controlul asupra oricarui teritoriu cucerit de la slavi. Cavalerii Teutoni au construit castele impunatoare pentru a apara noile teritorii. De aici conduceau ofensiva impotriva slavilor. In urmatorii 50 de ani Cavalerii Teutoni au preluat controlul complet asupra Prusiei. Ei au conlucrat cu Ordinul nou creat al Livonienilor, care au devenit parte integranta a Teutonilor in 1237. Majoritatea locuitorilor au fost fortati sa se converteasca la crestinism, iar cei care se opuneau erau fie expulzati, fie omorati. Cavalerii Teutoni au incurajat colonizarea germana a zonei si astfel Prusia a devenit predominant germana.





In 1300 Teutonii au devenit cea mai formidabila putere in zona central estica a Europei. Ei controlau un teritoriu care cuprindea Livonia (cea mai mare parte din Letonia si Estonia), Prusia si parti din Germania. Cavalerii isi mentineau influenta in regiune prin campanii militare care puteau ajunge pana la opt, intr-un singur an. In plus, dupa ce ordinul a fost eliberat de juramantul de saracie de catre papa in 1263, a devenit o organizatie puternica de comert. Ei comercializau, in special, grau si protejau si ajutau statele din Hansa Germana.

La sfarsitul sec. al XIV-lea rolul cavalerilor s-a schimbat rapid. Dupa 1386, Teutonii n-au mai putut afirma ca razboaiele lor erau pentru convertire la crestinism. In acel an, conducatorul Lituaniei s-a casatorit cu regina Poloniei. Alianta dintre Lituania si Polonia a intarit pozitia slavilor in regiune si a inceput un razboi intre Teutoni si polonezi. In 1409 regele Poloniei a invitat toti inamicii Teutonilor sa participe in razboi. Pe 15 iulie 1410 armatele Poloniei impreuna cu recruti cehi, unguri, tatari, lituanieni, cazaci au infrant Ordinul cavalerilor teutoni la Tannenberg, in Prusia.

Cavalerii Teutoni au supravietuit in Prusia si in regiunea baltica in timpul evului mediu tarziu, dar posesiunile lor teritoriale au scazut. Pentru a-si mentine controlul in teritorii au trebuit sa se bazeze pe mercenari, ceea ce a condus la cresterea darilor, spre nemultumirea populatiei.

Puterea lor fiind in declin, Polonia a capturat vestul Prusiei in 1466. In 1525 marele maestru al ordinului Albrecht de Hohenzollern a adoptat luteranismul si a dizolvat ordinul din teritoriile prusace ramase, stabilind un ducat secularizat.

In sec. al XVI-lea  cavalerii au pierdut teritoriile din estul Europei in favoarea Rusiei, Poloniei si Suediei. In 1591 au pierdut ultimele teritorii din Livonia. Ordinul s-a mutat in sudul Germaniei si in Austria, in 1683 luptand impotriva turcilor la Viena.

In 1697 numarul membrilor ordinului a scazut dramatic si n-a mai avut forta militara, ordinul devenind pur religios. In 1809 ordinul a fost dizolvat de Napoleon, dar o revitalizare a ordinului s-a produs in Austria in 1834.

In sec. al XIX-lea ordinul a fost o institutie caritabila, dar in 1929 a recapatat functia religioasa. Ordinul a continuat sa functioneze ca un ordin religios al Bisericii Romano-Catolice, cu exceptia perioadei celui de-al II-lea Razboi Mondial, cartierul lui general fiind la Viena.

Mostenirea lor cea mai importanta a constat in convertirea la  romano-catolicism a Poloniei si altor state est europene, ca si in constructiile lasate de ei.

V. Alte ordine militare religioase

Cavalerii Templieri, Ospitalieri si Teutoni au fost cele mai importante ordine militare religioase. Multe din aceste ordine exista si astazi, ca ordine monastice si institutii caritabile ale Bisericii Romano-Catolice.

In Spania cateva ordine au fost fondate in timpul Reconquistei. Unul dintre acestea a fost Mercedarienii, un ordin fondat in sec. al XIII-lea de cavalerul francez Pierre Nolasque. Atributiile sale militare constau in rascumpararea si salvarea cavalerilor crestini capturati.

Similar, in estul Europei procesul convertirii popoarelor slave la crestinism a inspirat crearea altor institutii misionare si militare precum Ordinul Livonian, care s-a unit cu Cavalerii Teutoni, in fortarea slavilor de a se converti la crestinism.

VI. Mostenirea cavalerilor

Ordinele militare religioase au privit misiunea lor ca expresia suprema a principiilor cavalerismului crestin. Prin combinarea idealurilor militare cu cele religioase, ordinele au reusit sa echivaleze conceptul de cavaler cu un soldat crestin, onorabil si pios. Aceasta practica a condus la impregnarea codului cavalerilor medievali cu tente religioase, ceea ce a dus la crearea imaginii unui cavaler nobil , cu credinta si onoare.

VII. Bibliografie

1.    Drimba, Ovidiu – Istoria Culturii si Civilizatiei, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, 562-564

2.    Philip M. Soergel – Military Religious Orders,  Enciclopedia Encarta










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani