R e f o r m a

Aparenta unitate a bisericii medievale a fost distrusa atunci cand Martin Luther s-a opus autoritatii Papei si a declansat Reforma Protestanta. Aceasta scindare a dus la razboaie religioase sangeroase in Europa – razboaie care au durat 150 de ani.

In 1500 Biserica Catolica detinea suprematia in Europa centrala si de vest, supravietuind opozitiei Lollarzilor englezi, a husitilor boemieni precum si a altor dizidenti religiosi. Cu toate acestea, revoltele erau semnalele unei nemultumiri crescande, care in cele din urma s-a dovedit imposibil de suprimat.

Criticile aduse Bisericii se refereau la imensa sa avere si la coruptia pe care aceasta bogatie o incuraja. O serie de scandaluri slabise autoritatea Bisericii si nenumarati preoti ai Renasterii erau mai preocupati de avere sau putere, decat o viata sfanta. Toate acestea au alimentat resentimentele fata de privilegiile legale sau de alta natura ale c, precum si fata de pozitia dominanta in cadrul slujbelor, astfel incat laicii (cei care nu faceau parte din cler) devenisera aproape niste spectatori.

Cu timpul, laicii au devenit mai instariti si mai educati si s-au decis sa joace un rol mai activ in viata religioasa. Folosirea exclusiv a limbii latine limita intelegerea Bibliei pentru multe persoane, dar, evident, exista nevoia unui mod mai simplu si mai putin ostentativ de manifestare a religiei, asa cum se intamplase in cazul primilor apostoli ai Crestinismului. Luand in considerare circumstantele, era de la sine inteles ca declansarea uni crize religioase era inevitabila. 38519kux18pdx1q

Primul care si-a exprimat public nemultumirile a fost Martin Luther (1483 – 1546), un calugar augustin si profesor la universitatea din Wittenberg, Saxonia. In ciuda cunostintelor sale Luther se lovise de anumite lipsuri in viata sa spirituala, fapt ce l-a determinat sa creada ca salvarea este posibila doar prin credinta, care era un dar harazit de Dumnezeu, ce nu poate fi cumparat. Aceste idei inofensive erau de fapt eretice (blasfemii impotriva credintelor religioase acceptate), deoarece duceau la concluzia ca toate ceremoniile si practicile prescrise de Biserica pentru a servi mantuirii credinciosilor erau inutile.

„Justificare prin credinta” a devenit un element central al crezului lui Luther, dar acest lucru nu ar fi dus neaparat la un conflict cu Biserica. Luther era un calugar relativ obscur, fara prea mare influenta. Atitudinea sa fata de mantuire putea fi privita ca o varianta mai severa, dar totusi permisa, printre multiplele variante tolerate de Roma. Conflictul cu autoritatile depindea de modul in care Luther intelegea sa-si exprime ideile: daca isi va promova doctrina intr-un mod discret, fara a atrage atentia asupra sa, sau va evidentia in mod public toate implicatiile negative pe care aceasta doctrina le avea pentru Biserica.

Prima disputa initiata de Luther a avut ca subiect o alta problema, cea a indulgentelor – acestea erau documente care, in anumite situatii, puteau fi cumparate de catre credinciosii care preferau mai degraba sa plateasca suma respectiva decat sa indeplineasca penitentele date pentru ispasirea pacatelor lor. Aceasta practica oferea conducatorilor bisericii o sursa importanta de venit, dar s-a ajuns foarte usor la abuz. In vremea lui Luther, oamenilor li se spunea ca daca vor cumpara o indulgenta, vor putea pune capat suferintelor prietenilor si rudelor care se aflau in purgatoriu (locul unde sufletele mortilor isi ispaseau pedeapsa, inainte de a intra in ceruri). In anul 1517, un calugar dominican facea o afacere buna din vanzarea indulgentelor si fara pic de rusine informa audienta ca: „Imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul in ceruri s-a ridicat!”. ud519k8318pddx

In Octombrie 1517, Luther a vazut oameni carand bucati de hartie care, sustineau ei, ii va salva de mania Domnului. Acest lucru l-a infuriat intr-o asemene a masura pe Luther, incat a batut in cuie, pe usa bisericii din Wittenberg, o petitie impotriva vanzarii de indulgente. Petitia continea 95 de teze (argumente) – modul natural in care un invatat lua pozitie fata de un subiect de factura intelectuala si provoca o discutie. Dar atacul lui Luther viza un raspuns mult mai larg, in afara cercurilor de carturari, iar ideile sale s-au raspandit cu o rapiditate de necrezut datorita uni inventii relativ recente – tiparnita. Miile de pamflete si carti iesite de sub tipar au dat o noua dimensiune disputelor doctrinare din secolul XVI, cu serioase repercusiuni.

Conducatorii Bisericii au interpretat pozitia lui Luther ca un atac la legitimitatea autoritatii lor, dar nu au reusit sa il reduca la tacere prin amenintari. Beneficiind de o larga sustinere, Luther si-a definit ideile mult mai detaliat si a atacat pe un front mai larg. Ulterior a facut un pas hotarator, respingand autoritatea infailibila a Papei si traditiile instaurate de Biserica, sustinand ca Sfanta Scriptura (Biblia) era singura autoritate adevarata in practica si credinta crestina. Deoarece numeroase doctrine si practici ale Bisericii Catolice fusesera dezvoltate in perioada postbiblica (si din acest motiv, sustinea Luther, erau corupte) se impunea o noua religie, radical reformata.

In 1520 Luther era pe cale de a fi excomunicat (inlaturat din cadrul Bisericii de autoritati) daca nu renunta la opiniile sale. In 1521, la Worms, a aparut in fata unei diete (consiliu) imperiale, prezidata de imparatul Imperiului Roman, Carol V. Luther a facut o impresionanta declaratie de credinta, spunand „Aceasta este pozitia mea!”, dar a fost condamnat de Carol si de multi dintre membrii dietei.

Scos in afara legii de Carol si excomunicat de Biserica, Luther a fost adapostit de prieteni si si-a petrecut iarna la un castel saxon din Wartburg. Acolo a tradus Noul Testament in limba germana, creand o capodopera care a conferit limbii literare germane trasaturile specifice.

Efortul lui Luther si al reformatorilor de a traduce Scripturile in limbi nationale a avut efecte de lunga durata; in tarile protestante oamenii obisnuiti aveau posibilitatea sa citeasca singuri „cuvantul lui Dumnezeu” si timp de secole lectura regulata a Bibliei a devenit atat de obisnuita, incat a influentat modul de gandire si exprimare din viata de zi cu zi.

In urmatorii ani Luther a pus bazele unei biserici (considerata de el si adeptii lui o renastere a bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice. Serviciile Bisericii Lutherane se desfasurau in limba nationala si slujbele erau mult simplificate. De fapt, pe masura ce Luther si-a explicat si si-a dezvoltat pozitia, a devenit tot mai clar ca intreaga Biserica, atat ca institutie cat si din perspectiva ceremoniilor desfasurate, avea nevoie de o reforma. Numarul sacramentelor a fost redus de la sapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie predominant comemorativa. Preotii nu mai erau considerati o categorie aparte a populatiei si aveau voie sa se casatoreasca. Manastirile au fost desfiintate (Luther s-a casatorit in 1525 cu o fosta calugarita) si au disparut multe alte aspecte ale Crestinismului medieval: rugaciuni adresate sfintilor sau Fecioarei Maria, confesiuni, pelerinaje, indulgente si venerarea relicvelor sfinte.

In ciuda eforturilor mari facute de Biserica, Luther a supravietuit excomunicarii datorita ajutorului primit de la printi germani, mai ales de la conducatorii din Saxonia si Hesse. Pe de o parte convingerile religioase au jucat un rol important in convertirea lor, dar pe de alta parte existau si numeroase avantaje materiale. Principii luterani puteau sa-si insuseasca averea Bisericii si de asemenea puteau sa aduca sub controlul lor strict succesoarea Bisericii Catolice: Biserica Luterana. Neavand alti protectori impotriva Imparatului si a Bisericii Catolice, Luther nu a avut alta optiune decat sa sustina suprematia autoritatii statului.

Faptul ca Luther a fost nevoit sa faca un compromis cu privire la pozitie la pozitia sa a devenit evident destul de curand, atunci cand entuziasmul generat de sfidarea sa initiala a dus la raspandirea mai multor idei si miscari radicale. Anii 1524-1525 au fost marcati de cresterea numarului de revolte taranesti in Germania. Revolte care au fost denuntate de Luther, cu furia isterica a unui om care se temea sa nu fie invinovatit pentru ele. In anii 1530, radicalismul social si religios au fost duse la extreme de anabaptisti, care respingeau ideea botezarii copiilor si in unele cazuri imbratisau idealuri colectiviste primitive. Asemenea credinte au fost pedepsite cu o cruzime aparte.

Intre timp catolicii si luteranii purtau razboaie unii impotriva celorlalti, dar norocul era cand de o parte cand de alta. In 1529, printii si orasele luterane au depus un protest impotriva hotararilor Dietei din Speyer, care ii desemna „protestanti” pe sustinatorii religiei reformate. Aflata in mare pericol, e posibil ca Biserica Luterana sa nu fi supravietuit fara guvernarea impovaratoare a lui Carol V. Printii germani, protestantii sau catolicii, nu doreau ca puterea lui Carol sa creasca prea mult si din acest motiv Franta catolica era dispusa sa se alieze cu luteranii pentru a impiedica un triumf imperial.

Luther a murit in 1546, dar razboaiele au continuat in Germania pana cand ambele parti au constientizat cat erau de epuizate si s-au decis sa semneze Pacea de la Ausburg, in 1555. Principiul pe care se baza aceasta pace era spiritual si dovedea ca europenii nu erau inca dispusi sa fie toleranti: principele fiecarui stat avea puterea sa aleaga religia pe care o dorea si sa o impuna si supusilor lui.

Pana in aceasta perioada, cea mai mare parte a Germaniei de nord era luterana si, de asemenea, statele scandinave. O versiune usor diferita a Religiei Reformate a fost introdusa in 1522-1523 in Zürich, Elvetia, de Ulrich Zwingli (1484-1531); faptul ca Zwingli si Luther nu au reusit sa cada de acord asupra unor aspecte ale doctrinei, arata ca in Europa diviziunile religioase se inmulteau. In Anglia situatia era diferita, deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legaturile cu Papa si se autonumise in functia de conducator al bisericii nationale. Dupa o perioada de schimbari contradictorii, regina Elizabeta I s-a urcat pe tronul Angliei in 1558 si a determinat stabilirea unui Protestantism de lunga durata.

Pe masura ce a devenit religie nationala in aceste state, pana la mijlocul secolului protestantismul realizase progrese substantiale in Scotia, Franta, Olanda, Polonia si Boemia. In aceste state precum si in regiunile in care lupta nu fusese inca dusa la bun sfarsit, Luteranismul ceda incet teren uni religii mai riguroase, mai militante decat Protestantismul. Aceasta religie era Calvinismul, ce se baza pe invataturile continute in cartea lui Jean Calvin, Institutiile religiei crestine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez, devenit influent dupa 1541, cand s-a stabilit in orasul stat elvetian Geneva, pe care l-a transformat intr-un „oras al lui Dumnezeu”, considerati de multi protestanti ca o societate model.

Calvin sustinea ca salvarea (sau condamnarea) sufletului nu depindea de om, ci fusese decisa dinainte (predestinata) de Dumnezeu; cei pe care El ii alesese pentru a fi salvati erau „alesii”. Chiar daca aceasta doctrina a predestinarii suna destul de sinistru, i-a determinat pe calvinisti sa se comporte, cel putin in aparenta, ca si cum ar fi facut parte dintre cei „alesi” si deci erau nevoiti sa pastreze un inalt standard de disciplina si moralitate.

O alta trasatura aparte a Calvinismului era faptul ca nu permitea statului sa guverneze bisericile, ci mai degraba oferea pastorilor si congregatiei putere religioasa, politica si sociala. Aceasta insemna ca statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o teocratie, in care Biserica conducea statul si controla numeroase aspecte ale vietii de zi cu zi.

Rigoarea si autodisciplina calvinistilor i-au facut pe acestia rezistenti in fata persecutiilor si luptatori hotarati in conflictele religioase. Din aceasta cauza ei au fost denumiti „trupele de soc ale Reformei”. Cu toate acestea, pana la mijlocul secolului XVI si cealalta parte dispunea de un numar tot mai mare de militanti la fel de dedicati. Pentru Biserica Catolica, Protestantismul s-a transformat intr-o provocare, astfel incat s-a hotarat sa corecteze abuzurile si, intr-un exces de zel, a lansat o contra ofensiva, cunoscuta sub numele de Contra-reforma. Consiliul din Trent (1545-1563) a redefinit doctrina catolica, nelasand loc pentru nici un compromis cu Protestantismul. Iezuitii, sau Societatea lui Iisus, constituita de fostul soldat spaniol St. Ignatius Loyola si oficial recunoscuta in 1540, au devenit „trupele de soc” ale Contra-reformei. Iar puterea Spaniei, sub conducerea devotatului Philip II, a sustinut cauza catolica in Europa.

Razboaiele religioase au continuat aproape un secol, pana in 1648. In Franta ele au imbracat forma conflictelor dintre catolici si hughenoti (protestanti), trupele spaniole intervenind uneori de partea catolicilor. Pe langa luptele purtate cu Olanda razvratita si razboaiele pe mare impotriva Angliei, Spania se confrunta si cu ereticii. Apoi, cu izbucnirea razboiului de treizeci de ani (1618-1648), Germania a devenit din nou arena principalelor operatiuni desi aceasta lupta a atras Danemarca, Suedia, Spania, Franta si alte state intr-o competitie in care loialitatile religioase erau tot mai mult umbrite de necesitatea unei politici care sa garanteze puterea. Razboaiele civile din Anglia (1642-1648) au inclus si conflicte religioase incrancenate (de data aceasta intre diferite forme de protestantism) dar au avut la baza si alte motive de divergente.

In 1648, cand s-a terminat razboiul de treizeci de ani, catolicismul recuperase o parte din pierderi (mai ales in ceea ce priveste Europa de Est), dar puterea Spaniei era in declin si ideea unui puternic Imperiu Romano-catolic nu mai parea posibila.

Divergentele religioase din Occident trebuiau acceptate si, mai mult de nevoie, statele au inceput sa recunoasca ca eradicarea unor minoritati aflate intre propriile lor granite nu era o solutie. Pasiunile istovite si visteriile goale, oboseala care se facea resimtita si mai ales divizarea Europei in grupari religioase diferite au dus practic la promovarea tolerantei religioase – o consecinta extrem de importanta, desi neintentionata, a Reformei.

Bibliografie:

• Arborele Lumii, Istorie Universala, pag. 109-112

• Internet: imagini

Scriitori romani