Renasterea politica In Europa Centrala si Orientala referat






Renasterea si reforma-Revolutia culturala si religioasa  

 

A) Renasterea

a) Renasterea  politica

In Europa Centrala si Orientala

            In secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoasterea independentei tarii de catre imparatul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internationala. Aceasta – mai ales dupa ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunarii (Stiria, Carinthia, Craina), intinzand hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea – dupa ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se uneasca intr-un singur stat.

          Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 – 1378) si Vaclav IV (1378 – 1419) au devenit totodata si imparati ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotarat arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemultumirile mestesugarilor, a plebei orasenesti si a taranilor au dus – ca urmare si a propagandei exponentilor reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga – la izbugnirea marelui razboi taranesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka. In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o „cruciada” impotriva husitilor. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. Dupa care, a urmat alte patru „cruciade” pana cand dupa optsprezece ani de lupte rasculatii „taboriti” au fost infranti, in 1437, iar „calixtinii” in 1485.

          Rascoalele taranesti, asa – numitele „razboaie husite” au contribuit considerabil la trezirea sentimentului national, toate acestea ducand la unirea Cehiei cu Ungaria (1471-1516) dar n-a fost de ajuns sa consolideze structura statului ceh. De aceea actiunea de dezagregare statala va fi accelerata de constitutia din 1500 care sanctiona forta si privilegiile nobilimii. Anarhia feudala se va diminua cand, dupa moartea in 1526 a regelui Ludovic al II-lea coroana ii revine lui Ferdinand I care facea parte din rasa de Habsburg; nobilii din Germania si Austria se vor instala pe domeniile confiscate, autonomiile nationale vor fi suprimate, libertatea religioasa abolita, iar curtea – transferata definitiv la Viena, o situatie care va duce timp de 3 secole (pana in 1918), la pierderea autonomiei reale a tarii.

          Dupa stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a facut ca dieta ungara sa-l aleaga pe Carol Robert (1308 – 1342) din dinastia de Anjou care domnea la Napoli. Sub acest rege si sub succesorul sau Ludovic I (m. 1382), care a unit coroana Ungariei cu cea a Poloniei, anarhia feudala a incetat. Puterea regala – sprijinita de mica nobilime si mijlocie, precum si de orase – s-a consolidat, fara sa realizeze insa pe deplin centralizarea statului.

          Pe plan intern, codul de legi din 1351 a instituit proprietatea ereditara asupra pamanturilor, intarind dominatia absoluta a nobililor asupra taranilor iobagi. In politica externa regii unguri din dinastia de Anjou, bazandu-se pe uniunea lor dinastica cu Polonia si cu regatul Neapolelui, au urmarit sa-si extinda influenta de la Marea Baltica pana in stramtoarea Messina si in Peninsula Balcanica. Cu ajutorul papei ( dar si prin interventii armate) Ludovic I a transformat o serie de state italiene in posesiuni vasale. ( Chiar si Venezia a fost silita sa-i plateasca un tribut anual ). Campaniile militare din Italia si cele contra statelor slave de sud au impiedicat, ca urmare, centralizarea temeinica a statului. La aceasta au contribuit, in sec. XV, si rascoalele taranesti si orasenesti din diferite regiuni ale Ungariei (si mai ales din Transilvania), provocate de intarirea sistemului feudal, soldandu-se cu restabilirea oligarhiei nobiliare. Ofensiva otomana impotriva Ungariei (1438) a impus o apropiere a acesteia de statele slave, in vederea unei rezistente comune. In 1440, regele polon Vladislav III a fost chemat sa ocupe tronul Ungariei. Ioan de Hunedoara, comandantul armatelor ungaro-polone, a repurtat o serie de victorii contra invadatorilor otomani, inclusiv (dupa infrangerea de la Varna din 1444, unde a cazut si regele Vladislav III) in batalia, decisiva, de la Belgrad (1456). Impotriva incercarilor imparatului german Frederic III de a ocupa tronul Ungariei, a fost ales rege Matei Corvin (1458 – 1490). In interesele nobilimii maghiare si sub influenta papalitatii, acesta a atacat Cehia, anexand provincia Moravia. Succesele sale militare si politica sa interna au contribuit considerabil la centralizarea statului; dar abandonarea politicii de apropiere de tarile slave vecine a avut ca urmare slabirea statului. In 1526, la Mohacs, armata ungara a suferit o infrangere catastrofala pentru viitorul Ungariei; pentru ca, in 1541, turcii otomani sa ocupe Buda.

          In timpul domniei lui Cazimir III cel Mare (1333 – 1370) Polonia devine cea mai importanta dintre unitatile statale slave din sec. XIV.  In urmatoarele doua secole si indeosebi sub ultimii iagelloni, tara a devenit un fel de republica aristocratica sub conducerea unui rege. Structura statului a ramas structura tipica a unei monarhii de tip medieval, dar cu o evolutie si cu particularitati cu totul distincte de cele ale monarhiilor medievale ale tarilor vecine.

          In vechiul stat rus format la sfarsitul secolului al XI-lea – Rusia kieveana – puterea suprema apartinea principelui, „marelui cneaz” al Kievului. In cursul secolelor XII si XIII, dezmembrarea acestui stat in mai multe regiuni conduse de cnezi, a dus la cresterea rolului, importantei, puterii marii nobilimi. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea teritoriile rusesti au fost unificate intr-un stat unitar cu centrul la Moscova. Acest stat centralizat, multinational, era de fapt o monarhie de tip feudal – care, in secolul urmator, al XVI-lea, va deveni o monarhie absoluta ­sui generis. Si in Rusia, burghezia foarte slab dezvoltata, aproape inexistenta, era cu totul incapabila sa opuna cea mai mica rezistenta nobilimii.

          Prin casatoria lui Ivan III cu fiica ultimului imparat bizantin, Moscova s-a considerat mostenitoarea de drept a traditiei Bizantului. Biserica ortodoxa rusa a dat o formulare corespunzatoare ideologiei politice: „Sfanta Rusie” este singura pastratoare a credintei crestine, poporul rus este „noul Israel”, poporul ales spre a asigura triumful crestinismului; Moscova este „a treia Roma”, ultima si singura capitala a crestinilor, statul moscovit va dura pana la sfarsitul lumii. Ca urmare, suveranul rus, caruia i-a fost transmisa – prin alianta sa matrimoniala si prin adoptarea ortodoxiei ca religie a statului — esenta divina a imparatilor bizantini, este „unsul lui Dumnezeu” si numai in fata acestuia raspunde pentru actiunile sale; puterea lui fiind absoluta, toti trebuie sa i se supuna, inclusiv Biserica si intreg inaltul sau cler!

          Politica de unificare a Rusiei a fost continuata de Vasile III (1505 – 1533) si urmata de o lunga perioada de revolte populare si de lupte interne, provocate de partidele nobililor, ale „boierilor”. Pana cand, in 1547, tanarul Ivan IV – pana la aceasta data mare cneaz al Moscovei si al intregii Rusii – isi ia titlul oficial de tar („cezar” – imparat), domnind 37 de ani. Autoritar si despotic pana la cruzime, Ivan IV – supranumit „cel Groaznic” – incepe in 1549 un program de reforme. Sprijinindu-se pe noua nobilime creata de el, tarul urmarea sa consolideze structurile administrative ale statului si, prin aceasta, a puterii monarhice autocrate.



          Tarul exercita puterea legislativa, executiva si judecatoreasca; el decidea asupra impozitelor, isi alegea singur functionarii si dispunea de o armata permanenta. Pe de alta parte, nu existau in Rusia legi fundamentale care sa se opuna hotararilor sale de arbitrare (de pilda, in privinta succesiunii la tron; sau, unele drepturi ale indivizilor – cum ar fi dreptul la proprietate s.a. Si, mai ales, lipsea o burghezie care sa sustina monarhia. Mai mult decat de absolutismul monarhiilor occidentale, regimul politic al Rusiei tariste se apropia mult de despotismul monarhiilor absolutiste asiatice.

b) Renasterea economica

 

        Productia industriala

 

        Principalele activitati economice non-agricole, „preindustriale”, au fost, de-a lungul secolelor XV si XVI, activitatile textila, extractiva si metalurgica. La acestea se adaugau cea a constructiilor navale, cea tipografica, si in special cea edilitara – determinata de cresterea populatiei oraselor, inclusiv a marelui numar de functionari ai statului.

          Incepand din secolul al XVI-lea, carbunele mineral va fi extras pe scara larga – mai ales in Tarile de Jos si in estul Angliei; fierul – in unele regiuni din Franta, Germania, Saxonia (dar si in Castilia); sarea – in regiunea de coasta din Italia Meridionala si Spania (iar sarea gema, cu precadere in Polonia). Alunul, indispensabil la vopsitul tesaturilor – si care acum nu mai putea fi importat din Orient, caile comerciale mediteraniene fiind controlate de turci, - este descoperit in 1461 intr-o localitate (Tolfa) din zona colinara a Romei; si intr-o cantitate suficienta pentru a aproviziona intreaga productie textila europeana.

          In Europa Centrala au fost deschise sau exploatate mult mai intens numeroase mine. Intr-o perioada de numai 70 de ani (intre 1460 – 1530) productia de argint a crescut de cinci ori, ajungand la 90 de tone anual; iar cea de cupru – la cateva sute de tone. Insasi structura modului de exploatare s-a modificat. Capitalul era pus la dispozitie de actionari; un antreprenor recruta mana de lucru, controland-o si platind-o. Numarul lucratorilor era mic – intre 16 si 32 pentru cate o mina. Acestia, deveniti salariati cu drepturi si beneficii mai reduse decat cele ale predecesorilor lor, se asociau si nu arareori declarau greva. Beneficiile cele mai mari le reveneau detinatorilor de drept ai minelor – suveranilor habsburgi sau regelui Matei Corvinul al Ungariei. Dar si membrii unor adevarate dinastii de mari negustori stiau sa profite din plin, facand uz de abile manevre bancare. (De pilda – celebra familie Fugger din Augsburg, care, imprumutand mari sume de bani imparatului Maximilian sau arhiducelui Sigismund al Tirolului, obtinuse in schimb concesiunea – pana la rambursarea creditului – unor mari mine).

          Tehnica mineritului a obtinut in acest timp rezultate cu totul remarcabile. De re metallica, opera saxonului Georg Bauer (cu numele latinizat – Agricola), aparuta in Elvetia in 1556, descrie probleme tehnice legate de puturile de mare adancime, probleme de ventilatie, de drenaj, de coborare si urcare a oamenilor si materialelor. Cum puturile ajungeau acum pana la o adancime de 85 de metri, pentru remedierea inundatiilor si exploziilor de gaze s-au inventat felurite masinarii din lemn (cu cateva elemente indispensabile din fier), actionate de oameni, animale sau forte naturale; pompe aspiratoare cu piston, foale gigantice din piele, ventilatoare – care, utilizand forta unei mori de vant, evacua aerul toxic din put si galerii printr-un tub de aerisire; scripeti uriasi pentru scoaterea la suprafata a minereului, actionati de cai; mori de macinat minereul, cu maiuri enorme puse in miscare de forta morilor de apa, etc.

          In procesul de prelucrare a fierului se introduce o inovatie de cea mai mare importanta: „cuptorul inalt” – in care minereul de fier este asezat pe un pat de carbune de lemn; arderea este intretinuta cu ajutorul unor foale enorme, de 7 metri, actionate de forta hidraulica. Aparute mai intai in Germania in prima jumatate a secolului al XVI-lea, cuptoarele inalte s-au raspandit repede in sudul Angliei, Tarile de Jos, nordul Frantei (iar intre 1620-1632-in Polonia si Rusia). Avand baza de 7-8 m2 si inaltimea de circa 10 metri, un cuptor inalt putea produce intre 100-500 de tone de fonta anual.

          In sectorul productiei textile – activ in intreaga Europa Centrala si Occidentala – nu apar inovatii tehnice deosebite. In schimb, demne de relevat sunt formele diferite de organizare a productiei, pe care istoricii germani o numesc Verlagssystem.

          Pe langa forma primara, a atelierului mestesugaresc personal, spre sfarsitul Evului Mediu se organizasera adevarate „fabrici” – cu muncitori lucrand ca salariati ai proprietarului care le punea la dispozitie localul, materia prima si masinile sau uneltele de lucru. Pe antreprenor (proprietar) nu-l interesa atat sa-si perfectioneze uneltele de productie sau sa gaseasca mana de lucru ieftina – acum cand cresterea populatiei ii asigura la discretie o forta de munca, - cat sa gaseasca si capitalul necesar si piete de desfacere asigurate.

          Dificultatile cele mai mari veneau din partea breslelor, rigid si foarte bine organizate, perfect capabile sa se apere contra concurentei antreprenorului capitalist. Acesta gaseste solutia: munca la domiciliu - ­Verlagssystem. O solutie care in secolul XVI isi gaseste o larga raspandire – mai ales in Anglia, Flandra si Brabant in Germania si Elvetia; si, partial, in Franta, Lombardia si Toscana.

B) Reforma

a) Cauzele si directiile reformei

Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumatati a secolului al XVI-lea – si cu substantiale implicatii, conexiuni, consecinte in multiple planuri ale culturii si civilizatiei. Nascuta pe terenul unor tensiuni politice interne si internationale, precum si al unor transformari sociale profunde, al unor probleme si conditii sociale deosebit de complexe (continuandu-le si completandu-le pe cele din secolul anterior), opera si rezultatele Reformei se vor repercuta – in forme si in proportii diferite – pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. In plan filozofic, contactele Reformei cu miscarea umanistilor timpului vor fi aproape permanente. Iar in campul literaturii si cel al artei, dinamica ei intelectuala si spirituala se va resimti si in spiritul barocului.

Motivatia eruptiei miscarii reformatoare a fost ocazionata de constiinta religioasa si de starea institutiilor si practicilor ecleziastice. Dar substratul sau generator, mai vechi, configurat inca din ultimele decenii ale secolului precedent, prezenta si alte cauze, de alta natura. Ultimii zece ani ai secolului al XV-lea au insemnat o agravare a dezechilibrului social si economic. In Germania, cresterea preturilor a fost determinata si de recoltele dezastroase. Aceasta situatie economica a dus in mediul taranesc la aparitia (de pilda, in Alsacia) a unor organizatii conspirative avand ca scop rasturnarea ordinei statale existente, manifestandu-se si prin acte de jaf; ceea ce (conform Konigsberger) a facut necesara in 1501 instituirea – pentru prima data in istoria tarii – a unei forte de politie stipendiate. Anii de seceta si de foamete, dezastrele razboaielor, au lasat sate intregi depopulate. La acestea s-au adaugat calamitatile epidemiei de ciuma, care intre 1499 – 1502 a decimat multe regiuni pana la jumatate din populatie; apoi violenta epidemiei de sifilis, aparuta dupa descoperirea Americii, si careia singura explicatie populara ce i se dadea era a fi o manifestare a pedepsei divine (in timp ce astrologii o considerau rezultatul conjunctiei celei mai temute planete Saturn cu Jupiter). Pe plan moral, consecinta acestei calamitati a fost recrudescenta unor intunecate traditii medievale – profetii apocaliptice, horoscoape sinistre, valul de persecutie asupra evreilor, a vrajitoarelor, a necromantilor…





Necesitatea unor schimbari structurale urgente era dictata de situatia in care se gaseau clasele si categoriile sociale oprimate – intr-o masura sau alta – de sistemul social al timpului. Dezvoltarea creditului a imprumutului cu dobanda (interzis totusi de prevederile dreptului canonic) era concentrat acum in banci puternice, de ale caror servicii beneficia in primul rand inalta erarhie ecleziastica. Prin operatiile bancare ale acestor institute de credit erau transferate la Roma – din toate tarile Europei catolice – veniturile inaltilor prelati beneficiari ai diocezelor in care nici macar nu rezidau, concentrati fiind la Curia romana. Bancile anticipau intrarile ordinare – si chiar extraordinare (ca, de pilda, cele provenite din vanzarea indulgentelor). De asemenea, ii imprumutau cu sume consistente pe prelatii care trebuiau sa le verse Camerei apostolice in vederea obtinerii purpurei de cardinal.

Spectacolul bogatiilor exorbitante ale Bisericii si ale oamenilor ei – inclusiv ale manastirilor – ii facea pe tarani, pe iobagi, pe mineri, pe salariatii oraselor, sa considere ca un remediu contra mizeriei lor o redistribuire echitabila a marilor proprietati ecleziastice. Si, cu atat mai mult cu cat in sprijinul dorintelor si pretentiilor lor veneau si vehementele denunturi catre predicatori a coruptiei Bisericii. – Se adauga si revolta categoriei cavalerilor, care dispuneau de resurse economice infinit mai reduse in comparatie cu cele ale oamenilor Bisericii, sau cu cele ale bogatei burghezii orasenesti. Amenintati de edictele imperiale de „pace perpetua” – care le lua speranta de a se imbogati prin angajarea in razboaie private, - acesti cavaleri abia asteptau un moment de criza a puterii de stat sau a Bisericii „pentru a se napustii asupra marilor proprietati ale bisericilor si manastirilor, precum si pe teritoriile episcopilor – principi”.

In acest timp categoriile sociale superioare tindeau doar sa-si mentina privilegiile, in scopul de a-si asigura in continuare controlul si conducerea vietii oraselor. Impreuna, nobilimii si inaltul cler tineau sa-si reafirme cu putere vechile drepturi de origine feudala; fapt care facea ca adeseori geloziile si rivalitatile dintre ei sa provoace dezordini serioase in viata oraselor.

Important pentru intelegerea cauzelor si resorturilor intime ale Reformei este evidentierea faptului ca programele de reforma aveau in vedere, chiar de la inceputurile lor, nu numai viata religioasa, doctrinele teologice si institutiile bisericesti, ci si viata sociala si politica in general. „Nemultumirile si revolta celor mai largi cercuri de reformatori erau determinate nu numai de dezordinile din sanul Bisericii, ci si injustitiile si de violentele din societatea civila, de privilegiile unor anumite grupuri, de structura si administratia statelor sau a comunitatilor locale. Aceste cercuri, deci, voiau ca prin reforma Bisericii sa ajunga si la reforma societatii; uneori la redistribuirea bunurilor, la instaurarea unor egalitati radicale intre oameni caci toti sunt fii lui Dumnezeu”.

Asadar, alaturi de critica vietii ecleziastice reformatorii introduceau si elemente critice vizand functiile si datoriile guvernantilor in raporturile lor cu Biserica. Mai mult decat atat: atitudinea, critice vizau – in mod implicit sau explicit – si sistemul politic european, relatiile internationale: urmareau (si, efectiv, realizau) promovarea in numele comunitatii de credinta a unor noi forme si sisteme de solidaritate de interstatale. Conflictele de idei si luptele religioase dintre state erau intim impletite cu tensiunile socio-politice si cu interesele diferitelor grupuri din interiorul fiecarui stat. De asemenea si cu ambitii de putere absolutiste ale regilor si principilor. Miscarea Reformei a depasit considerabil aria de interes religios, implicandu-se singura in rivalitatea dintre marile dinastii, in revendicarile teritoriale pe care si le discutau Franta, Spania si Imperiul; cu un cuvant: in luptele pentru o hegemonie europeana.

          Eveniment de insemnatate primordiala in cultura si civilizatia Renasterii, miscarea Reformei, cu multiplele si variatele ei cauze, implicatii si consecinte, a insemnat o considerabila largire, influentare si modificare a sistemului politic din Europa; si prin aceasta – diferentiindu-l in mod substantial de sistemul politic dominant in Evul Mediu.

         

b) Situatia interna a Bisericii catolice

       

Aspiratiile credinciosilor spre o religiozitate intima, personala, simpla, conform invataturilor Evangheliei si ale primilor crestini intampinau rezistenta Bisericii oficiale, incapabila de a proceda la reforme decise si profunde care sa conduca la o reinnoire a vietii religioase.

          Marea schisma din Occident (1378-1417) a lasat in urma sa aceeasi stare de indisciplina a intregii erarhii ecleziastice, de grave carente organizatorice si de dezorientare in materie de doctrina. Pentru a remedia aceste rele papa evita sa convoace noi concilii, de teama sa nu fie impus principiul superioritatii conciliilor asupra autoritatii papale; ceea ce, dealtminteri, s-a si intamplat dupa conciliul din Basel, care a dus la o noua schisma (1439-1449). „Pe de alta parte, angajarea papilor in restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor aliante politico-militare; mecenatismul fastuos si monden prin care cautau sa asigure stralucirea resedintei pontificale luand in serviciul lor umanisti si artisti; preocuparea lor de a-si spori in loc de a-si reduce veniturile, pentru ca in felul acesta sa-si poata realiza politica de mecenati in concurenta cu membrii colegiului cardinalilor, nu mai putin iubitor de fast, - toate aceste motive ii faceau pe papi indiferenti daca nu chiar de-a dreptul contrari unei politici de reprimare a abuzurilor asa cum se cerea insistent si din mai multe parti” (M. Bendiscioli).

          Cei doi papi umanisti de la mijlocul secolului al XV-lea, Nicolae V (m. 1455) si Pius II (m. 1464), avusesera un inalt simt al responsabilitatii fata de pozitia lor, pastrandu-si cu demnitate prestigiul. Cu Sixt IV, insa, care ocupa scaunul papal in 1471 (si il va detine timp de 13 ani), declinul moral al papalitatii incepe si continua in ritm rapid. Inteligent, energic, ambitios, noul papa s-a angajat in combinatii si intrigi politice in interesul nepotilor sai, implicandu-se in conflictele interne ale Florentei (care au dus la asasinarea lui Giuliano dei Medici); precum si in viata politica a Venetiei, incitand republica la un razboi, ajutand-o, apoi abandonand-o si, in cele din urma, pedepsind-o cu excomunicarea; in timp ce la Roma Sixt IV isi persecuta cu cruzime inamicii indeosebi nobila familie Colonna. Impins de ambitia de a da stralucire si glorie pontificatului sau, a adus la curtea papala renumiti eruditi straini (pe umanistul grec Arghiropoulos, pe Reuchlin, pe Regiomontanus); a reorganizat Biblioteca Vaticana si a construit Capela Sixtina, decorata de cei mai mari pictori ai timpului (Botticelli, Perugino, Signorelli, Pinturicchio, Rosselli, Ghirlandaio); pe de alta parte Sixt IV a promovat la curtea sa luxul extravagant, nepotismul si simonia.



          Urmasul sau Inocentiu VIII (m. 1492), genovez inrudit cu familia Doria, era un caracter slab, tolerand la curtea sa imoralitatea, simonia, abuzurile vehement condamnate de Savonarola. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele familiei sale decat de treburile Bisericii. Spirit obtuz, era total dezinteresat de viata culturala. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica si chiar incita tribunalul Inchizitiei la persecutiile cele mai teribile impotriva vrajitoarelor: zecile de mii de victime din urmatoarele trei secole si-au datorat martiriul (direct sau indirect) bulei lui Inocentiu VIII.

          Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat intreaga lume catolica (a fost ales papa cumparandu-i pe cardinali), si a concentrat toate preocuparile asupra promovarii pozitiei si intereselor celor patru fii ai sai, extinderii si consolidarii statului papal, chiar prin tradari si crime oribile, ramase legendare si unice in istoria papalitatii. Aliindu-se pe rand cu cele partide rivale – cu guelfii Orsini si cu ghibelinii Colonna pentru a-i trada succesiv fara nici un scrupul a-i domina si reprima cu o rara cruzime – papa si-a creat un intins stat pontifical, cu ajutorul sadicului sau fiu Cesare. Complet indiferent in problemele credintei, chiar plictisit de slujbele religioase si testand predicile, Alexandru VI nu era deloc preocupat nici de infrumusetarea Romei sau a palatului Vaticanului. A delapidat sume imense pentru a crea o armata puternica – dar si pentru nesfarsitele banchete si orgii de la curtea sa. La toate acestea, sub pontificatul sau curtea papala a adaugat coruptia, simonia – vanzarea de indulgente, de functii episcopale, de numiri de cardinali, etc., - lunga serie de sacrilegii, asasinate; si totul, intr-o ambianta de luxurie revoltatoare.

          Dupa scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea, tronul papal i-a revenit lui Iuliu II (Giuliano della Rovere, m. 1513). Marele orgoliu al acestui „papa” al razboiului de o mare energie, fermitate, simt realist si curaj a fost sa extinda statul papal, al carui fondator este intr-adevar considerat. In 1506, Iuliu II creeaza garda pontificala, cu care papa – imbracand armura si coborand personal pe campul de lupta – recucereste intreaga Italie Centrala, Perugia, Bologna, indreptandu-se amenintator spre Venetia; cucerii Parma, Piacenza si Regio, fondand astfel un stat intins cum pana atunci nici un papa nu stapanise.

          Iuliu II – cel mai faimos dintre papi Renasterii, nu dadea atentie principilor timpului, considerandu-se superior tuturor gandindu-se doar sa-si asigure putere politico-militara – a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari mecenati din istoria artei. Preocupat mai mult de politica, n-a luat deloc masuri de a introduce reforme ecleziastice; in schimb, in 1506 a inceput reconstructia bazilicei Sfantul Petru. Cei mai mari artisti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura capelei Sixtine, in timp ce Rafael a pictat celebrele stanze din Vatican; fresce in care figura papei apare de doua ori.

          Urmatorul mare papa al Renasterii, Leon X (Giovanni dei Medici, 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Inteligent, manierat, cult, mai bun cunoscator al artei decat al teologiei. Educat in mediul culturii renascentiste florentine, avea suficienta sensibilitate si libertate de spirit pentru a se bucura de splendorile si deliciile oferite de aceasta cultura. Aprecia din plin scrierile latine ale imitatorilor literaturii clasice, dar stimula si creatia in limba sa nationala. Ii placea mult pescuitul, vanatoarea cu soimi si lua el insusi parte la vanatoarea de cerbi; dar iubea cu pasiune si muzica. Niciodata curtea papala nu fusese „invadata” de atata inteligenta, talent si vivacitate, de atatea serbari mondene, de atatea spectacole teatrale si muzicale. Foarte cultivat, prieten al eruditilor si artistilor, nu atat un om evlavios, cat un mare indragostit de viata. Toate aceste stralucite preocupari culturale nu concordau insa cu inalta misiune pe care capetenia Bisericii ar fi trebuit sa si-o asume. De altminteri, si imprejurarile politice ii stateau impotriva. Dupa victoria de la Marignano, Francisc I ramasese atotputernic – si ar fi putut sa devina seniorul Italiei; Leon X s-a dus sa-l intalneasca la Bologna, la convins sa se retraga, dupa ce a cedat orasele Parma si Piacenza, incheind totodata un concordat prin care regelui francez i se recunostea dreptul de a-si numi episcopii si abatii. Ultimii ani ai pontificatului lui Leon X vor fi marcati de grele zguduiri si de prevestiri intunecate: in Germania, influenta lui Martin Luther crestea din zi in zi, tot mai amenintatoare pentru Biserica catolica.

Succesorul lui Leon X, olandezul de origine Adrian VI, in instructiunile date regatului sau trimis de dieta din Nurnberg convocata de Carol V (1522) recunostea marile greseli ale Bisericii.

Cu toate acestea, masurile de indreptare intarziau. Printre abuzurile Bisericii, cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Apoi – fiscalismul nemilos al Curiei, ai carei functionari pretindeau beneficiarilor si solicitantilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. Mondenitatea, decaderea morala, fastul, aviditatea nestapanita, absenta simtului datoriei, indiferenta fata de adevaratele probleme ale Bisericii, - toate acestea se intalneau nu numai la Roma, ci si la curtile episcopale; mai ales cand episcopul era in acelasi timp si principe teritorial.

Nu arareori episcopii erau titulari si beneficiari a doua, trei si chiar ai mai multor dioceze – situate la mari distante una de alta. Unii devenisera in principal inalti functionari administrativi, in calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Adeseori si beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau in alte localitati; acestia incredintau indeplinirea functiilor liturgice si asistenta spirituala a credinciosilor unor vicari, suplinitori veniti din alta parte, ignoranti, pretinzand bani pentru orice slujbe religioase sau rugaciuni, si exploatand fara scrupul credulitatea oamenilor. O situatie care a dus in mod inevitabil la o degradare a functiei si demnitatii sacerdotale – mai ales in randurile burgheziei; ceea ce explica si abundenta de satire anticlericale, provenind nu numai din randurile umanistilor, ci si ale mediilor orasenesti modeste.

   Bibliografie:  Istoria culturii si civilizatiei  de Ovidiu Drimba

                         Volumele 9 si 10.  

                               










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani