Tudor Vladimirescu, Tudor din Vladimiri, Tactici la inceput de lupta in loc de om imparatesc, ostire, Boierii si eteristii sau tradatorii si ucigasii referat






-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Referat la istorie

--------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------

 

 

Cuprins:

 

I. Tudor din Vladimiri

II. De la comandant de panduri, la conducator de revolutie

III. Marsul spre dreptate

IV. Calare pe cal alb, intra in Bucuresti “Domnul Tudor”

V. Domnul Tudor si masurile lui

VI. Tactici la inceput de lupta – in loc de om imparatesc ostire!

VII. Miselie si tradare – “Hotaraste-te singur mortii”!

VIII. Boierii si eteristii sau tradatorii si ucigasii

IX. Cu panduri si eteristi, revolutia continua

X. “Mormantul” lui Tudor Vladimirescu

* Observatii

I. Tudor din Vladimiri

Mosnean, de fel din Vladimiri, judetul Gorj, Tudor Vladimirescu s-a nascut pe la 1780. S-a ridicat prin sine pe treapta boierimii, ajungand sluger si detinand unele slujbe, la Closani fiind vataf de plai. S-a indeletnicit cu negotul, mai ales de vite, participand voluntar, in calitate de comandant al unor unitati de panduri, la razboaiele ruso-turce ale vremii.

Tudor Vladimirescu a fost primul dintre pamantenii din patura de jos care, in zorii unei epoci noi, si-a asumat misiunea de a dobori nedreptatea si de a ridica glasul poporului sau.

Om cultivat si militar cu experienta, Vladimirescu este conducatorul Rascoalei de la 1821, miscare ce marcheaza sfarsitul epocii feudale si inceputul istoriei moderne a Romaniei. Personaj a carui figura este legata strans de aceasta ridicare populara, Tudor trebuie studiat, si nici nu poate fi altfel, decat prin prisma evenimentelor revolutionare de la inceputul secolului XIX.

Revolutia de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, a fost determinata de cauze interne si externe de mare complexitate si a constituit un moment de cotitura in lupta pentru libertate nationala si dreptate sociala, pentru scuturarea dominatiei straine si afirmarea drepturilor legitime ale poporului roman.

Prin intensitate si amploare, prin programul national si social inscris pe steagul ei, Revolutia de la 1821 reprezenta incununarea eforturilor de veacuri ale romanilor pentru obtinerea drepturilor legitime ale tarii lor, pentru afirmarea natiunii romane.

Tudor Vladimirescu era exponentul nazuintelor de libertate ale poporului roman, personalitate “produsa” de realitatile romanesti existente la inceputul secolului XIX.

Revolutia romana, inceputa in Oltenia, in noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821, a cuprins toata Tara Romaneasca, devenind astfel o miscare a intregului popor, de la clacasi pana la boierii patrioti – cu care conducatorul rascoalei se intelesese dinainte – si care doreau schimbarea randuielilor existente.

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a lansat la Pades prima lui proclamatie catre locuitorii Tarii Romanesti, prin care ii chema sa vina sa constituie “adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara”, cu arme sau “cu furci de fier si cu lanci”.

Proclamatia a avut un ecou imediat si urias. Un contemporan nota ca romanii “au alergat cu miile sub steagurile lui Tudor”, pe care il sprijinea “toata taranimea romana”.

*

In cuvantul pentru deschiderea cursului de istorie nationala, tinut la Academia Mihaileana in ziua de 24 noiembrie 1843, Mihail Kogalniceanu aprecia ca Tudor Vladimirescu a ridicat “in Valahia, steagul national, vestind romanilor ca vremea venise

ca tara sa scuture stapanirea strainilor, sa departeze abuzurile care o rodeau si sa dobandeasca guvern national”.

1.

Interesul istoriografic manifestat asupra evenimentelor de la 1821 este justificat si de personalitatea puternica si singulara a conducatorului revolutiei, Tudor Vladimirescu, “personificarea desteptarii noastre nationale”, dupa expresia lui Nicolae Balcescu.

Idolatrizat de mase, care-l numeau Domnul Tudor, Craiutul Todoras sau Todorut, cum il dezmierdau taranii din Transilvania, urat si temut de cei ce se opuneau instaurarii regimului de dreptate si slobozie pentru care lupta poporul sau, asemuit de contemporani cu Massaniello sau Cromwell, Tudor a intrat in legenda si in constiinta posteritatii pentru patriotismul si jertfa sa. “Prin lucrarile si jertfa lui catre patrie, noteaza un contemporan apropiat lui, a ridicat un drept al natiei calcat de o suta cincizeci de ani de Poarta otomana”.

*

In imprejurarile de puternica efervescenta revolutionara, care a cuprins in vartejul ei si cele doua Principate, pe primul plan se impune personalitatea lui Tudor Vladimirescu, comandantul pandurilor din Oltenia. Reprezentant tipic al clasei de mijloc, el a incercat toate mijloacele pe care timpul i le-a ingaduit pentru a face stare: comertul si arendasia, slujba la boieri si la stat. Ocupatiile diverse l-au pus in contact cu toate categoriile sociale. A cunoscut oamenii si randuielile tarii si, dupa cum spuneam, a intrat in tagma boiereasca, ocupand rangul de sluger, prima treapta a clasei. Si-a castigat o nedezmintita autoritate printre oamenii de pe plaiurile oltene pe care si-a sporit-o considerabil in calitatea sa de comandant al unui corp de panduri in razboiul ruso-turc din 1806 – 1812. Aprecierile superiorilor sai militari ii subliniaza atat verva, cat si capacitatea de comandant. Gradul de locotenent in armata rusa, Ordinul “Sf. Valentin” si titlul de “supus al Rusiei” i-au rasplatit meritele.

In anul 1814, din insarcinarea boierului N. Glogoveanu, pleaca la Viena pentru a-i rezolva acestuia anumite afaceri de familie. Corespondenta ni-l infatiseaza ca fiind versat in problemele juridice, cunoscator al pravilelor, perseverent si neinduplecat in hotararile sale, cu un orizont intelectual larg, receptiv la civilizatia Occidentului si la intamplarile timpului sau. Intalnirea monarhilor europeni si a ministrilor acestora in capitala Imperiului Habsburgic il face sa spere “ca atunci va fi ceva si pentru locurile acelea, ca mult a fost, putin a ramas”.

Reintors in tara in ianuarie 1815, asista la jafurile si ororile comise de turcii din Ada Kaleh si la rascoala pandurilor, nemultumiti de sarcinile fiscale la care, prin abuz, erau supusi. Revolta in fata stapanirii straine, asupritoare si venale, care lasa tara fara aparare, este puternica: “Eu numai cu pandurii tarii, fara de nici un ostas strain, voi face de nu se va misca o iarba din pamantul tarii” – exclama el, referindu-se la atrocitatile comise de armatele otomane regulate, chemate “sa restabileasca ordinea”.

Dragostea fata de popor, compasiunea adanca fata de suferintele acestuia, ura impotriva dominatiei straine, se impleteau cu aversiunea organica, puternica si nestavilita fata de asuprirea sociala si fata de boieri. In sufletul sau, dupa expresia lui Zilot Romanu, “ardea focul revoltei; cand il frigea carbunele ascuns in inima, scapa cate o vorba desperata asupra tiraniei”.

2.

Ii voi scurta de o palma pe cati sunt boieri divaniti; ii voi umple apoi cu paie si ii voi trimite plocon din partea tarii la curtile imparatesti, unde vor fi negresit pusi la muzeu; caci acolo e locul lor, langa hiarele salbatice”. Ura pandurului se indreapta, nestavilita, impotriva “cainilor de ciocoi, care si-au dat coatele cu lupii de greci si au zeciuit biata turma a norodului mai mult de 100 de ani”.

Ascendentul de care se bucura, relatiile intinse pe care si le facuse in serviciul administrativ, in slujba boierului Glogoveanu sau in afacerile comerciale, orizontul larg si abilitatea politica, capacitatea de organizator si conducator, puse fara preget in slujba intereselor generale ale obstii romanesti, il recomandau sa joace un rol de prim plan in evenimentele care se pregateau.

In momentul in care valul revolutionar se apropia de teritoriile romanesti, cand revolutia greaca era iminenta, Tudor intretinea stranse relatii cu personalitati marcante ale Eteriei – societatea secreta de lupta a grecilor impotriva dominatiei otomane – mai ales cu sefii militari ai acesteia. Cand se conta pe rascoala sarbilor si pe cea a bulgarilor, cand Ali Pasa din Ianina ridicase armele impotriva Portii, cand Rusia, potrivit propagandei eteriste – pe care politica Curtii de la Petersburg o confirma si o indreptatea – se pregatea de un nou razboi, Tudor si-a inceput preparativele revolutionare, in acord cu boierii partidei nationale, de colaborarea carora depindea reusita unei insurectii populare.

Tratativele boierilor cu Tudor, in care partile nu au facut abstractie de actiunile Eteriei – organizatie cu care unii boieri intretineau relatii, contand chiar ca membri ai acesteea – s-au sfarsit prin incheierea unui document la 15/27 ianuarie 1821. In actul intelegerii, boierii Grigore Brancoveanu, Barbu Vacarescu si Grigore Ghica, care faceau parte din comitetul de obladuire, subliniau ca il insarcineaza pe Tudor, la cererea acestuia, sa “ridice norodul in arme”, asigurandu-l de sprijinul lor fara rezerve, “in folosul general al crestinatatii si al patriei”.

Legaturile intretinute de Tudor cu boierii “cei fagaduiti” aveau ca scop eliberarea de sub dominatia otomana. Proclamatia de la Pades include si o justificare a revolutiei, afirmand dreptul inalienabil al natiunii de a inlocui cu forta o autoritate a carei legitimitate nu emana de la ea.

In audienta pe care i-a acordat-o cancelarul agentiei austriece, Udritzki, la 22 martie 1821, Tudor nu s-a sfiit sa-i declare acestuia:

Eu nu voi inceta de a cere, cu glas tare, restaurarea drepturilor si pronomiilor Tarii Romanesti”.

De retinut, in acest sens, este “Cartea de adeverire” pe care Mitropolitul tarii, impreuna cu episcopii de Buzau si Arges si 54 de boieri de diferite grade, o dau la 23 martie 1821 lui Tudor, prin care recunosc ca “pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea si vatamatoare, nici in partea fiecaruia, nici patriei, ci folositoare si izbavitoare”.

Purtand necontenite negocieri cu Poarta pentru a evita un conflict armat, Tudor si-a dat seama pana la urma ca “romanii trebuie a dobandi de la turci cu forta ceea ce nu au putut dobandi cu binele”.

3.

Tudor isi asuma, constient, intreaga responsabilitate a actiunii. O va marturisi deschis, mai tarziu, in fata acelora care se erijau in judecatori ai faptelor sale: “Eu, spunea el, nu ma tem de moarte; am infruntat moartea in mai multe randuri. Mai inainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am imbracat cu camasa mortii”.

II. De la comandant de panduri, la conducator de revolutie

In ziua in care boierii ii trimiteau lui A. Pini – consulul Rusiei la Bucuresti – scrisoarea ce exprima protestul lor impotriva zvonurilor si in care se declarau false semnaturile ce ar figura pe unele documente legate de evenimentele care se pregateau, Tudor pleaca insotit de 20 de arnauti si de Dimitrie Macedonski, din Bucuresti cu destinatia Oltenia. Drumul pana la Targu Jiu – 300 km – a fost strabatut cu mare rapiditate, in numai trei zile. La Tismana, unde ajunge o zi mai tarziu, la 23 ianuarie/4 februarie 1821, dupa ce a trimis emisari in satele plaiului pentru a aduna plaiesii si pandurii, carora le erau fagaduite “lefi si slobozie”, Tudor a lansat celebra sa proclamatie. Cunoscuta sub numele de Proclamatia de la Pades (localitatea unde s-au adunat rasculatii), documentul exprima, intr-o maniera concentrata, obiectivele generale ale miscarii. Justificand ridicarea la arme prin invocarea dreptului natural, chemarea era adresata tuturor locuitorilor tarii, fara deosebire de nationalitate:

“Frati lacuitori ai Tarii Romanesti, veri de ce neam veti fi!

Nici o pravila nu opreste pre om de a intampina raul cu rau. Sarpele cand iti iese inainte, dai cu ciomagul de-l lovesti ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori ni sa primejduieste din muscarea lui.

Dar pre balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisaricesti cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Veniti dar, fratilor, cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine! Si sa se aleaga din capeteniile noastre cei care pot fi buni.



Nu va leneviti, ci siliti da veniti in graba cu totii; care veti avea arme, cu arme, iar care nu veti avea arme, cu furci de fier si lanci; sa va faceti de graba si sa veniti unde veti auzi ca se afla adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara.

Si ce va vor povatui mai marii Adunarii aceia sa urmati si unde va vor chema ei acolo sa mergeti. Ca ne ajunge, fratilor, atata vreme de cand lacramile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.”

Indemnul era spre “jertfirea averilor celor rau agonisite ale tiranilor boieri”. Oamenii erau chemati sa se ralieze Adunarii poporului, al carei comandant era Tudor, alcatuita cu scopul de a asigura binele si folosul obstii. In cuprinsul Proclamatiei, fapt semnificativ, se face rezerva cu privire la apararea averilor boierilor fagaduiti, negustorilor, orasenilor si taranilor.

Chemarea lui Tudor, asa cum reliefeaza izvoarele contemporane, a avut efectul unei declaratii de razboi “adresata stapanirii boierilor si oranduielii feudale”. Ea a aprins in

4.

sufletul taranilor “entuziasmul razbunarii” si, drept urmare, “au inceput cu totii a se scula si tot Principatul a se clati”. Parea, gandeau taranii, “ca insusi glasul patriei le vorbeste prin gura lui Tudor”, dupa expresia istoricului M. Cioranu. Principatul intreg “incepu a se clatina”, noteaza un alt istoric, Ilie Fotino. Taranii nu-si mai indeplineau indatoririle fata de proprietate si nici nu mai ascultau de slujbasii stapanirii, pe care “pe toti ii maltratau strigand: sa traiasca Domnul Tudor”.

*

Facand cunoscuta Proclamatia si ridicand poporul la lupta, Tudor nu a inteles sa faca din miscarea sa o simpla actiune de diversiune cu scopul de a ingadui trecerea eteristilor in sudul Dunarii sau sa provoace interventia Rusiei. In conditiile favorabile ale unei ridicarii generale a popoarelor din Balcani, el urmarea sa conduca propriul sau popor pe drumul libertatii sociale si nationale. De la inceput, deci, in dezacord cu boierii cu care colaborase, Tudor a afirmat un program conform cu interesele generale, nu limitat doar la interesele unei anumite clase. Conducator al Adunarii poporului, insa, al poporului inarmat, prin forta lucrurilor Tudor Vladimirescu a fost propulsat in fruntea actiunii politice si militare pe care o incepuse in acord cu boierii. Era clar ca, o data dezlantuita, miscarea maselor nu mai putea fi oprita. De aceea, cunoscand ratiunile politice adanci ale actiunii, pe care intelegea, deci, sa o dirijeze numai in interesele obstii, Tudor nu putea sa renunte la colaborarea cu boierii, care reprezentau forta politica, pe platforma intereselor nationale.

Punand accentul pe organizarea armatei, al carui nucleu il reprezentau pandurii, veghind la pastrarea unei severe discipline, pedepsind actele de insubordonare, intarind capacitatea combativa a trupelor sale si incercand sa franeze excesele furiei populare, Tudor a transformat Adunarea poporului intr-un corp reprezentativ, instrument de realizare a intereselor politice, militare si nationale ale intregului popor. Considerandu-se el insusi “cel mai bun fiu al patriei”, pe care poporul l-a ales “chivernisitor” al intereselor sale, Tudor a fost preocupat, firesc, atat de aspectele politice interne, cat si de consecintele externe ale actiunii sale revolutionare, incercand sa gaseasca solutiile cele mai bune in imprejurarile complexe ale momentului. Avertizand pe boierii care simulau sau incercau serios sa opreasca inaintarea armetei populare spre Bucuresti, unde poporul urma sa-si ceara drepturile si sa inlature abuzurile, Tudor sublinia ca “daca un singur foc de pusca va fi tras asupra poporului, nu va mai ramane un singur suflet de boier in Tara Romaneasca”.

Organizand manastirile din Oltenia si tabara de la Tantareni, pentru a le face apte unei rezistente mai indelungate, Tudor se sprijinea, in special, pe panduri, acestia reprezentand nucleul armatei care urma, eventual, sa fie opusa turcilor. Dar, pe langa aceste masuri organizatorice, conducatorul revolutiei a mai intreprins si o serie de actiuni diplomatice pentru a largi si consolida bazele miscarii populare. In afara legaturilor continuu intretinute cu boierii partidei nationale, din administratia centrala, el intreprinde demersuri politice pe langa turci si pe langa imparatii Austriei si Rusiei, carora le solicita sprijinul, aratand ca poporul nu s-a ridicat impotriva autoritatii legitime a Portii, ci

impotriva stapanirii interne, fanariote.

5.

O data cu Proclamatia de la Pades, Tudor a adresat si Portii un “arz”, prin intermediul muhafizului din Vidin. In document erau dezvaluite suferintele locuitorilor tarii, pe care jafurile exercitate de boierii fanarioti si de domnii anteriori i-au lasat “mai goi decat mortii cei din mormanturi”. Romanii s-au ridicat impotriva boierilor care “au calcat in picioare drepturile tarii”.

Mai tarziu, justificand asprimea cu care a pedepsit pe cei doi capitani ai sai ce jefuisera pe boierii din Branesti, Tudor Vladimirescu a comunicat, singura data, pandurilor si arnautilor scopul real al miscarii, care, din porunca imparatului Alexandru, se indrepta catre turci, “pentru mantuirea noastra si a intregului neam crestinesc.”

Lucrurile vor fi dezvaluite, fara ocol, abia cand invazia turcilor era iminenta, iar lupta armata contra lor devenise inevitabila.

*

Carmuirea de la Bucuresti a subapreciat la inceput miscarea pornita de Tudor Vladimirescu. Aceasta era considerata drept o miscare haiduceasca, in fruntea careia se afla un talhar – haiduc, pe vremea aceea – din categoria celor care se mai ivisera uneori si care fusesera facuti inofensivi prin trimiterea unei simple potere. Masuri serioase impotriva revoltei sunt luate abia atunci cand boierii nelinistiti, deja, de tonul proclamatiei, de agitatia taranilor si progresele rapide al rascolaei, afla ca Tudor dispune de o oaste de peste 1500 de oameni. Pentru ca incercarea de a-i resupune pe panduri esuaza, boierii din Comitetul de obladuire, dupa ce instiinteaza Poarta, ii scriu lui Tudor, cerandu-i sa inceteze rascoala in schimbul iertarii. La 4 februarie, acesta respinge, insa, categoric acuzatiile aduse, spunand ca “stiindu-ma norodul pe mine dintr-ale vremi ca sunt un adevarat fiu al patriei mele, cu silnicie m-au luat a fi si la vremea aceasta chivernisitor pentru binele si folosul tuturor”.

Presiunea boierilor continua, iar Tudor primeste o alta scrisoare, de la boierul Nicolae Vacarescu, in care e acuzat ca este “tulburator si ademenitor al maselor patriei” la acte de jaf. In raspunsul sau la aceasta scrisoare, pandurul isi exprima si mai raspicat parerile sale si ale poporului despre boieri, scriind celebra definitie a patriei, denumire invocata de boieri: “Patria se chiama norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Si apoi: “Pa semne ca dumneata pa norod, cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic si numai pe jafuitori ii numeri patrie”. Acuzat ca ar pricinui rele poporului, Tudor isi defineste rolul sau, raspunzand: “Eu alta nu sunt decat un om luat de tot norodul tarii, amarat si dosadit din pricina jafuitorilor, caci nu le place una ca aceasta, au radicat arme de moarte asupra patrii…”

Constantin Samurcas, un nou trimis al Comitetului, se intoarce si el fara rezultate, iar Divanul ia la cunostinta revendicarile lui Tudor:

  • interventia la Poarta pentru restabilirea dreptului de a se alege domni pamanteni;

  • organizarea unei armate de 12.000 de oameni, pe cheltuiala tarii;

  • iertarea birurilor pe trei ani si intampinarea cheltuielilor militare ale rascoalei.

Boierii nu au raspuns, insa, acestor propuneri si au cerut, din nou, ajutor Portii pentru infrangerea rascoalei. In fata aceastei situatii si la aflarea vestii ca eteristii au intrat in

6.

Moldova si inainteaza spre Tara Romaneasca, Tudor Vladimirescu si pandurii lui – avand consolidate pozitiile in Oltenia, ce le era in stapanire cu exceptia Craiovei – au hotarat sa porneasca spre Capitala.

III. Marsul spre dreptate

Tudor Vladimirescu isi anuntase, inca la inceputul rascoalei, intentia de a se indrepta spre Bucuresti. “Noi ne-am sculat cu mic cu mare ca sa ne adunam la Bucuresti”, pentru ca – dupa cum spunea el intr-o scrisoare catre consulul Rusiei, A. Pini – “locuitorii Bucurestilor cugeta la fel cu norodul”. Acolo se aflau acele capetenii “politicesti si bisericesti”, la care se referise Tudor si impotriva carora pornise revolutia.

La 28 februarie, Tudor Vladimirescu porneste in fruntea ostirii sale de la Tantareni spre Slatina. Coloana principala ajunge acolo in 6 martie. In aceeasi directie si-au urmat drumul si unitatile comandate de Iordache si Farmache, de la Cotofeni.

In cursul acestui mars se remarca doua evenimente mai importante. Primul dintre ele a fost dreptatea facuta taranilor din Murgasi, in conflictul lor cu boierul de acolo. Al doilea, mai cunoscut, a fost pedepsirea exemplara a celor doi arnauti lefegii ce smulsesera argintul de pe icoanele bisericii din Benesti. De aceea, adunand la un loc pe “toti arnautii si sarbii si inconjurandu-i cu panduri”, Tudor le reaminti acestora ca rasculatii “n-au plecat sa jefuiasca…, ci au plecat pentru dreptate”.

Organul executiv al hotararilor lui Vladimirescu, pentru cazuri ca acela de la Benesti, era o garda personala, inarmata cu pusti scurte, pistoale si iatagane, pe care “nici cand erau trupele pandurilor in mars, nici cand stationau la un loc, nimenea n-o vedea, nici nu stia unde se afla… decat numai la executii de ucideri, atunci iesea ca din pamant, si-si implinea lucrarea poruncita”.

Tudor dispunea acum de o oaste de peste 8.000 de oameni, cu care si-a continuat, la 10 martie, marsul spre Bucuresti, pe mai multe rute. La plecare, el adreseaza locuitorilor gorjeni chemarea de a se inrola in ostirea sa, pentru inlaturarea tiraniei.

Apropiindu-se de Bucuresti, Tudor trimite detasamente spre punctele strategice din zona, in scopuri tactice, dar si pentru a impiedica fuga boierilor din Capitala. Acestia, insa, incepusera deja sa plece. Printre cei scapati se aflau si B. Vacarescu, G. Ghica si G. Brancoveanu, adica tocmai cei care isi declarasera initial acordul cu rascoala, o incurajasera si o sustinusera. Acum, insa, ei constientizau, primii intre ceilalti boieri, pericolul pe care il reprezenta rascoala pentru “tagma” careia ii apartineau.

Din Bolintinul din Vale, Tudor da proclamatia din 16 martie, adresata tuturor locuitorilor Bucurestilor, inclusiv boierilor, cu care s-au purtat si negocieri. Rezulta o atitudine mai concilianta de ambele prti. In proclamatia din 20 martie, adresata si “partii boieresti si celei mirenesti”, Tudor Vladimirescu vesteste din partea Adunarii “uitare de istov celor nainte lucrate”, pentru ca “suntem parti ale unui neam” si, ca atare, “sa lucra

7.

cu totii impreuna, fiescare dupa destoinicia sa la castigarea si nasterea a doua a dreptatii noastre”.

IV. Calare pe cal alb, intra in Bucuresti “Domnul Tudor”

Pregatind, astfel, luarea Capitalei fara varsare de sange, Tudor Vladimirescu intra in Bucuresti in ziua de 21 martie, pe actuala Cale a Rahovei, cu 1.000 de panduri. Calare pe calul sau alb,“Aripas”, el este urmat de pedestrasi si calareti. Purtand in mana o paine – simbol al belsugului – Tudor are la dreapta lui pe capitanul ce poarta steagul rasculatilor, croit din matase albastra. Vladimirescu se aseaza pentru inceput in casele brancovenesti din apropierea Mitropoliei.

In primele zile el viziteaza o serie de boieri si pe reprezentantul agentiei austriece, Udrizki. Astfel incepe perioada de autoritate si domnie a lui Tudor Vladimirescu in Bucuresti si in tara.

*

Evenimentele starnisera, deja, puternice ecouri pe plan extern. Tudor si revolutia sa se bucurau de simpatie in ochii europenilor, de aceea el ii raspunde lui Nicolae Vacarescu: “Dar daca tagma jefuitorilor este dreapta si norodul vinovat, cum de nu trimiteti dumneavoastra si pe la invecinatele neamuri sa vedeti pe cine categorisesc: pa norod sau pa dumneavoastra? Si cu cine voiesc a tinea: cu dumneavoastra sau cu norodul? Caci aceasta s-au vestit in toate laturile!”

Tudor vestise rascoala prin arzul catre Poarta si prin adrese catre pasalele din serhaturi, vorbind despre “pradarea si stingerea tarii”. Imparatii rus si austriac fusesera si ei instiintati. De asemenea, Transilvania cunostea Proclamatia de la Pades si astepta cu insufletire deznodamantul, nutrind speranta eliberarii de la “Domnul Todorut”, ceea ce a pus in dificultate stapanirea austriaca. Moldovenii nadajduiau si ei mult de la aceasta rascoala, situatia lor fiind asemanatoare cu cea a muntenilor.





“In toate laturile” Tudor crease simpatii, sperante si ganduri de rascoala: la sarbi, la bulgari, la cazaci si, cum am mai spus, si in celelalte tari romane. De aceea, in ostile rasculate numarul stainilor era mare, albanezi, sarbi, bulgari si altii se regaseau atat in oastea lui Tudor cat si in armatele eteriste.

Tudor Vladimirescu subliniaza aceasta solidaritate a celor de alte natii cu rascoala, in scrisoarea catre consulul rus, spunand ca l-au pus in frunte pentru cererea dreptatilor “atat compatriotii mei, cat si oamenii cei straini, cinstindu-ma pe mine cu credinta lor”.

8.

V. Domnul Tudor si masurile sale

 

O data cu intrarea lui Tudor Vladimirescu in Bucuresti, se inaugureaza scurta perioada a celei dintai ocarmuiri din istoria tarii exercitata de catre un om din popor.

In Capitala, Adunarea Nationala a realizat faptul ca, prin neimplicarea nici unei mari puteri, otomanii aveau mana libera sa intervina in forta si sa innabuse rascoala. In aceste conditii, riscul major ca Bucurestiul sa devina un teatru de lupta impunea o coalizare, fie si fortata, a fortelor nationale. Realizarea unei asemenea colaborari interne presupunea implicarea autoritatilor recunoscute oficial, respectiv boierii ramasi in tara. Astfel, la 23 martie, Tudor incheie un acord cu acestia. In acord se mentioneaza, din partea boierilor, ca miscarea e folositoare tarii, Tudor, la randul sau, limitandu-si diplomatic acuzatiile formulate pentru starea tarii la domniile “ce au stapanit pana acum”.

In proclamatia prin care face cunoscuta realizarea acordului, Tudor arata ca a gasit “patrioti boieri intru asemenea bune cugetari cu ale norodului asemanate”, fapt pentru care recunoaste legile si poruncile emise de Divan, dar numai acelea care “sa vor arata de catre stapanire prin mine si le voi cunoaste ca sunt intr-adevar folositoare patriei si de mare trebuinta obstii norodului”. Cu toate acestea, Tudor precizeaza ca scopul revolutiei ramane neschimbat: “Cea mai de temei hotarare a mea cu glasul norodului, iaste ca nici intr-un chip sa nu incetez din cererea dreptatilor tarii”, care “se vor dobandi negresit prin varsare de sange impotriva fiecaruia vrajmas sa va arata calcatoriu acestor dreptati…”.

Dar, pentru Tudor armata ramane pe primul plan in cadrul ocarmuirii. El o perfectioneaza, ii sporeste efectivele, o doteaza corespunzator si ii organizeaza strategia, pregatind-o in vederea unui probabil conflict cu turcii. De asemenea, Bucurestiul este si el bine carmuit de Vladimirescu, la fel si restul tarii.

Autoritatea lui Tudor in Tara Romaneasca este incontestabila in aceasta perioada. Poporul il privea ca pe un Domn. I se adresa in problemele pe care le intampina, venea la el cu jalbe, iar pandurii se inrolau in oaste exclamand: “sa traiasca Domnul Tudor!”. Este remarcabil faptul ca recunoasterea de care se bucura Tudor venea inca din vremea cand se afla in Oltenia, unde, chiar trupele trimise impotriva-i spuneau ca “nu vor ataca pe domnul Tudor”. In aceeasi ordine de idei, dupa unele marturii, la Cotroceni, acolo unde Tudor isi asezase ostirea, ar fi avut loc si un act de aclamare solemna a lui ca domnitor. Asadar, titulatura lui Tudor de domn – pe care el insusi nu si-a alaturat-o niciodata numelui sau – dovedeste marea popularitate de care se bucura in randul maselor si nu este rezultatul unui plan prestabilit de el de cucerire a domniei, cum au crezut unii contemporani ai sai, mai cu seama straini.

Prin acordul incheiat cu boierii, Tudor a reusit, in fapt, sa si-i subordoneze si sa carmuiasca prin ei, ca un “chivernisitor” al poporului, folosind fata de ei un ton de politete care, de altfel, i-a caracterizat conduita intotdeauna. Nu abandoneaza acest ton nici atunci cand ii sechestreaza pe boieri in casa Belvedere. Timp de o luna de zile, cat i-a tinut acolo (13 aprilie – 14 mai), Tudor a avut carmuirea tarii la discretie si, efectiv, el a domnit.

9.

Un fapt de seama al acestei “domnii” era proiectul unei constitutii elaborat de el, probabil ca raspuns la un proiect similar elaborat de Ipsilanti.Un alt aspect important al carmuirii lui Vladimirescu in Bucuresti, caracteristic mai ales pentru ultimele saptamani ale acesteea, l-au reprezentat tratativele cu turcii si ultimele masuri de aparare impotriva lor. Dupa 31 martie, cand primejdia invaziei otomane era in crestere, Tudor este nevoit sa poarte tratative cu turcii pentru a evita varsarea de sange, mai ales ca el nu dispunea de o forta militara care sa poata fi opusa cu succes coplesitoarei armate otomane. Corespondenta intre cele doua tabere este intensa, insa fara prea mari rezultate, propunerile turcesti fiind inacceptabile pentru Tudor. Se propunea chiar o colaborare impotriva eteristilor, dupa care unele din cererile romanilor sa fie acceptate. Refuzul lui Tudor a pus, insa, capat actiunilor diplomatice dintre cele doua tabere. Semnificativ pentru mersul evenimentelor este faptul ca eteristii interceptasera corespondenta dintre cele doua parti si erau la curent cu evolutia tratativelor.

VI. Tactici la inceput de lupta – in loc de om imparatesc, ostire!

 

Insistenta lui Tudor in tratativele cu otomanii pe arzul trimis la inceputul rascoalei si pe scrisorile boieresti este o tactica diplomatica prin care el spera sa amane, cat mai mult, intrarea turcilor in tara. De aceea, el cere in ultima scrisoare adresata autoritatilor otomane sa se trimita “un om credincios imparatesc sa vie aici in tara la Bucuresti, sa vaza nevoile care le tragem…” Dar, turcii nu prea aveau obiceiul sa trateze de la egal la egal cu cei socotiti “raia”. Iar, pentru ei, Tudor era unul ce “ridica de capul lui steagul revoltei in Valachia”. Fapt este ca “omul imparatesc”, solicitat de Tudor sa fie trimis in Tara Romaneasca, a fost, de fapt, o armata ce totaliza peste 30.000 de oameni!

Dupa asigurari precaute, dupa atenta organizare a fortelor si dupa pregatirea terenului pentru incursiune, prin trimiterea in recunoastere a unor cete de cercetasi, turcii pun in miscare, in ziua de 1/13 mai, un numar exorbitant de ostasi, cum am mai spus – peste 30.000. Acestia, grupati in trei armate, intra in tara pe la Braila, Silistra si Vidra indreptandu-se spre Iasi, Bucuresti si Craiova.

Dupa ce turcii care se indreptau spre Bucuresti isi aseaza tabara la Catelu, langa Dudesti, Tudor Vladimirescu isi pune in miscare armata, pe 15/27 mai, catre Oltenia “spre intruparea cu ceilalti frati ai nostri crestini”, desi se pregatise si de un eventual atac al armatei otomane. Tudor actioneaza precaut. Turcii ii propusesera, inca o data, sa colaboreze pentru oprirea eteristilor, transmitandu-i ca lupta lor s-ar duce numai impotriva grecilor si ca, dupa lichidarea acestora, se va introduce in Tara Romaneasca un regim nou, favorabil taranilor. Refuzul lui Tudor si punerea armatei sale in miscare, a dat cale libera turcilor asupra Bucurestilor. Baricadati in manastirea Radu Voda, ultimii rasculati sunt convinsi sa renunte, iar boierii, bineinteles, declara supunere turcilor care, dupa

10.

descurajarea eventualelor revolte prin cateva executii, pleaca mai departe in urmarirera rasculatilor.

VII. Miselie si tradare – “Hotaraste-te singur mortii”!

De la 1821 si pana azi, nimeni nu poate pune la indoiala faptul ca, pe tot parcursul revolutiei, boierii munteni – atat cei fugiti, cat si cei ramasi atunci in tara – au actionat cu doua fete. Prima, este cea tipica: umila supunere Domnului tarii. A doua, este fata cu care erau de mult intrati in constiinta poporului: interesul personal mai presus de orice. Cu siguranta ca rasculatii cunosteau suficiente “epitete” care sa le demaste uratenia caracterelor. Revolutia de la 1821 a “beneficiat” din plin de pe urma fatarniciei boieresti. Tudor Vladimirescu stia si el aceste lucruri, de aceea boierii nu au putut unelti mult timp impotriva lui. Desi impartiti in doua tabere, cei fugiti si cei ramasi, boierii au avut atitudini, desigur, comune. Spre deosebire de cei ramasi in tara, cei fugiti la Brasov si Sibiu “au sarit etapa de umila supunere” in fata autoritatilor revolutionare. In scrisorile adresate stapanirii austriece ei dezaproba si critica in termeni duri rascoala “insuflata de Tudor impotriva stapanirii si a boierilor”. Dar, intreaga clasa boiereasca se dezice, dupa rascoala, de actele pe care le-a adoptat in timpul acesteea, subliniind ca forta armelor a fost cea care a determinat-o sa le semneze.

Tudor reuseste sa innabuse sistematic incercarile boierilor de a-l trada sau de a se sustrage evenimentelor. Necesitatea determina colaborarea fortata intre cele doua parti. Revolutia insasi a impus boierilor conducerea lui Tudor, fapt ce i-a nemultumit evident.

Aceleasi probleme Vladimirescu le intampina si in relatia cu eteristii. Deosebirea de scopuri determina numeroase suspiciuni intre cele doua miscari. Grecii il suspecteaza pe roman de colaborare cu turcii – o interpretare exagerata a contactelor existente, la un moment dat, intre cele doua parti – in schimb el le reproseaza grecilor nelegiuirile flagrante comise pe teritoriul romanesc.

Punctul culminant al acestor divergente il constituie starea conflictuala in care s-au gasit cele doua armate la intrarea lui Tudor in Golesti. Aici are loc o ultima incercare de colaborare. Este semnat un act ce nu-si va gasi, insa, aplicarea, din cauza aceleeasi deosebiri de scopuri.

Dar, spre deosebire de incercarile boieresti de a submina autoritatea lui Tudor, eteristii au mai mult succes. Desi Vladimirescu descopera la timp multe conspiratii, el nu poate sa le faca fata. Grecii reusesc prin mituire sa atraga de partea lor persoane importante din anturajul lui. Aceasta si pe fondul disensiunilor aparute in miscarea pe care Tudor o condusese pana atunci cu maxima autoritate, beneficiind si de supunerea capitanilor sai. De la plecarea din Bucuresti si pana la Golesti, dar si in timpul stationarii aici, au iesit la iveala tensiunile serioase existente in sanul taberei lui Tudor. Intre el si D. Macedonski survin neintelegeri si se cer explicatii in chestiunea unor sume de bani primite

11.

pentru osti din judetele Mehedinti si Gorj, cu putin inainte de plecarea de la Cotroceni. Acesti bani fusesera utilizati de Tudor pentru plata arnautilor lui Hagi Prodan si Macedonski, fapt de care acesta din urma nu era convins.

In acele zile de iritare, fireasca in atmosfera unei retrageri, fie ea si si tactica, s-au iscat neintelegeri intre Tudor si unii dintre capitanii sai mai vechi. Acestia refuzasera sa iscaleasca un inscris dat de Tudor prin care se angajau sa combata eventualele dezordini ce ar fi putut sa apara in sanul ostirii. Pentru Tudor, care surprinsese manevra de a i se corupe pandurii prin mituire, refuzul de a iscali inscrisul insemna a face jocul eteristilor si, de aceea, socoti ca trebuie sa ia masuri drastice. El dispune executarea lui Urdareanu – unul dintre razvratiti – si prinderea celorlalti. Faptul a produs o impresie puternica in randul oamenilor si ii nemultumi pe mai multi panduri si capitani. Exploatand aceste disensiuni, eteristii reusesc sa-l scoata, sub escorta, pe Tudor din tabara de la Golesti. Postand oameni in jurul conacului unde acesta se gasea si beneficiind de acordul tacit al celor doi capitani ai sai, Prodan si Macedonski, grecii reusesc, ca aliati, ceea ce nu au reusit adversarii lui Vladimirescu – sa-l inlature de la conducerea oastei rasculatilor. Doua din capeteniile eteriste – Iordache Olimpiotul si Farmache – sunt cele care il ridica pe Tudor in noaptea de 21 mai, dintre pandurii sai. Principalul scop eterist era sa subordoneze armata pandurilor, pe care sa o foloseasca in viitoarele ciocniri cu turcii, ei pretextand ca Tudor ar fi “nevrednic de slujba ostaseasca”.

*

Multe proverbe si zicatori are poporul roman, iar in aceasta privinta se poate spune ca cine se aseamana se aduna. Desi Tudor n-a avut incredere in greci, acestia au fost cei care au destramat sperantele romanilor spre libertate, iar acum am putea spune ca si pe ale lor, caci o mana de nelegiuiti fara capatai nu puteau impiedica nici cu gandul zdrobitoarea forta otomana ce venea pe urmele ostirii romane. Grecii, deci, s-au unit impotriva lui Tudor, un roman, cu romanii! Miselia boiereasca nu a avut niciodata limite si, cu atat mai putin, ar fi avut acum. Baza acestor afirmatii este invitatia eteristilor adresata boierului Grigore Baleanu sa-i ia locul lui Tudor.



VIII. Boierii si eteristii sau tradatorii si ucigasii

 

Cand nici nu incepusera bine evenimentele revolutionare, la 30 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu primeste o scrisoare din partea marilor boieri din Divan, prin care cruda soarda i-a fost prezisa. “Hotaraste-te singur mortii si fii incredintat ca nu vei gasi scapare. Citeste cu luare aminte aceste cuvinte , ia-ti seama bine…” – ii scriau boierii aceluia care era “chivernisitor pentru binele si folosul tuturor”, adica al norodului care “isi cerea dreptatea”, amenintandu-l ca “osanda mortii iti va fi grozava si cumplita”. Unor uneltitori fara scrupule nu le poti cere sa aibe cuvant. De la indivizi cu astfel de caractere, tipice pentru feudalitatea acelor timpuri, ultimul lucru la care te poti astepta este sa faca o

12.

judecata dreapta. Ei au incalcat – desigur – toate acordurile incheiate cu Tudor prin care se angajau sa participe la o judecata dreapta, daca acestea nu ar fi fost respectate. In cazul lui Tudor Vladimirescu razbunarea a fost telul boierimii care, pentru o scurta perioada, a pus piciorul in “noroiul” in care norodul se scalda de prea mult timp. Caci, motiv intemeiat nu exista, si nici nu ar fi putut exista, pentru ca Vladimirescu nu a avut in nici un moment al revolutiei intentii nejustificate in privinta clasei boieresti sau gand razbunator. El cerea, cu glasul poporului, dreptatea pe care acesta o astepta de la oamenii ce nu aveau nici un interes sa i-o acorde, de la boieri. “Meritul principal” in prinderea si “punerea la punct” a lui Tudor apartine eteristilor.

Acestia aveau in Divanul constituit ad-hoc la Campulung instrumentul necesar pentru condamnarea lui Tudor. Pretinzand ca Tudor este trimis doar la judecata Divanului, eteristii au reusit sa-i convinga pe cei doi “Iuda” din preajma lui ca el va fi dus “la Divan fara nici o vatamare sau pericol pentru viata lui”. Vladimirescu ajunge la Targoviste intr-o caruta de posta si “insotit” de alte carute cu arnauti de paza. Introducandu-l in oras, asezat pe un cal, cu picioarele legate sub burta acestuia, Iordache Olimpiotul nu l-a predat pe Tudor asa-zisului Divan, ci lui Alexandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei. Acesta l-a dat pe mana lui Caravia, cel mai odios dintre capeteniile eteriste, care l-a inchis in mitropolie si apoi l-a supus interogatoriului si torturii, sperand sa scoata de la el banii pe care i-ar putea avea.

Departe de a fi un organ de judecata constituit pe baze legale, “Divanul” de la Campulung a avut in componenta boieri din cea mai joasa speta, jefuitori, criminali, profanatori, dar boieri… Acestia au fost oamenii pusi sa-l judece pe Tudor, conducatorul revolutiei, care nu se putea compara, sub nici o forma, cu acele corcituri boieresti ce numai romani nu erau. Dar, nici acest simulacru nu a fost folosit, ci “de teama ca pamantenii sa nu se rascoale si sa-l elibereze”, Ipsilanti a dispus ca Tudor sa fie omorat miseleste, in taina.

Pentru ca “si-a permis sa tulbure linistea tagmei jefuitorilor” Tudor a fost ucis in cel mai barbar mod cu putinta. Calau s-a gasit a fi in acea noapte, la Targoviste, Vasile Caravia, cel mai sangeros dintre grecii eteristi. In noaptea de 26 spre 27 mai 1821, el l-a impuscat pe Tudor Vladimirescu, apoi, imediat, i-a ciopartit trupul si i l-a aruncat intr-o fantana parasita de la marginea orasului.

“Astfel a fost curmata prin tradare viata lui Tudor, fara nici o cercetare si fara nici o urma de judecata”, spunea colonelul rus Liprandi, informat de martori culari. Tot el spune despre invinuirile aduse lui Tudor ca “toate acestea au fost numai o nascocire criminala! Nu trebuia oare ca Tudor sa fie executat public, la lumina zilei, decat sa i se curme viata in mod talharesc?”

Fara o judecata legala, de fapt, fara o judecata! Tudor Vladimirescu a fost ucis. Si, o data cu el, si aspiratia norodului romanesc spre dreptate sociala. Daca ar fi avut parte de o judecata dreapta, un om care nu a facut altceva decat sa conduca pe calea dreptatii oastea celor fara drepturi, fara libertati, ar fi fost gasit nevinovat. “Judecatori” i-au fost, insa, boierii si eteristii, tradatorii si ucigasii – “tagma jefuitorilor”…

Urmeaza o musamalizare a evenimentelor. Tudor este viu, sustineau eteristii, el

13.

plecase doar in Rusia. “Victima a fatalitatii inexocrabile” si a patriotismului sau, Tudor a fost, totodata, victima a tradarii, la care si-au dat concursul o intreaga coalitie de elemente subiective, ce au urmarit aceasta inca de la inceputul revolutiei. El – cel aflat “cu sabia sa in tara sa”, cum a spus in ultima zi la Golesti.

Dar si alte motive au contribuit la caderea sa in “plasa” eterista. Tudor era integru, prea sincer si consecvent in convingeri, ca sa fi crezut ca adversarul sau poate merge cu perfidia pana la lichidare miseleasca. El, omul din popor, cu o viata de munca si de ideal, cunostea o solutie mai simpla si mai cinstita: infruntarea deschisa. Va fi crezut ca strainul nu-si va permite atata indrazneala in tara altuia si ca Iordache Olimpiotul, pe care “l-am scapat in casa mea din mainile nemtilor, la trecerea lui din Tara Nemteasca in Tara Sarbeasca”, nu-i va cugeta moartea. Cu o asemenea doza de naivitate nu se putea face fata unor adversari capabili de intrigi subtile si lipsiti de scrupule. Caderea victimei arata unde a stat perfidia, sperjurul si tradarea. Iar dezinformarea istorica uneori, in miopia autorilor, a pus cu usurinta pe seama lui Tudor asemenea pacate, proprii adversarilor.

O acuzatie categorica l-a adresa celor “ce-i cautau pricina” o reprezinta cuvintele lui rostite in fata celor intruniti pentru a-l ucide la Targoviste: “Si ce vreti de la un om pe care, dupa vicleniile ce ati urmat, ati intors chiar ostirea lui de l-au dat in mainile voastre, voi oameni fara capatai si straini de aceasta tara… Vreti sa ma omorati? Eu nu ma tem de moarte. Eu am infruntat moartea in mai multe randuri. Mai inainte de a ridica steagul spre a cere dreptatile patriei mele, m-am imbracat cu camasa mortii! Turcii sunt in tara, dar nu sunteti in stare si nu veti fi niciodata a va bate cu dansii cu isprava!”

Vladimirescu, scrie Nicolae Balcescu, care avu norocirea de a purta glasul in numele poporului si a personifica desteptarea lui, avu norocirea de a-si da viata pentru credinta sa”.

IX. Cu panduri si eteristi, rascoala continua

 

Desigur ca, la comanda pandurilor, la Golesti, au ramas tradatorii Macedonski si Prodan , alaturi de Nicolaovici. Indreptandu-se spre Pitesti, ei urmau sa faca jonctiunea cu eteristii, de la care inca nu stiau soarta lui Tudor. Jonctiunea nu a avut loc, eteristii incercand sa ocupe, fara stirea romanilor, punctele fortificate ale Olteniei.

Prin zdrobirea eteristilor prezenti in Muntenia, turcii isi concentreaza repede atentia asupra Olteniei. Aici, actele de vitejie ale pandurilor au fost pe masura meritelor lui Tudor. Pentru el i-au infruntat pandurii pe otomani de fiecare data cand au avut ocazia, cu vitejie. La Dragasani de mai multe ori, la Zavideni, Cerneti, Corzi, Targu Jiu si manastirile fortificate de Tudor la inceputul rascoalei, romanii si capitanii lor tin piept “frunzei si ierbii” turcesti, dar Macedonski si Prodan sunt biruiti la Valea Closanilor.

Proportiile erau covarsitoare se lupta chiar si 10 la 1. In aceste conditii eroicii panduri sunt infranti de otomanii care nu s-au putut impiedica nici de “forta” eterista. In schimb, in

14.

Moldova, eteristii, reusesc sa reziste eroic, desi sunt si ei coplesiti numeric. Merita amintite lupta de la Sculeni si baricadarea eteristilor de la manastirea Secul, sub conducerea lui Iordache si Farmache. Desi misei, ei au murit cu demnitate, o demnitate ce le-a facut monumente si statui in tara lor...

X. “Mormantul” lui Tudor Vladimirescu

 

Mormantul lui Tudor Vladimirescu? Marii cutezatori nu au mormant. Ei salasluiesc in constiinta oamenilor. Amintirea ce le-o pastreaza poporul este locul lor de veci.

Mormantul lui este in patriotismul nostru. El a lasat o mostenire, o tara eliberata de sub piciorul fanariot al Imperiului Otoman. Revolutia sa nu a fost una victorioasa, dar a zdruncinat din temelii muribunda oranduire feudala, punand capat, pentru totdeauna, regimului fanariot.

Pe mormantul sau, romanii au “semanat” evenimentele ce au urmat in istoria secolului XIX: Revolutia de la 1848, Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, de la 1859 si Independenta de stat, de la 1877. Prin jertfa sa, el a dechis drumul acestor mari intemeieri de istorie romaneasca.

Tudor Vladimirescu a fost cel care a creat premisele evenimentelor ce vor marca istoria moderna a romanilor, pentru totdeauna.

* OBSERVATII

Mai multe indicii, printre care si organul executiv de care el dispunea, duc la o puternica asemanare intre procedeele de mentinere a disciplinei, ale lui Tudor Vladimirescu si Napoleon – in timpul campaniei italiene.

Desi Tudor nu a stat la Viena decat 7 luni, el a intrat in contact cu iluminismul ce nu demult revolutionase Franta. Om cultivat, cunoscator al istoriei romanilor, initiat in ideile progresiste, el isi face simtita ideologia moderna in proiectul de constitutie pe care il schiteaza in timpul scurtei sale domnii din Bucuresti. Exista o serie de prevederi din actele revolutiei franceze care se pot regasi si in acest proiect.

La concurenta cu Tudor, Ipsilanti realizeaza si el un astfel de proiect. El il concepuse pentru Dacia, peste care visa sa domneasca. Era un proiect foarte modern pentru acele vremuri, o adevarata reusita. Insa Ipsilanti a actionat cu premeditare, chiar si la asasinarea lui Tudor. El luase aceasta hotarare atunci cand si-a dat seama ca nu poate ajunge la eliberarea Greciei cu o mana dezorganizata de nelegiuiti, al carui singur punct forte era celebrul “batalion sacru”. Spera ca va reusi in Dacia ce nu va putea in Grecia.

15.

Un alt aspect demn de ramarcat este tactica otomana. Asteptand sa adune o forta care sa nu dea emotii, turcii intra pe trei cai in Tarile Romane, in fata cu unitati de recunoastere

Fortele sunt dozate atent. Cele mai puternice sunt trimise in Moldova, unde exista riscul interventiei ruse. Anticipand retragerea rasculatilor din Bucuresti trimit aici forta cea mai mica. Oltenia e atacata frontal, pentru a nu permite rasculatilor sa-si ocupe fortificatiile. Desigur ca un beneficiu incalculabil il constituie pentru ei “eliminarea” neasteptata a lui Tudor.

O remarca trista trebuie facuta la adresa capitanilor-tradatori ai lui Vladimirescu. Desi bravi, eroici in lupta, ei au inteles ca din aceste evenimente sa traga interese personale, primind bani pentru a facilita ridicarea lui Tudor de la Golesti. – Nici Iuda nu a crezut ca Isus va fi rastignit, cand a primit argintii…

Cat despre boieri, ei au actionat ca intotdeauna. Lingusitori, lasi, fara scrupule, lipsiti de morala, razbunatori si sangerosi. Nu puteau sa-si cedeze privilegiile de care dispuneau, chiar daca recunosteau ca forteaza limita prin excesele si abuzurile pe care le-au facut in permanenta, pana la Revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu.

16.

In 1821, la inceputul primaverii, pandurii lui Tudor trec Oltul, spre Bucuresti.

*BIBLIOGRAFIE* 49496jmu27xmv6z

  • S.I. GarleanuTudor Vladimirescu

  • M. Musat, I. ArdeleanuDe la statul geto-dac la statul roman unitar

  • Prof. univ. dr. Gh. PlatonIstoria moderna a Romaniei

  • Istoria moderna a Romaniei (manual pentru clasa a-IX-a) mm496j9427xmmv









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani