ECONOMIA GETO-DACILOR referat





ECONOMIA GETO-DACILOR


Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc.




a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice.

b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.

Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.). Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele dintre animale.

Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''.

O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte.

Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari).



Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.

Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.

Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in acest sens.

Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor.

Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri.

Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latène. Toate produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata.

Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii.



O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate.

Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum.

Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii.

Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor ceramice.

In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.

Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si cele realizate la roata olarului.

Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta.



Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, s-a constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate.

Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.

Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii.

Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.

Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum, "exporturile' geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.










Copyright © Contact | Trimite referat