Logo referatele carte



RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE marea schisma ROMA-BIZANT, Miscarea Ecumenica



UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

ESEU

  32818ljz47ypo6d

MAREA SCHISMA

ROMA-BIZANT

  32818ljz47ypo6d

-1054-

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

  32818ljz47ypo6d

 

 

RADULESCU MIHAIL-ALEXANDRU

 

NEACSU ANGELO

 

GRUPA 113

  32818ljz47ypo6d

Pentru a intelege mai bine ce semnificatie a avut acest eveniment in evolutia crestinismului, trebuie sa ne intoarcem la contextul istoric al acelor vremuri,la motivele cauzatoare ale acestui important conflict.

Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma si Constantinopol s-a dezvoltat incet, de-a lungul unei perioade indelungate , punctul culminant fiind excomunicarea reciproca din anul 1054 dintre Patriarhul Mihail Cerularie si Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Aceasta schisma a dus la impartirea luind astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma).

Exista in practicile bisericesti un principiu in baza caruia erau luate, intr-un mod colegial, toate hotararile cu privire la invataturile si practicile fundamentale ale Bisericii, principiul ce poate fi numit sinodal sau colegial. Acest fel de a lua hotarari importante, printr-un sinod la care toti episcopii participau cu drepturi egale, contribuie la unitatea bisericii si la pastrarea intacta a dogmelor crestine.

Dar acelasi principiu biblic al sinod-ului a fost incalcat de Papa de la Roma. Episcopul Romei a ridicat pretentii nejustificate cu privire la dreptul lui de a hotari singur in toate chestiunile legate de viata si invatatura Bisericii. Inainte de Marea Schisma de la anul 1054, episcopii din rasarit au cerut convocarea unor sinoade care sa rezolve, ca si in trecut, anumite diferente care au aparut in Biserica. Dar Papa, sub influenta politica a regilor franci, care doreau sa fie acceptati ca urmasi ai Imperiului Roman, a refuzat modul biblic de a rezolva problemele si a vrut sa introduca un principiu monarhic, ne-biblic. In aceste conditii se poate corect afirma ca Papa a fost acela care s-a rupt de partasia celorlalti episcopi si a creat un nou stil de biserica, ne-acceptat pana atunci. Printre episcopii care aveau proeminenta in acea vreme erau cei din Constantinopol, Antiohia si Alexandria. Papa i-a nesocotit pe toti acestia si implicit a rupt unitatea Bisericii. Ulterior, in afara acelei unitati si partasii, Biserica Catolica a alunecat catre alte erori,bine cunoscute de toti.

Spre a-si justifica pretentia la rolul de conducatori in lumea crestina papii s-au servit de asa zisa Danie a imparatului roman Constantin cel Mare, care a fost primul imparat roman ce s-a convertit la crestinism. Drept recunostinta pentru ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepra, ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 dreptul de domnie a Papei Silvestru si a urmatorilor papi asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. Dania ar fi recunoscut totodata si primatul spiritual al Sfantului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii.Aceasta Danie a lui Constantin cel Mare a fost mentionata insa pentru prima data in sec. 9 si a constituit o arma redutabila in cadrul disputelor aprinse pentru intaietate dintre biserica de vest ( Roma) si cea de est ( Constantinopol) . Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici s-au despartit definitiv. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autencitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Insa, o somitate istorica a vremii(prin 1400), a observat pentru prima data ca Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare;cercetarile ulterioare confirmand faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 spre a sustine primatul papal.

Pe de alta parte, datorita cresterii importantei Constantinopolului ca noua capitala a Imperiului, a crescut si importanta Bisericii de aici. Primului Conciliu de la Constantinopol (381), stabilea ca Episcopul acestui oras "va fi primul in onoare dupa Episcopul Romei, deoarece Constantinopolul este Noua Roma". Astfel, Biserica de aici isi insusea o pozitie mai inalta decat Patriarhiile vechi ale Alexandriei si Antiohiei. In controversatul canon 28, Conciliul de la Calcedon (451) recunostea expansiunea granitelor si a autoritatii Patriarhiei Constantinopolului peste Episcopii Eparhiilor "printre barbari", sintagma interpretata variat ca referindu-se la ariile din afara Imperiului Bizantin sau la ne-greci. Oricare ar fi adevarul, pentru aproape 1.000 de ani, Patriarhia Constantinopolului a condus peste intreaga Biserica a Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin), iar activitatea sa misionara a dus credinta crestina, in forma ei bizantina, multor popoare aflate la nordul granitelor Imperiului. Catedrala din Constantantinopol, Hagia Sophia (Sfanta Intelepciune), a fost centrul vietii religioase pentru lumea crestina rasariteana.

Una din diferentele dogmatice importante care au aparut intre Apus si Rasarit a fost o clauza adaugata la Crez in Apus, asa numita Filioque. "Filioque" inseamna "si de la Fiul" si se refera la purcederea Duhului Sfant. Crezul original Niceo-Constantinopolitan afirma ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si se bazeaza pe cuvintele Domnului Iisus, care spune ca ne va trimite un Mangaietor, care "de la Tatal purcede". A se observa vi ca Hristos nu spune "care de la Tatal si Fiul purcede". Biserica din Apus a introdus aceasta ultima expresie, "si de la Fiul", Filioque, pe care in mod justificat Biserica Rasariteana a respins-o. In aceste conditii, Biserica Ortodoxa considera ca Biserica Catolica a alunecat intr-o eroare. Aceasta inseamna ca de fapt Biserica Catolica este cea care s-a rupt de la unitatea si continuitatea de o mie de ani a Bisericii dinainte de Marea Schisma. Aceasta chestiune este importanta pentru Biserica Ortodoxa, care s-a vazut intotdeuna ca o aparatoare a dogmelor crestine fundamentale, pentru care a luptat de-a lungul veacurilor. (importanta acestui cuvant va fi evidentiata in cele ce urmeaza).

La Roma, colaboratorii papei Leon al IX-lea (1049-1054) considerau restabilirea autoritatii si a prestigiului Sfintului Scaun (decazute in sec. al X-lea) ca si conditia absolut indispensabila pentru reforma Bisericii si pentru primatul papal. Acum insa, autoritatea si prestigiul scaunului apostolic roman erau stirbite de autonomia crescinda a scaunului patriarhal constantinopolitan. Personajul principal al occidentalilor este Cardinalul Umberto, mentionat mai sus, al carui caracter impetuos se apropia de cel al Patriarhului Mihai Cerularie, personaj al Orientului mai mult politic decit religios si cu o pregatire teologica si superficiala; care in urma unei revolte impotriva imparatului, pentru a-si salva viata se refugiaza intr-o manastire si decide sa devina cleric, mai mult din dorinta de putere decat din convingere sau daruire. Ulterior, ajunge colaboratorul intim al patriarhului, reusind sa-l influenteze si pe imparatul Constantin al X-lea. In anul 1043,cand Patriarhul Alexe Studitul moare, Cerularie isi realizeaza visul de a ocupa scaunul patriarhal din capitala imperiala. De la indiferenta fata de Roma, trece imediat la ostilitate. In anul 1050, an in care papa Leon al IX-lea primeste omagiul normanzilor, el ii declara eretici pe latini. Aceasta, probabil pentru ca acum se proiecteaza o alianta intre imperiul oriental, cel occidental si papalitate impotriva dusmanului comun, normanzii, care rup intelegerea incheiata anterior cu papa. Promotorul acestei aliante este comandantul armatelor bizantine din sudul Italiei, Arghir, persoana pe care Cerularie nu o poate suporta; in plus, nu poate accepta o alianta intre latini, considerati eretici, si grecii "drept credinciosi". Ideea aliantei este impartasita atit de papa, care se duce in Germania, pentru ajutor, cit si de imparatul bizantin. Cerularie, in schimb, vede intr-insa un pericol grav pentru autonomia bisericii sale. Patriarhul il excomunica pe Arghir si ii neaga comuniunea,fapt dupa care da curs unei aprigi campanii de denigrare a Bisericii Romei. Inchide bisericile latine din capitala si sechestreaza manastirile ce apartineau Romei. Motivul? Folosirea piinii azime in celebrarea euharistica, uzanta generala in Occident inca de pe vremea lui Carol cel Mare. Pentru indeplinirea ordinelor sale, patriarhul il delega pe propriul trezorier, care declara neconsacrata hostia azima si o calca in picioare.

Aceasta polemica, in jurul hostiei azima, are o motivatie ce provine din Armenia, provincie ce fusese recucerita de Bizant intre anii 1022 si 1045. Aici erau prezente unele uzante proprii Bisericii latine, printre care si folosirea piinii azime. Pentru teologii bizantini, aceasta reprezenta o practica iudaica, pe care Cristos ar fi depasit-o. In scurt timp, situatia devine din ce in ce mai grava. In primavara sau vara anului 1052, patriarhul Petru de la Antilohia, ii scrie papei, exprimindu-si preocuparea fata de lipsa de comuniune dintre Roma si Constantinopol, vinovatul fiind in ochii sai, tocmai papa. In anul urmator, instigat de un colaborator al lui Cerularie, Arhiepiscopul Leon de Ohrida (Bulgaria) adreseaza tuturor arhiepiscopilor latini si papei o scrisoare in forma de tratat, destinatarul scrisorii fiind Episcopul de Trani. Propunind reconcilierea,in aparenta Arhiepiscopul cere abolirea tuturor uzantelor Bisericii latine: piinea azima, postul sabatic, omiterea cuvantului „alleluia” din timpul quadragesimal, excluderea carnurilor animalelor moarte prin sufocare, etc. Latinii sint considerati jumatate evrei si jumatate pagini. In scrisoare nu este mentionat "Filioque". Acesta sint gravele acuze care, in conceptia grecilor, blocheaza comuniunea ecleziastica; in fond, ele nu denota altceva decit slaba pregatire teologica a celor ce le sustineau. Este posibl ca aceasta scrisoare sa fi ajuns in miinile lui Umberto si ale papei, prin Arghir, comandantul militar mentionat anterior. Leon al IX-lea si curia romana vad intr-insa un atac la adresa primatului roman. Raspunsul il constitue o scrisoare a papei adresata lui Cerularie, in care sint prezentate unele aspecte esentiale ale reformei Bisericii si conceptia despre Biserica Universala. Raspunsul papei il ameninta cu excomunicarea pe patriarhul Cerularie, excomunicare ce-i va veni in urma unui proces la Constantinopol. Tot din ordinul papei, Umberto este insarcinat sa raspunda arhiepiscopului de Ohrida.

In toamna anului 1053, lui Cerularie i se pregateste un alt raspuns in care sunt respinse acuzele grecilor aduse latinilor. In plus, casatoria preotilor greci este considerata ca adulter si erezie ca si respingerea lui „Filioque”. Scrisoarea Romei nu a fost expediata atunci, cia fost purtata la Constantinopol in anul urmator de catre legatii papali.

In acest timp, pericolul normand devenise iminent si amenintator pentru Constantinopol. In aceasta circumstanta, unica scapare raminea doar alianta cu papalitatea si cu occidentalii. Atit bazileul cit si Cerularie ii scriu papei, insa ambele scrisori sint pierdute(se pare ca acesta a fost momentul decisiv al evenimentului istoric). Patriarhul promitea papei ca-i va reintroduce numele in diptici ; la inceputul sec.al XI-lea (1009)numele papei disparuse din dipticii Bisericii de la Constantinopol, deoarece grecii nu au acceptat profesiunea de credinta a Papei sergiu la IV-LEA, trimisa PatriarhuluiSergiu al II-lea in care intra si expresia „Filoque”. In plus, in anul 962 Otto al III-lea este consacrat imparat de Papa Ioan al XII-lea, fapt ce arata inca o data ca papalitatea isi parasise pozitia neutra pe care trebuia sa o adopte fata de cele doua puteri imperiale,aliindu-se cu Occidentul.

Din 28 iunie 1053 pina in luna martie sau aprilie a anului urmator, papa a fost facut prizonier de normanzi si inchis la Benevento. Dupa eliberarea sa, pontiful roman ii trimite la Constantinopol pe Umberto, pe Pietro,Arhiepiscopul de Amalfi, si pe Cancelarul roman Friedrich de Lorena. Ei primesc si doua scrisori, una destinata imparatului si alta patriarhului; acesta din urma trebuind sa fie condamnat si depus de catre legatii papali. Ajunsi in capitala Imperiului Bizantin, acestia trateaza doar cu imparatul, sperind ca acesta va fi mai puternic decit patriarhul, caruia ii se neaga orice gest de onorificenta si i se dadea de inteles ca au venit pentru a corecta erorile bizantine. Tot atunci este publicat si tratatul lui Cerularie impotriva latinilor. Ideile bizantine sint sustinute de un monah venerabil din manastirea Studion, care, printre altele, condamna explicit celibatul preotilor latini. Umberto obtine de la imparat permisiunea unei dispute publice cu monahul, care, din lipsa de argumente solide, cit si pentru a nu compromite alianta cu latinii, este constrins de imparat sa cedeze. Cel ce nu cedeaza insa este patriarhul, care respinge orice discutie cu legatii papali. Intarita poporul impotriva lor si le interzice celebrarea Liturghiei in capitala. In urma acestei decizii, siguri pe ajutorul imparatului si sperind inca in cedarea patrairhului, pe data de 16 iulie 1054, intr-o simbata, legatii papali depun pe altarul bisericii Sfinta Sofia bula de excomunicare a lui Cerularie si a tuturor adeptilor lui, apoi parasesc capitala. Bula, in termeni destul de aspri, fusese redactata de Umberto. Cum actul de anatemtemizare era compus in latineste, a trecut un oarecare timp pina sa se faca traducerea lui in greceste.  

 

 

<<Prin actul de anatemizare sau excomunicare din 16 iulie 1054, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele greseli:

  1. ca vind, ca simonienii, darul lui Dumnezeu;

  2. ca fac eunuci, ca valesii, si-i ridica nu numai la demnitati preotesti, ci si la episcopat;

  3. ca reboteaza, ca arienii, pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini;

  4. ca jura, ca donatistii, ca in Biserica, in afara de Biserica grecilor a pierit din toata lumea si Biserica lui Hristos, si jertfa cea adevarata si botezul;

  5. ca admit, ca nicolaitii, casatoria trupeasca si o apara pentru slujitorii sfintului altar;

  6. . ca spun, ca severienii, ca Legea lui Moise este blestemata;

  7. ca si pnevmatomahii sau teomahii, au taiat din Simbolul credintei purcederea Sfintului Duh de la Fiul ”Filioque” s.a.>>

Invinuirea de simonieni, partizani ai lui Simon Magul, care voise sa cumpere darul preotiei pe bani, a fost prost aleasa, pentru ca tocmai Biserica Apuseana era aceea care de secole practica simonia si nepotismul. Insusi cardinalul Umberto s-a ridicat impotriva simoniei, scriind tratatul Adversus Simoniacos, spre a scoate Biserica romana din marasmul in care o aruncasera atotputernicia si abuzurile nobililor din secolul obscur. Pentru invinuirea ca in Rasarit credinciosii primesc impartasania de la clerici casatoriti, pe care-i socotesc desfrinati, adulteri, nicolaiti, Biserica Romano-Catolica uita ca veacuri de-a rindul au existat nu numai preoti casatoriti, ci chiar si episcopi casatoriti si in Rasarit si in Apus, deoarece abia Sinodul II trulan de la Constantinopol din( 691 – 692) va cere ca episcopii sa fie mai intii calugariti. Cit despre preoti, se stie ca si pe vremea luiUmberto, in partile Milanului, se socotea o cinste ca preotii sa fie casatoriti. Numai programul miscarii manastirii de Cluny din Franta, sustinea generalizarea celibatului, pentru ca puterea papala, doritoare sa aplice teocratia universala, avea nevoie de oameni cit mai devotati, dezlipiti de grijile familiare. Invinuirea cea mai grosolana, insa, este aceea ca grecii ar fi scos din Simbolul credintei invatatura ca Duhul Sfint purcede si de la Fiul - Filioque - , cind se stie de oricine ca Sfinta Scriptura, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice vorbesc lamurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatal, iar nu din doua izvoare, din Tatal si din Fiul, cum bine observase inca din secolul IX patriarhul Fotie in Enciclica sa din anul 867, cind a combatut ”inovatiile” latinilor. Cind, in fine, s-a aflat de anatema si de injuriile nedrepte aduse Bisericii Rasaritului, clerul si multimea credinciosilor, cuprinsi de o profunda indignare, ar fi voit sa sfisie pe delegati, dar nu i-au mai putut gasi, fiindca acestia, chiar a doua zi dupa aruncarea anatemei, plecasera in graba din Constantinopol. Imparatul insusi, inspaimintat de intorsatura evenimentelor pe care le patronase, precum si de tensiunea creata intre cele doua Biserici, pentru a linisti spiritele, a raspuns clericilor si credinciosilor ca de stia si de ar fi fost posibil ar fi aplicat el insusi pedeapsa trimisilor papei, care se grabisera sa se strecoare intre timp afara din oras.

Patriarhul a cerut ca bula sa fie tradusa in limba greaca. Acest document continea mai multe acuze, unele adevarate, altele false, la adresa lui Cerularie, a lui Leon de Ohrida si a adeptilor lor. Patriarhul era considerat ca invalid in postul pe care il ocupa, simoniac,pentru ca ii reboteaza pe latini,ca neaga legea lui Moise (din cauza piinii azime), a scos „Filioque” din Crez, este un neofit intrucit a primit sfintirile sacre intr-o singura zi, a intrat in manastire doar din frica de a nu fi prins si executat,etc.

Patriarhul considera ca acuzele il lovesc nu numai pe dinsul, ci intreaga Biserica bizantina.

Vorbeste totusi cu imparatul si-l convinge sa-i cheme inapoi pe legatii papali,dar de fapt, Cerularie nu intentiona sa ajunga la un acord cu legatii papali. In scurt timp mobilizeaza populatia impotriva lor si stabileste ca discutiile cu latinii sa se desfasoare intr-un ambient unde viata legatilor sa fie pusa in pericol. Urmeaza apoi un sinod in care niciuna din parti nu cedeaza. Constatind ca totul este zadarnic, mai mult, poporul incepuse sa asalteze palatul imperial, imparatul ii sfatuieste pe legati sa se reintoarca la Roma. Cedind apoi in fata patriarhului, imparatul il destituie pe Arghir iar pe cei mai buni consilieri ai sai ii obliga sa paraseasca curtea imperiala. La 24 iulie 1054,bucurindu-se de simpatia clerului si a credinciosilor, patriarhul convoaca la catedrala Sf. Sofia sinodul permanent, compus din 12 mitropoliti si 2 arhiepiscopi si expune totul conform propriilor interese, rostind la final anatema impotriva cardinalului Umberto, a delegatilor romani, a Papei Leon IX si a Bisericii Romane.   In Enciclica insotitoare a anatemei, patriarhul Mihail Cerularie pune din nou in circulatie acuzatiile contra latinilor din Enciclica patriarhului Fotie din 867, acuzatiile aduse de arhiepiscopul Leon de Ahrida si alte acuzatii noi, ca: raderea barbii, botezul printr-o singura scufundare, postirea cu lapte si altele. Sinodalii au condamnat in unanimitate procedura delegatilor papali, aratind in mod sobru si principial ca raspunderea despartirii dintre cele doua Bisericii cade pe capul delegatilor romani, care au plecat in graba, fara sa accepte tratativele in sinod. La sfirsit, ii excomunicau pe legatii papali si pe sustinatorii lor, in special pe Arghir. Patriarhul Mihail Cerularie ar fi dorit chiar sa cheme inapoi delegatii papali, dar indignarea clerului si a credinciosilor, produsa de purtarea lor, era prea mare ca sa mai poata reusi aceasta.

Aducind invinuiri neintemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar ca delegatii papali nu venisera la Constantinopol sa trateze frateste intr-un sinod, ci sa impuna. In fond, invinuirile aduse erau simple pretexte, caci dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de raceala sufleteasca dintre cele doua Biserici, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti, adevaratul motiv al dezbinarii religioase din 16 iulie 1054 il constituie pretentia de jurisdictie universala a papilor asupra intregii Biserici din Apus si Rasarit, la care papii n-au renuntat pina azi.

Patriarhul Petru al III-lea de Antiohia, mai prudent si dindu-si seama de consecintele conflictului, ii scrie patriarhului, rugindu-l insistent sa evite ruptura cu Roma. In viitor, dinsul nu va urma orientarea lui Cerularie, din care motiv nu se poate vorbi de o schisma intre Roma si Antiohia. E drept ca papii urmatori lui Leon IX n-au confirmat actiunea necugetata a cardinalului Umberto la Constantinopol, dar nici n-au infirmat-o.

Aici se pune intrebarea daca Cardinalul Umberto si insotitorii sai, puteau intr-adevar sa-l excomunice pe Cerularie din moment ce papa era mort deja de trei luni (aprilie 1054),si daca puterile lor incetasera odata cu moartea papei? In fata istoriei cardinalul Umberto si insotitorii sai, care nu mai aveau nici o calitate formala sa reprezinte Biserica romana., raman vinovati pentru temperamentul si purtarea violenta. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanta cuvenita evenimentelor consumate la 16 si 24 iulie 1054, pentru ca lumea crestina de atunci era obisnuita cu frecventele si divergente dintre Roma si Constantinopol. Este drept ca atunci, contemporanii n-au socotit atit de grave evenimentele din 1054, ci ca abia mai tirziu, odata cu atacarea cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, de catre cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a; despartirea creata de Cardinalulul Umberto s-a adincit tot mai mult intre cele doua Biserici.

Excomunicarea era indreptata insa impotriva patriarhului si a sustinatorilor lui, si nu impotriva intregii Biserici bizantine. La rindul sau, Cerularie i-a excomunicat pe legati si pe sustinatorii lor, si nu pe papa sau Biserica occidentala. Din acest motive, din punct de vedere juridic, schisma nu este valida. Insa vehementa discutiilor si absurditatea acuzelor depasesc cu mult contextul schismei fotiene (schisma lui Fotie contribuise deja la indepartarea dintre Orient si Occident,a grecilor de latini). Totusi, nu se poate spune ca situatia ar fi devenit disperata si imposibil de remediat. Imparatul avea un caracter slab; in locul lui, un altul ar fi reusit probabil sa calmeze impetuozitatea, indaratnicia si setea de putere a patriarhului; la Bizant se stia ca intr-o mare masura tot ceea ce se intimplase se datora acestuia.

In perioada care urmeaza, imperiul intra intr-un lung si grav declin. Se fac simtite contrastele sociale, criza economica si comploturile de curte. In acelasi an, 1054, Constantin al IX-lea moare, urmindu-i Teodora, ca regenta, si apoi Mihai al VI-lea (1056-1057). In timpul Pastelui anului 1057, Cerularie organizeaza un complot impotriva acestuia, care este inlocuit cu Isac Comnenul, astfel incepind dinastia comnenilor.

Nici caderea patriarhului Mihai Cerularie, care la 8 noiembrie 1059 a fost trimis in exil de imparatul Isac I Comnen, n-a adus vreo schimbare in raporturile dintre Roma si Constantinopol. La putin timp dupa complot, patriarhul moare. Cu el se incheie unul din episoadele triste ale istoriei Bisericii. Exemplul sau si al scaunului patriarhal constantinopolitan este decisiv si pentru alte biserici orientale (Bulgaria, Serbia, Rusia si Romania) care intra sau intrasera deja in sfera de influenta bizantina.

Dupa marea schisma de la 1054, crestinii din partea de Rasarit a imperiului si cei din Apus au evoluat pe coordonate din ce in ce mai diferite, BisericaOrtodoxa a fost exclusa din biserica "oficiala", care a ramas cea catolica. 

 

In timp ce Biserica Catolica a avut o anumita deschidere catre
filozofie si cultura, dand omenirii mari ganditori si artisti mai ales in
perioada renasterii, Biserica Ortodoxa a ramas inchistata in superstitii si
credinte absurde, retrograde, care nu au facut decat sa traga inapoi
societatea.
 In estul Europei si in Orientul Mijlociu nu s-a mai simtit nevoia unor noi traduceri; timp de 1200 de ani Biserica a fost efectiv moarta, invadata de
paganism, lipsita de credinta vie in Domnul Iisus. Au existat uneori mici
"treziri" locale, pe care ierarhia insetata de putere le-a zdrobit in fasa. Popoarele de aici avea deja Sfanta Scriptura in limba lor, astfel ca editiile medievale au fost folosite vreme de multe secole. Insasi schisma de la 1054 nu are la origine vreo erezie ci, ca de obicei, devastatoarea patima a puterii. Intre timp Insa, cumintite de istorie, cele doua Biserici tind, din zi In zi mai mult, sa se apropie.

In secolul nostru, datorita Miscarii Ecumenice, s-a pus din nou problema refacerii unitatii tuturor Bisericilor crestine si in primul rind refacerea unitatii dintre Biserica Ortodoxa a Rasaritului si Biserica Romano-Catolica.

Prin «declaratia comuna» citita concomitent in ziua de 7 decembrie 1965 in Catedrala Sfintul Petru si Pavel din Roma si in catedrala Sfintul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, patriarhul ecumenic Atenagora I si Papa Paul VI au ridicat anatemele rostite la 16 si 24 iulie 1054, care au provocat «schisma cea mare». In aceasta declaratie, cei doi inalti Ierarhi au subliniat ca, «sint constienti ca acest act de justitie si de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferentelor vechi sau recente, care subzista intre Biserica Romano-Catolica si Biserica ortodoxa si care vor fi depasite prin lucrarea Sfintului Duh, gratie curatiei inimilor, regretului nedreptatilor istorice, precum si printr-o vointa activa de a ajunge la o intelegere si expresie comuna a credintei si a cerintelor ei». Astfel prezentindu-se situatia, cu toate ca anatemele din 16 si 24 iulie 1054, au fost formal ridicate, ramin mai departe consecintele schismei si deosebirile dogmatice, cultice si disciplinar-canonice, care vor face obiectul unor tratative viitoare intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica. Numai dupa lamurirea si depasirea acestor deosebiri printr-un «dialog teolog» serios si indelungat se va putea realiza apoi si intercomuniunea sau «communicatio in sacris» dintre cele doua Biserici.

Unul dintre motivele pentru care schisma –sau abuzul de putere –a fost privita drept un pacat in Biserica primara si pentru care este inca considerata astfe de catre Ortodocsii de astazi , este faptul ca submineaza colegialitatea episcopala si puterea lor de a-si exercita autoritatea pe care Apostolii au investit-o in urmasii lor.

 

 

 

 

 

 

Incheiere

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

 

 

 

 

 


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii

Cauta referat
Scriitori romani