Caracterele ale dreptului de proprietate - referat





referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: Caracterele ale dreptului de proprietate - LUCRARE DE LICENTA

„Dreptul de proprietate si limitele exercitarii sale”

Definitia dreptului de proprietate si continutul lui
Caracterele ale dreptului de proprietate
Ingradirile dreptului de proprietate – notiune, izvoare
Servitutile (dreptul de servitute)
Servituti stabilite prin fapta omului
Modurile de stabilire a servitutilor
Stabilirea prin destinatia proprietarului
Drepturile si obligatiile decurgand din servituti
Stingerea servitutilor

<


p>Caracterele ale dreptului de proprietate

Dupa unii autori1 dreptul de proprietate prezinta mai multe caractere proprii, care îl deosebeste fata de celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de proprietate este absolut si inviolabil, deplin si exclusiv, perpetuu si transmisibil. Dupa alti autori1 caracterele dreptului de proprietate sunt urmatoarele : drept absolut, drept exclusiv, drept perpetuu si continutul si limitele sale sunt stabilite de lege.
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toti ceilalti, care sunt obligati sa nu faca nimic de natura a-l încalca.


Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în detinerea sau posesia nelegitima a altuia, proprietarul are dreptul la actiunea în revendicare. Actiunea în revendicare poate fi introdusa împotriva oricarei persoane. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate este opozabil tuturor, erga omnes. Acest caracter absolut poate fi înteles si ca nelimitat, neîngradit în continutul sau. Dar în acest sens dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece el se exercita „în limitele determinate de lege”. Însusi Codul civil stabileste o serie de îngradiri sau restrictii aduse proprietatii. De asemenea, reglementari ulterioare Codului civil au adus îngradiri proprietatii.
Inviolabilitatea dreptului de proprietate sustine si întareste caracterul sau absolut. Art. 135, pct. 6 din Constitutie dispune imperativ: „proprietatea privata este, în conditiile legii, inviolabila”. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate nu poate fi încalcat de nimeni. Aceasta interdictie se impune cu aceeasi forta si statului. Ea cunoaste doua exceptii :
a) bunurile imobile aflate în proprietate privata pot fi expropriate în conditiile legii, pentru cauza de utilitate publica. Art. 41, pct. 3 din Constitutie prevede: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire”. De asemenea, art. 481 Cod civil dispune: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.
În vederea aplicarii acestor dispozitii de principiu a fost adoptata si pusa în vigoare Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica care prevede categoria de imobile supuse exproprierii, defineste utilitatea publica si reglementeaza declararea ei ; punerea în posesie a expropriatorului ; dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate si toate celelalte consecinte juridice pe care le produce exproprierea.
b) subsolul oricarei proprietati imobiliare poate fi folosit si exploatat pentru lucrari de interes general. Art. 41, pct. 4 din Constitutie dispune: „pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatia de a despagubi proprietarul pentru daune aduse solului, plantatiilor sau constructiilor precum si pentru alte daune imputabile proprietatii”.

În ambele cazuri, despagubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenta, de instantele de judecata competente (art. 41, pct. 5 din Constitutie). Tot astfel, Constitutia prevede „continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. De asemenea art. 41 pct. 6 prevede ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Prin urmare în continutul sau, dreptul de proprietate nu poate, nu este absolut, neîngradit, ci dimpotriva este limitat, îngradit, potrivit legii si obiceiului. De altfel, atributele unui drept subiectiv sunt prin natura lor juridica reglementate si deci, îngradite1. Un proprietar asupra unui imobil nu-l poate distruge prin incendiere. De asemenea nu-l poate demola decât daca are autorizatia organului competent. Abuzul de drept poate consta si în mutarea proprietatii.
Unii autori1 considera ca prin formularea „drept absolut” s-a vrut sa se înteleaga dreptul cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru adica dreptul de proprietate în compozitie cu celelalte drepturi reale, care nu sunt decât dezmembraminte ale dreptului de proprietate.
În consecinta, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie sa se înteleaga ca titularul are puterea de a-i trage foloasele, de a avea toata utilitatea pe care o poate conferi si de a savârsi toate actele juridice care raspund interesului sau, dar în limitele legii fara a avea nevoie de concursul altei persoane. Proprietarul este îndreptatit sa ceara tuturor celorlalte persoane sa-i respecte dreptul de proprietate dupa cum si el este obligat sa respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv în sensul ca titularul exercita singur toate atributele dreptului de proprietate, cu excluderea tuturor celorlalte persoane si
fara a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului sau. Titularul dreptului de proprietate este singurul îndreptatit sa exercite toate atributele pe care i le confera acest drept. Dar si aici trebuie avut în vedere ca legea poate sa limiteze caracterul exclusiv al proprietatii. Astfel, de exemplu, sunt servitutile pozitive, legale, conventionale sau judiciare, precum si restrângerile aduse prin folosirea anumitor categorii de bunuri, cum sunt locuintele pentru care contractele de închiriere se încheie în conditiile legii si termenul lor este de asemenea prelungit de lege.
Înca de la Iustinian se afirma ca dreptul de proprietate confera titularului sau „plenapotestas’’, adica toate acele trei atribute : posesia, folosinta si dispozitia. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept deplin.
Asadar, caracterul deplin si exclusiv al dreptului de proprietate lipseste atunci când asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale, dezmembraminte ale proprietatii. Tot astfel, se întâmpla în cazul când un bun fungifer se afla în stapânirea unui posesor de buna-credinta. Conform art. 485 Cod civil, posesorul de buna-credinta dobândeste în proprietate fructele bunului fungifer. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care posesorul devine de rea-credinta.<



/p>

Dreptul de proprietate are de asemeni un caracter perpetuu si transmisibil. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se întelege ca este nelimitat în timp si dureaza atâta vreme cât exista bunul care face obiectul sau. De asemenea, el nu se pierde prin neuz, adica prin neexercitare.
De regula, actiunea în revendicarea dreptului de proprietate este imprescriptibila.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în conditiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabila si obligatorie pentru cauza de moarte.
Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului sau perpetuu. Dimpotriva, transmisibilitatea este corolarul logic si practic al perpetuitatii sale. Si aceasta pentru faptul ca viata semenilor este inevitabil, limitata în timp. Prin transmiterea drepturilor de proprietate se realizeaza trecerea din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia fara nici o modificare.
La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii sta principiul consensualismului, consacrat în art. 971 Cod civil care prevede: „În contractele ce au ca obiect translatia proprietatii, proprietatea se transmite prin efectul consimtamântului partilor; chiar atunci când nu s-a facut traditiunea sau predarea lucrului”.
Tot astfel facând aplicatia acestui principiu în materia vânzarii, art.1295 alin. 1 dispune: „Vinderea este perfecta între parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator în prezenta vânzatorului îndata ce partile s-au învoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul însa nu se va fi predat si pretul înca nu se va fi numarat”.
De la principiul consensualismului exista si unele situatii de exceptie, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizarii acordului de vointa.

Astfel :

a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen opereaza în momentul individualizarii lor prin numarare, cântarire sau masurare;
c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic ;
d) transferul dreptului de proprietate prin contracte de donatie are loc la data perfectarii contractului în forma autentica;
e) dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciara se transfera de la înstrainator la dobânditor numai la data intabularii dreptului.
S-a constatat deja ca dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil.
Acest caracter însa este propriu numai dreptului de proprietate privata. Dimpotriva, dreptul de proprietate publica, indiferent ca poarta asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil si prin urmare este netransmisibil.
Sunt însa si situatii când unele bunuri proprietate privata pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de vointa intervenit între proprietarul bunului si o alta persoana. Astfel, într-un contract, partile au posibilitatea de a stipula asa-numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisa înstrainarea si uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.
Clauzele de inalienabilitate se gasesc destul de rar în actele de înstrainare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipoteca si în contractele de gaj fara deposedare în care se stipuleaza interdictia de înstrainare si de grevare a bunului ipotecat sau gajat. În schimb asemenea clauze pot fi regasite, în practica, în actele cu titlu gratuit, adica în contractele de donatie si în testamente; donatorul sau, dupa caz, testatorul dispune de bunul sau stipulând ca persoana gratificata nu poate sa-l înstraineze.
Codul civil nu reglementeaza posibilitatea stipularii în actele juridice a clauzelor de inalienabilitate. De multa vreme, jurisprudenta franceza a considerat ca astfel de clauze sunt lovite de nulitate, deoarece prin ele se atenteaza la principiul liberei circulatii a bunurilor. Ulterior, spre sfârsitul secolului al XIX-lea, a intervenit o schimbare în orientarea jurisprudentei care a admis ca clauzele de inalienabilitate pot fi valabile cu respectarea a doua conditii: clauza sa fie justificata de un interes serios si legitim si inalienabilitatea sa fie temporara.
Interesul serios si legitim care justifica o astfel de clauza poate fi patrimonial sau moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunatorului, al unui tert sau un interes public.

Numai elementele de inalienabilitate temporara sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetua sunt lovite de nulitate absoluta, având o cauza ilicita si imorala. Asa de pilda inalienabilitatea care este stabilita pe timpul vietii proprietarului, poate fi considerata ca perpetua si prin urmare este lovita de nulitate absoluta.
Continutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (Constitutie, art. 41; Codul civil, art. 480). În acest sens, de asemenea Codul silvic, publicat la 8 mai 1996 prevede ca fondul forestier definit de lege este supus regimului silvic, regim care este definit prin art. 9 alin. 2 al aceluiasi cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constitue fondul forestier national se exercita în conformitate cu dispozitiile aceluiasi cod, terenurile din acest fond dupa caz proprietate publica sau proprietate privata. Codul reglementeaza si aspectele privind exercitarea dreptului de proprietate asupra produselor fondului forestier, lemnoase sau nelemnoase.
Potrivit Legii petrolului nr. 134 din 29 dec. 1995, dreptul de proprietate asupra terenurilor din perimetrele de exploatare sau explorare a resursele de petrol, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se afla sistemul national de transport al petrolului, precum si zonele de protectie a perimetrului si sistemului de transport mentionate se exercita în conditiile prevazute de aceasta lege.
Marginirile sau îngradirile dreptului de proprietate s-au extins din ce în ce mai mult, astfel ca el nu mai este individualist, ci un drept cu caracter social, îndeplinind o functie sociala









Copyright © Contact | Trimite referat