MOTRICITATEA UMANA IN CONTEXT PSIHOPEDAGOGIC referat






Introducere

Miscarea sau motricitatea este una dintre functiile vilale ale omului. Practic, miscarea este un mijloc de supravietuire, de adaptare la mediul inconjurator, de dezvoltare, de progres socio-cultural si economic.

Plasarea miscarii, a activitatii motrice umane, intr-un context psihopedagogie are ca fundament argumentativ legaturile stranse pe care le dezvolta cu procesele psihice, mai ales, cu cele de natura cognitiva, alaturi de cele legate de marile functiuni biologice. Aceste legaturi genereaza, la randul lor, un imens interes pe care il reprezinta activitatea motrica umana, ca model de studiu pentru transformarile senzoriale, motrice si cognitive ale unui individ, in interactiune cu mediul inconjurator. Si toate la un loc, prefigureaza noi deschideri de investigare in alte domenii ale activitatii umane, in care miscarea este prezenta sub diverse forme.
Astfel, activitatea motrica dobandeste, pe langa dimensiunea ei de natura biologica, si o dimensiune sociala, miscarea devenind o activitate socializata si socializanta, dar si culturala sau culturalizanta. Ea va fi purtatoare de semnificatii, atat pentru cel care o realizeaza efectiv, dar si pentru cel care o observa, care o asista si o dirijeaza. Perceptia comportamentului celuilalt, permite din partea observatorului, decodificarea si recunoasterea mesajului transmis, intelegerea lui si, dupa caz, interferenta intentiilor sau emotiilor celor doi parteneri comunicationali. Daca unul dintre actorii acestui tablou comunicaional, este profesorul (antrenorul), iar celalalt, elevul (sportivul) putem contura clar elementele constitutive ale abordarii psihopedagogice a activitatii motrice.
Miscarea, ca activitate fizica umana, a fost dezvoltata in numeroase studii. Toate au pornit de la conceptul filosofic conform caruia, in univers, totul este supus miscarii. Miscarea, ca proprietate fundamentala a materiei vii, devine, la randul ei, proprietate a fiecarei componente a acesteia. Universalitatea conceptului este extrapolata, astfel, universului fiintei umane, pentru care miscarea (motricitatea) reprezinta una dintre problemele sale existentiale.

Discursul asupra conceptului de motricitate umana, regasit de-a lungul timpului sub mai multe lorme flexionare, dar cu aceeas convergenta semantica, supus unor constrangeri ale unui anumit tip de conformism disciplinar, a generat, in cele din urma, posibilitatea exprimarii singularitatii domeniului motricitatii umane, eliminandu-se riscul excluderii acestuia din ceea ce definim campul teoriilor sau al stiintelor.
in acest context, se impune o abordare paradigmatica a conceptului de motricitate umana, entitate notionala care sa fie incadrata cat mai exact in pachetul notional legat de miscare, ca sursa a dezvoltarii si progresului uman, demers care sa faca loc unor abordari taxonomice si a unor determinari cauzale discursive si fundamentate, necesare incursiunii in campul experimental al cercetarii stiintifice.

Propunem, in studiul nostru, prezentarea unor categorii terminologice, dintre care o parte s-ar putea constitui in contributii personale la extinderea fondului terminologic al problematicii luate in discutie.

Motricitatea umana - explicitari notionale



Definirea conceptului de motricitate poate avea mai multe referinte: fiziologica, psihologica, biomecanica etc. intr-un context general, motricitatea reprezenta capacitatea unui individ de a realiza miscari cu scopul schimbarii pozitiei corpului sau a diferitelor segmente corporale, de a se deplasa, de a interactiona cu alti indivizi si de actiona in mediul ambiental (fizic sau social).
Vom prezenta doar cateva dintre definitiile pe care le-am extras din diverse surse. Consideram, insa, ca dincolo de acest demers, este importanta sintetizarea acelor aspecte care se interfereaza cel mai mult cu abordarea psihopedagogica a conceptului. Astfel:

• „Motricitatea este ansamblul functiilor care asigura mentinerea posturii si executia miscarilor specifice fiintelor vii; ea este gandita in opozitie cu functiile de receptie si cele senzoriale" (Epuran, M., 2005);
• „Motricitatea desemneaza o functie care organizeaza relatiile cu ambianta si are ca suport periferic musculatura scheletica" (Pailhous, J. & Bonnard, M., 1999, citati de Epuran, M., 2005);
• „Motricitatea reprezinta ansamblul de functiuni anatomice, fiziologice, neurologice si psihologice care asigura producerea de miscari". (Cuerrrier, J.P., Leblanc, H. si Beaudoin A.J., 2004);
• In dictionarul enciclopedic Le Petit Larousse (1995) motricitatea este definita ca: „Ansamblu de functiuni biologice care asigura miscarea la om si la animale"

Motricitatea umana este constituita dintr-un complex extrem de variat de structuri motrice, ierarhizate pe nivele, de la forme de baza, mai simple, pana la forme complexe ca structura, dar si ca mod de organizare si functionare. Am putea defini motricitatea drept camp morfocinelic (legat de forma miscarii) sau, dupa caz, topocinetic (legat de aspectele dinamice si dimensionale), ori preluand un concept din didactica: harta sau portofoliul motric al unui individ. Vom incerca o cartografiere a acestui camp, tocmai pentru a delimita cat mai exact clementele structurale, raporturile si termenii care il definesc.
Din perspectiva psihopedagogica, pe acest camp de actiune se desfasoara intregul ansamblu de activitati motrice, proiectate si concepute „unitar", ca activitati „constient" dirijate, elaborate „anticipativ" pe un „fond motivational consistent". (Dragnea, A., Bota, A., 1999).

Motricitatea generala, componenta a motricitatii umane

Aceasta componenta a motricitatii umane poate fi descrisa ca fiind un control de ansamblu al corpului aflat, atat in starea de repaus, cat si in cea de miscare, dar si fundament al invatarii si stapanirii diverselor pozitionari sau deplasari ale corpului. Toate aceste raspunsuri motrice asigura „armonia si usurinta exprimarii motrice in diverse activitati corporale, ludice, sportive si de expresie" sau derularea de „activitati motrice solicitand, fie una sau mai multe parti, fie un ansamblu de parti ale corpului, care necesita interventia si coordonarea grupelor musculare importante" (Rigal, R. 2003).
Comportamente motorii ca mersul, alergarea, saritura sau aruncarea, care constituie fundamentul motricitatii umane, sunt exemple de comportamente care se formeaza prin invatare motrica, si apoi, perfectionate prin repetare si corectare retroactiva.
Vorbim de componente de baza, deoarece ele comporta elemente mai generale care presupun, printre altele, o precizie mai putin rafinata. O buna motricitate de ansamblu permite reusita unor exercitii fizice diverse, corespunzatoare mai multor discipline sportive, incadrate in anumite tipologii de executie, mult mai rafinate. Facem referire la actiuni specifice de deplasare a corpului, actiuni de transmitere de energie potentiala catre anumite obiecte (aruncari) sau parteneri, actiuni de schimbare a pozitiei corpului, etc.
Adrian Dragnea si Aura Bota (1999) propun o structurare a motricitatii in secvente componente, respectiv: „act motric, actiune motrica si activitate motrica" ca elemente de natura „micro, mezo si macrostructurale" ale acesteia.

Actul motric'esle definit de Mihai Epuran (2005) ca „element de baza al oricarei miscari cu scopul adaptarii imediate" si ca baza pentru „construirea de actiuni motrice".
Actiunea motrica reprezinta o structura motrica mai complexa, care se poate regasi, fie ca element distinct, fie integrata intr-un lant cinematic mai amplu. in cadrul sustenabilitatii functionalitatii actiunii motrice sunt implicati factori „energetici, cinematici si cognitivi" Adrian Dragnea si Aura Bota (1999). Aceiasi autori identifica unele caracteristici ale actiunilor motrice, cum ar fi: „constanta si unicitatea", precum si o integrare a relatiile de tip „concentric" si „o reunire de tip sistemic" intre cele doua niveluri: act si actiune. Actiunea motrica esle „substanta" care asigura functionalitatea segmentului imediat superior, activitatea motrica. Este o componenta „mobila, cu variabilitate nelimitata" in raport cu situatiile in care se manifesta si cu „particularitatile" celor care le executa, Adrian Dragnea si Aura Bota (Ibidem).
Activitatea motrica este spatiul de „convergenta" al actiunilor motrice care regrupeaza ansamblul de actiuni motrice „articulate sistemic intre ele", care se manifesta pe o perioada mai mare de timp, avand la baza „idei, reguli si forme de organizare". Ea reprezinta „o succesiune de actiuni, cu arhitectura specifica, organizata ierarhic in operatii, acte sau gesturi", reglementate normativ. Activitatea motrica reprezinta, totodata, „conjugarea elementelor componente (acte si actiuni) in vederea realizarii functiilor si obiectivelor finale" Adrian Dragnea si Aura Bota (Ibidem).
Activitatea motrica mai este definita ca „ansamblul de procese cognitive si de miscari pe care un individ le realizeaza in vederea indeplinirii unei sarcini" (Famose, J.P., 1993).

Motricitatea generala - structuralitate



Vom incerca sa definim cat mai exact fiecare dintre elementele si categoriile terminologice utilizate pentru componentele structurale ale motricitatii, reliefand aspectele de specificitate care le diferentiaza pe unele de altele. in ceea ce ne priveste, propunem, in structurarea acestora includerea unor nivele intermediare, care se regasesc, practic, in tot ceea ce inseamna manifestare motrica, contextualizate abordarii psihopedagogice.

Precizam ca ne vom orienta spre abordarea multireferentiala a miscarilor, ale caror structura, continut si forma sunt reglementate, fie prin cerintele cuprinse in programele scolare, ghiduri metodologice sau alte suporturi metodice, fie prin cerintele regulamentare ale fiecarei discipline sportive.
Prezentam in figura VI.2 o propunere de abordare comparativa a termenilor utilizati in relatie cu denumirile componentelor motricitatii , dintr-o tripla perspectiva.

Motricitatea generala si miscarea -categorii terminologice

Pentru categoria terminologica miscare, propunem, un tablou sinoptic descriptiv, continand o clasificare de termeni opozanti intre ei.

Capacitatea motrica

Toate aceste elemente premerg si constituie baza celui de al treilea nivel de abordare conceptuala: capacitatea motrica. Daca mai devreme discutam de cartografierea unui sistem, acum putem transfera conceptul spre individ, definindu-1 ca un „ansamblu de posibilitati motrice naturale si dobandite prin care acesta poate realiza eforturi variate ca structura si dozare". (Enciclopedia Educatiei fizice si sportului din Romania, volumul IV: Terminologia Educatiei fizice si Sportului, 2002).
Fara a detalia elementele definitorii ale acestora, in viziunea noastra, caracteristicile principale ale capacitatii motrice (vezi figura VI.3) ar putea fi sintetizate astfel:

• complexa, diversa, ierarhizata, organizata sistemic
• determinata multifactorial,variabila, dinamic-adaptativa
• reactiva, individualizata, integrativa, ciclica, factuala
• cuantificabila, competitiva, perfectibila

Nu ne propunem o analiza extrem de riguroasa a conceptului, dar ne permitem sa propunem o structurare a capacitatii motrice, din perspectiva psihopedagogica (vezi figura VI.4). in consecinta, din punctul nostru de vedere, componentele structurale ale capacitatii motrice s-ar grupa astfel:

• Componenta genotip, formata din fondul aptitudinal-motric, extrem de complex, definit drept calitati motrice: viteza, forta, indemanare, rezistenta, mobilitate;
• Componenta fenotip, formata din priceperi si deprinderi motrice, constituind fondul general de cunostinte motrice, plasate intr-un cadru larg contextual;

Deprinderile motrice, componenta fenotip a capacitatii motrice.

Abordare psihopedagogica

Din punct de vedere psihopedagogie, denumim deprinderile motrice drept componenta-fenotip a portofoliului motric al unui individ. Ele sunt gesturi motrice dobandite prin interventie externa, heteronoma (invatare motrica in context psihopedagogie) care poate fi dirijate, sub organizare formala (ore de educatie fizica, lectii de antrenament sportiv) sau non-formala (diverse activitati ludice, recreative, ansambluri si cercuri sportive). Ea este realizata de persoane avand competente profesionale de specialitate (educatoare, invatatoare, profesor, antrenor, instructor sportiv). Totodata poate fi si nedirijata, realizata de persoane care nu au o formatie profesionala in context (parinti, cunostinte, instructori ad-hoc, persoane autodidacte, alti copii, etc). (Vezi figura VI.5.)

In afara celor prezentate in figura, deprinderile motrice sunt structurate in trei grupe, astfel:

-Deprinderi motrice de baza: mers, alergare, saritura, aruncare; -Deprinderi motrice utilitar-aplicative: catarare, tarare, rulare, transport de greutati, trageri, impingeri, etc; -Deprinderi motrice sportive: specifice diferitelor discipline sportive.

Competenta motrica - concept

Prezentam succint, un alt termen : competenta motrica, folosit relativ restrans in abordarea problematicii motricitatii umane. Scopul este acela al dezvoltarii ulterioare a acestui concept, proces necesar completitudinii abordarii motricitatii umane, respectiv a capacitatii motrice. Astfel, competenta motrica reprezinta „capacitatea unei persoane de a actiona pe o maniera pertinenta intr-o situatie data, caracterizata printr-un ansamblu de constrangeri, pentru a atinge anumite obiective specifice" (Rigal, R., 2003).
Competenta motrica acopera, cel putin trei dimensiuni:
• Capacitatea de pune in practica o anumita deprindere motrica;
• Capacitatea de a pune in practica deprinderea motrica intr-o anumita situatie data: clasa, grupa de sportivi, competitie etc;
• Capacitatea de pune in practica o deprindere motrica, indeplinind anumite sarcini care sa-i permita sa rezolve eficient o problema.

Performanta motrica si performanta sportiva -aspecte psihopedagogice





Incursiunea in cercetarea domeniului performantei motrice, respectiv a performantei sportive, a suscitat un interes aparte in foarte multe tari, interes care s-a manifestat mai pregnant incepand cu perioada interbelica.
Famose, J.P. (1993) defineste performanta in domeniul motricitatii ca „un rezultat perceput, masurat si situai intr-un continuum evaluativ". Performanta este „produsul unui comportament motrie perceput" si nu doar un comportament motrie oarecare. Noi subliniem, in plus, conotatia calitativa a termenului. Spre exemplu, comportamentul unui sportiv este, astfel, orientat incat sa produca un rezultat raportat la o sarcina prestabilita. Acel comportament dobandeste semnificatia de performanta numai in momentul in care sarcina a fost indeplinita, cel putin, la nivelul propus initial sau peste acest nivel.
Nu toate rezultatele sunt, in mod obligatoriu, percepute de sportiv sau, uneori, chiar de observator (unul sau mai multi). Ele vor dobandi caracteristica de rezultate percepute numai in momentul in care vor fi comparate, evaluate sau recontigurate (consecinta a retroactiunii corective) in raport cu executia model si cu sarcina motrica prestabilita. Acest concept de rezultat perceput este esential in abordarea semantica a termenilor de performanta motrica sau sportiva. Relatia cauzala dintre rezultatul perceput, sarcina si model determina si fundamentul definirii conceptului de performanta.
De asemenea, este foarte importanta relatia dintre rezultatul perceput de sportiv (RPS), in comparatie cu rezultatul perceput de observator (RPO): profesor, antrenor, alti observatori implicati, etc. Orice decalaje de perceptie si de evaluare, dintre cei doi actori vor altera intr-un fel sau altul, fie procesul invatarii motrice, fie nivelul performantei realizate. Din nou, interventia si calitatea influentei componentei psihopedagogice devine factor determinant in procesul producerii de performanta (vezi figura VI.6).

Dupa cum se poate observa din schema propusa de noi, rezultatul perceput de actorii spatiului ambiental-motric, supus unor actiuni retroactive, comparat cu sarcina si modelul (prestabilite), va conduce, in urma unor interventii corective de ordin psihopedagogie, la un rezultat perceput reconfigurat (RPC), cel care va conferi premisa certitudinii crescute a realizarii unei performante, cel putin, la nivelul modelului si sarcinii initiale.
in lipsa acestui traseu operational, consideram ca realizarea performantei la nivelul sarcinii si a modelului, ramane doar potentiala, fara un anumit grad de certitudine sau corelare factoriala cu semnificatii de tip cauzal in producerea ei. Altfel spus, ea poate sa fie realizata sau nu, in contextul cadrului aleatoriu in care se produce.
in aceste conditii, subscriem si noi aprecierii lui Famose (1993) care, referindu-se la producerea performantei, afirma cum ca aceasta este definita ca „rezultat perceput, masurat si evaluat de sportiv si observatorul exterior". Noi venim, insa, sa completam si sa conturam mai exact termenul de „continuum evaluativ" introdus de Famose (ibidem) in analiza producerii performantei sportive, cu cel de interventie de tip psihopedagogie. Ne fundamentam aceasta pozitie datorita complexitatii interventiei profesorului sau antrenorului in procesul de invatare motrica (in cazul formarii unei noi deprinderi motrice ori a perfectionarii uneia deja formate) sau in procesul psihopedagogie de dezvoltare aptitudinal-motrica (in cazul dezvoltarii unei/unor calitati motrice).
Ajungand in acest punct al abordarii problematicii in discutie, atingem un alt aspect, care ne-a preocupat de-a lungul carierei profesionale. Este vorba de progresul performantial realizai de un individ, fie el sportiv sau elev, ca element referential in evaluarea unui proces psihopedagogie informativ sau formativ. Consideram ca nu se poale vorbi de conceptul de performanta in afara contextului de progres.

Avem de-a face cu o relatie cauzala complexa intre performanta si progres. Evaluarea progresului are la baza performanta realizata in cel putin doua momente de inregistrare; cum, de altfel, evaluarea performantelor realizate se fundamenteaza pe progresul inregistrat de la un moment la altul. Putem afirma ca ambii termeni se interconditioneaza, indeplinind fiecare, o dubla functie: de cauza si efect, unul pentru celalalt.
Performanta devine, astfel, nu doar un rezultat inregistrat la un moment dat, fara nicio referinta, ci un rezultat evaluat, ca element constatativ al unui progres, prin masuratori secventiale si, apoi, compararea cu rezultatele anterior inregistrate. Apare, astfel, inca un element evaluativ: norma. Odata ce norma este realizata sau depasita, performanta inregistrata constituie, in fapt, un progres; in cazul nerealizarii normei, este evident ca discutam de regres, si in consecinta, nu putem vorbi de performanta.
Trebuie sa subliniem si interpretarea calitativa (cu semnificatie statistica) a conceptului de stagnare, dar inteleasa si tratata, in contextul problemei in discutie, ca regres, in raport cu progresul previzionat. Mai precis, orice tendinta de aplatizare a unei curbe a evolutiei rezultatelor, chiar daca aceasta nu are un traseu descendent propriu-zis, in raport cu ascendenta previzionata, reprezinta un regres din punct de vedere statistic, dar chiar si din punctul de vedere al procesului de evaluare psihopedagogica.
O diferentiere se impune totusi. in cazul disciplinei Educatie fizica, putem considera ca progres, orice ameliorare a performantelor individuale, initial masurate la elevi. Nu aceeasi situatie o avem in cazul sportului de performanta, unde rigurozitatea evaluarii progresului individual este mult mai nuantata si complexa, avand ca fundamentare conditiile psihopedagogice diferite.

in ambele situatii, asa cum afirma si Famose, J.P. (1993), in cele din urma, „orice rezultat, inregistrat, masurat si evaluat, este o performanta", chiar daca avem de a face cu un record mondial sau cu un rezultat obtinut de un elev cu un nivel motric-aptitudinal modest. Pentru acel elev, performanta modesta pe a anumita grila de evaluare normativa, este un record personal, si reprezinta un progres. Astfel, incarcatura psihopedagogica a evaluarii confera greutate formativa demersului didactic.
Putem concluziona ca, in prima situatie, discutam de performanta sportiva, iar in cea de a doua este vorba de performanta motrica. Devine evident, ca orice performanta sportiva este si motrica, prin excelenta. in schimb, nu orice performanta motrica este si performanta sportiva.

Excelenta motrica. Determinare genetica sau experentiala ?

Motricitatea umana este o geneza o devenire, un fenomen complex de adaptabilitate, a carei evolutie este capitala in primii 10-12 ani din viata unui individ. Motricitatea devine, astfel, suma unor influente complexe (unele dintre ele, imprevizibile, anarhice, aleatorii) care actioneaza asupra unui copil, imediat dupa nastere, avand la baza potentialul ereditar al acestuia. Biografia motrica se construieste si se dezvolta in acesti ani, fiind in egala masura, un consumator de energie, si in mod paradoxal, un adevarat regenerator energetic.
De aceea, educatia motrica a unui copil trebuie foarte atent programata, tocmai pentru a depasi cadrul imprevizibil sau aleatoriu, enuntat mai devreme. Acest lucru este posibil numai intr-un context educational institutional: scoala. Viata fizica a unui copil (asistata didactic), va trebui sa exceada aventurii personale din afara spatiului scolar (prescolar, intr-o prima instanta). Contextul psihopedagogie institutional, formal si non-formal, va trebui sa se constituie in factor de influenta dominant.

in acesti ani are loc o intiparire a diverselor experiente motrice, marcante pentru fiecare copil, chiar daca ele se desfasoara in campuri diferite ca natura: intelectual, afectiv, social sau cultural. Aceste experiente personale, traite in situatii de tip didactic, auto-didaclic, sau non-didactic, se impletesc, actionand continuu si creator asupra acestuia.
Exista opinii ale unor specialisti, oarecum divergente, legate de excelenta motrica care desemneaza un nivel inalt al motricitatii umane. in fapt, din punctul nostru de vedere, nota divergenta consta in raspunsul dat intrebarii: Ce este excelenta? Un dat sau un produs? Problema suporta o abordare mult mai profunda, care excede oarecum contextul studiului nostru. Totusi cateva precizari punctuale se impuneau.

Polinomul psihopedagogie in contextul excelentei motrice - de la binomul minimal la polinomul optimal

Este foarte clar, ca atunci cand discutam despre termenii, semantic convergenti: aptitudini de exceptie, aptitudini inalte, talent, supradotare, etc, toate aceste denumiri ne conduc la componenta ereditara a fiecarui individ. insa, problema datului genetic, in context inalt performanlial, nu poate fi abordata independent si in afara contextului educational.
Atingerea unui foarte inalt nivel de manifestare performantiala, pe un fond genetic de exceptie, nu se poate realiza fara interventia, si ea la nivele performantiale de exceptie, din partea unei categorii profesionale, doar terminologic, diversa. Vorbim de ceea ce putem defini, simplu: cadrul didactic (pe un palier extins: de la educatoare pana la profesor universitar sau antrenor emerit). Argumentul fundamental consta in faptul ca, chiar pe un fond aptitudinal de exceptie, orice tanar depistai, selectionat si orientat spre practicarea unei discipline sportive, va parcurge timp de cea. 8-10 ani etapele obligatorii in formarea sa ca sportiv de nivel inalt. Aceste etape, succint, se prezinta astfel:
• Etapa pregatirii de baza, ca sportiv incepator, pe parcursul a cea. 3-4 ani;
• Etapa pregatirii orientate spre o anumita disciplina sau proba sportiva, in jur de 3-4 ani;
• Etapa specializarii, ca trecere spre performante inalte: maiestrie sportiva, recunoastere interna si internationala a valorii individuale.
Constrangerilor legate de nivelul motric-aptitudinal, li se adauga factorii legati de constitutia fizica in evolutie. Mai precis, procesul de crestere si dezvoltare fizica trebuie sa atinga un nivel compatibil si suslenabil cu performantele ridicate, din foarte multe puncte de vedere:
• depasirea „dezechilibrelor" caracteristice perioadei pubertare;
• nivelul de maturizare a procesului in sine;
• atingerea unor parametri somatici si functionali corespunzatori;
• atingerea unui nivel ridicat al adaptabilitatii organismului la eforturi maximale si supramaximale;
• indicatori superiori ai calitatilor motrice implicate;
• atingerea unor parametri inalti ai tehnicitatii si maiestriei sportive;
• acumularea unei experiente competitionale substantiale etc. Dupa cum se poate constata, componenta genotip pe care o
detine un individ, puternic determinanta in obtinerea unor rezultate de exceptie, nu este si nu va fi panaceul singular in realizarea lor. Perechea (profesorul sau antrenorul) cu intreg instrumentarul sau psihopedagogie, este cea care vine sa completeze intregul, necesar producerii performantei. Polinomul psihopedagogie bazai va fi format din minimum doua elemente care se constituie, astfel, in fenotipul minimal , binomul intervenient: (profesor/elev) + (antrenor/sportiv).

De aici, decurge, prin dezvoltarea ideii, un alt termen: fenotipul optimal. Acesta este constituit intr-un intreg sistem de factori si actori, interni si externi, extrem de complex, ale carui functionalitate si efecte pot fi resimtite numai dupa o anumita perioada, asa cu aminteam mai sus, de cea. 8-10 ani. in practica si teoria antrenamentului sportiv, conceptul de salt calitativ, consecutiv acumularilor de ordin cantitativ, este o norma, un concept deja recunoscut si unanim acceptat de specialistii din domeniu. Saltul calitativ are loc, insa, numai dupa parcurgerea obligatorie a unei perioade minime de timp, proces aflat sub influentele acumularilor cantitative.
Din acest punct al abordarilor, problema fundamentala consta in stabilirea nivelului de influenta al fiecareia dintre cele doua grupe de factori: aptitudinali si experentiali. Determinarea indicelui de stabilitate al fiecarui factor de influenta s-ar putea constitui intr-o metoda de lucru in cadrul unei viitoare cercetari.

Excelenta motrica si orientarea spre performanta sportiva

Excelenta motrica si performanta sportiva sunt doua concepte, aparent, analoage. in fapt, excelenta motrica constituie elementul predispozant, dar nu unic, al performantei sportive. Depistarea, prin testare, a excelentei motrice, constituie doar predictia unei potentiale deveniri sau reusite sportive. Evaluarea pe termen lung a sanselor reusitei sportive va fi consecinta unei serii intregi de demersuri in cadrul selectiei permanente, cu derulare longitudinala.
Ani de-a randul, predictibilitatea devenirii unui tanar, ca valoare sportiva certa, a fost realizata intr-o maniera oarecum empirica. intr-un studiu personal privind selectia in atletism, aminteam in urma cu cea. 20 de ani (1990), de „ochiul" antrenorului cu experienta care „vede", („privind" copilul prepuber sau puber), adolescentul de maine, atat constitutional, cat si motric. MASSIAS, antrenor francez de tenis, citat de FAMOSE, J.P. (1988) amintea de „ochiul" antrenorului expert, ca „o capacitate de judecata si observare" a cestuia, dar care trebuie neaparat completata cu baterii de teste semnificative. De foarte multe ori, asa-zisele „valori sportive" depistate la un moment dat, si catalogate ca „sperante" certe pentru viitor, nu au confirmat aceste anticipari, prin evolutia si performantele sportive obtinute ulterior. Putem aprecia ca rezultatele timpurii obtinute de asa-zisele talente precoce nu au un caracter predictibil absolut.
Pornind de la definitia sintetica a aptitudinilor, ca fiind caracteristici ereditare stabile si permanente ale unui individ, trebuie delimitate doar acele aptitudini (ca variabile de influenta factoriala) care sunt corelative cu evolutia performantiala ulterioara.
La randul ei, stabilitatea aptitudinala, in contextul cresterii si dezvoltarii unui individ si stabilitatea interventiei dirijate, derulata pe o perioada mai extinsa de timp (influenta factorului psihopedagogie in context institutional), se pot constitui in factori inductori ai performantelor sportive de inalt nivel.
De aceea, consideram ca predictibilitatea performantelor ulterioare trebuie sa se bazeze pe variabile, asa-zis, stabile care pol prefigura, cu mai multa precizie, evolutia si nivelul performantial ce urmeaza a fi atins . La acestea se adauga si stabilitatea contextului in care ele vor evolua. Putin probabil ca vom putea previziona evolutia unui sportiv, cu un grad inalt de precizie, in conditiile unui mediu de dezvoltare instabil si imprevizibil.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani