ACTIUNEA PENALA

2.1 Notiunea de actiune penala

Concluziile generale desprinse din prezentarea actiunii in justitie sunt valabile in mare masura si pentru actiunea penala, tinandu-se seama de specificitatea conflictului de drept penal izvorat din savarsirea infractiunii si a principiilor fundamentale de organizare si desfasurare ale procesului penal.
Incalcarea normei penale da nastere unui raport juridic de drept substantial intre stat si infractor, in baza caruia statul are dreptul sa traga la raspundere penala pe infractor, iar acesta are obligatia de a suporta toate consecintele ce decurg dintr-o eventuala condamnare. Uneori, prin incalcarea acestor norme, se produc si anumite pagube materiale; in acest caz se naste si un raport de drept civil, in baza caruia cel pagubit poate pretinde reparatii materiale sau morale.
In alte situatii, fapta penala deschide calea si pentru exercitarea altor actiuni (disciplinare, administrative), dar care sunt actiuni extrapenale.
Deducerea raporturilor de drept penal si de drept civil, in fata organelor competente se face pe calea unei actiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus in fata organelor penale prin promovarea actiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea actiunii civile.
Prin intermediul actiunii penale, in cadrul procesului penal, se realizeaza aplicarea normelor penale privitoare la infractiuni si pedepse, se valorifica dreptul statului de a-l trage la raspundere penala pe infractor, se constata infractiunea savarsita, se stabileste periculozitatea si vinovatia faptuitorului, in vederea aplicarii unei pedepse corespunzatoare. Sau, in alte cazuri, se constata inexistenta infractiunii sau nevinovatia celui supus judecatii, ori se constata existenta vreunei cauze care inlatura sau exclude aptitudinea functionala a actiunii penale (fapta nu exista sau nu este prevazuta de legea penala, a intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului).
In literatura de specialitate notiunea de actiune, in general, este discutata sub doua aspecte, cel al dreptului material (substantial) si cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect material, actiunea penala constituie expresia dreptului de a trage la raspundere penala pe faptuitor, dreptul statului de a promova actiunea penala nascuta din incalcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiectii raportului juridic (subiectul pasiv al infractiunii) il are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infractiunii) respectarea dreptului incalcat. Savarsirea unei infractiuni face ca dreptul virtual al statului de a obtine, prin organele sale, aplicarea sanctiunilor de drept penal infractorilor, sa capete eficienta reala.
Sub aspect procesual, actiunea penala este instrumentul juridic prin intermediul caruia se deduce in fata organelor judiciare raportul conflictual de drept penal in vederea dinamizarii procesului penal si a realizarii scopului sau .
Actiunea penala este deci mijlocul juridic prin care se realizeaza in justitie tragerea la raspundere penala si pedepsirea inculpatului, precum si a persoanei juridice .
Prin folosirea in rem a actiunii penale se declanseaza activitatea procesuala, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam si la exercitarea ei, se dinamizeaza activitatea organelor judiciare pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale.
Cele doua aspecte ale notiunii de actiune se confunda de multe ori, desi actiunea in sens procesual se pune in miscare si se exercita numai pe baza dreptului la actiune in sens material. Deosebirea dintre cele doua aspecte explica de ce poate sa existe dreptul la actiune, in sens material, fara insa a se putea pune in miscare actiunea penala in sens procesual (nu sunt indeplinite conditiile impuse de normele dreptului procesual).
In stiinta dreptului procesual penal au fost date numeroase definitii actiunii penale, care – desi uneori diferite intr-o oarecare masura - sunt apropiate in esenta, intrucat prefigureaza in acelasi mod obiectul actiunii penale, obiect pe care il determina expres si categoric chiar legea (art. 9 din Codul de procedura penala).
Actiunea penala este conditia necesara ca o instanta sa exercite atributiile sale jurisdictionale. Actiunea traseaza in acelasi timp limitele in care se exercita aceste atributiuni, ele fiind in mod obisnuit determinate de actul procesual prin care s-a facut cererea in justitie. Promovarea actiunii penale are drept scop sesizarea instantei care odata investita este obligata sa judece. Instanta nu poate judeca o cauza decat in masura in care se exercita impotriva inculpatului o actiune penala, intrucat aceasta este energia care insufleteste intreg procesul.
In ceea ce priveste definirea actiunii penale este de remarcat faptul ca unii autori au pornit de la terminologia folosita in codurile de procedura penala in vigoare. Asa s-a ajuns intr-un timp la parerea majoritara potrivit careia actiunea penala se naste din infractiune. Din terminologia folosita de aproape toate codurile de procedura penala moderne (mai ales cele europene) rezulta, aproape invariabil, aceeasi concluzie. Asemanator s-a exprimat si legiuitorul nostru atat in cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infractiune a legii penale da nastere la o actiune publica si poate produce si o actiune privata“, cat si al celui din anul 1936, art. 1: „Orice infractiune da nastere la o actiune penala si poate da loc totodata la o actiune civila“. Ambele au la baza ideea ca actiunea penala se naste din infractiune.
De altfel formularea impartasita de unii autori, ca actiunea penala izvoraste automat si invariabil din faptul penal savarsit, fara nici o exceptie, a fost mentinuta in continuare si de Codul de procedura penala din 1936, cu toate modificarile ce i-au fost aduse pana in anul 1960.
Aceasta formulare a fost criticata pe considerentul ca ea nu exprima corect relatia dintre norma juridica de drept substantial, care sta la baza dreptului la actiune, si norma juridica procesuala, care reglementeaza exercitiul actiunii. Pe buna dreptate s-a sustinut si se sustine ca ceea ce se naste din infractiune nu este actiunea, ci dreptul la actiune care poate fi valorificat, apoi, in fata organelor judiciare. Actiunea nu se naste din savarsirea faptului ilicit, ci din norma juridica ce proclama ilicitul; ceea ce apare din savarsirea faptului ilicit este folosinta (exercitiul) actiunii. Pana in momentul in care s-a comis faptul ilicit actiunea conferita de norma juridica exista numai virtual, ca putere juridiceste creata, din acel moment actiunea a devenit exercitabila (folosibila), adica o putere cu o eficienta reala. Dreptul la actiune exista in mod virtual ca institutie juridica din momentul prescrierii normei penale.
Folosinta ei este determinata insa numai de comiterea infractiunii, intrucat prin violarea normei penale se da nastere raportului juridic care trebuie adus in fata organelor judiciare, prin exercitarea actiunii penale.
In doctrina occidentala, s-a subliniat adesea ca actiunea nu trebuie confundata cu exercitarea acesteia .
Actiunea reprezinta puterea sau capacitatea de a supune judecatorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv in plan procesual de a obtine o decizie de fond fata de o pretentie formulata .
Intrucat actiunea se distinge de cererea in justitie, s-a concluzionat ca in procedura penala actiunea publica trebuie deosebita de punerea in miscare si exercitarea acesteia; adica asa-numita urmarire penala, cum este denumita institutia respectiva in terminologia juridica franceza.
Actiunea penala are importanta si sub aspectul determinarii pozitiei procesuale a faptuitorului. Prin pornirea actiunii penale impotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Actiunea penala declansata, transforma pe faptuitor din subiect de drepturi procesuale in parte in proces, constituind temeiul in virtutea caruia exercita in deplinatate drepturile ce revin oricarei parti.
Exercitarea actiunii penale nu exclude in legislatia noastra ca in acelasi cadru procesual sa fie exercitabila alaturat si o actiune civila. In multe legislatii actiunea civila nu poate fi promovata decat in fata instantei civile, exercitarea ei fiind cu totul independenta de actiunea penala. Principiul separarii complete a celor doua actiuni este admis indeosebi in dreptul anglo-saxon si cu anumite rezerve si in alte sisteme procesuale (de exemplu cel german, olandez, elvetian).
Actualul Cod de procedura penala (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, republicat) cu modificarile si completarile ulterioare, in capitolul II din Titlul I al partii generale, intitulat „Actiunea penala si actiunea civila in procesul penal”, prin modul cum reglementeaza conditiile de exercitare a celor doua actiuni in cadrul procesului penal, evidentiaza aspectul procesual al actiunii civile. Cand prin comiterea infractiunii se produc si anumite pagube materiale se da nastere si unui raport juridic de drept civil, in baza caruia persoana prejudiciata poate pretinde repararea pagubei.
In urma modificarii Codului de procedura penala al Romaniei si al Codului penal, se poate observa ca, poate fi trasa la raspundere penala si persoana juridica. Astfel, s-a introdus in Codul de procedura penala al Romaniei, in cadrul Titlului IV al partii speciale, dupa Capitolul I, un nou capitol, Capitolul II, intitulat „Procedura privind tragerea la raspundere penala a persoanei juridice”. Legat de aceasta chestiune, facem precizarea ca vom discuta pe larg in lucrarea de fata intr-un alt capitol.
Temeiul actiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al actiunii penale il constituie existenta unei actiuni penale devenita exercitabila, iar temeiul de fapt consta in folosirea efectiva a actiunii de tragere la raspundere penala a faptuitorului.
Aptitudinea functionala. Ca orice actiune judiciara, si actiunea penala, pentru a-si realiza efectul sau dinamizant al activitatii procesuale, trebuie sa aiba aptitudine functionala, sa fie deci apta de a fi pusa in miscare si a fi exercitata.

2.2 Obiectul actiunii penale

Obiectul actiunii penale consta in tragerea la raspundere penala a persoanei (sau persoanelor) care au savarsit infractiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedura penala). El se deosebeste de obiectul oricarei alte actiuni, indiferent ca ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (actiune civila, administrativa sau disciplinara).
Obiectul actiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezida in judecarea si pedepsirea celor care savarsesc infractiuni. Aceasta confuzie era foarte frecventa in conceptia juridica din trecut si avea ca suport exprimarea inadvertenta din insasi reglementarile legale. Astfel, in Codul de procedura penala roman din 1936 se arata ca: „actiunea publica are drept obiect aplicarea pedepselor si a masurilor de siguranta“
(art. 2), iar in art. 2 al Codului de procedura penala din anul 1864 se arata ca: „actiunea publica are ca obiect pedepsirea faptelor care vatama ordinea sociala“. In ambele coduri, si uneori si in lucrarile de drept procesual penal, se confunda insa obiectul actiunii penale - tragerea la raspundere penala - cu scopul acesteia, aplicarea sanctiunilor de drept penal. Potrivit reglementarilor din codul penal, savarsirea unei fapte prevazute de legea penala poate atrage nu numai aplicarea unei sanctiuni penale (pedepse), ci si luarea unor masuri cu caracter educativ sau de siguranta.
A considera ca actiunea penala are ca obiect aplicarea sanctiunii penale inseamna a reduce posibilitatea exercitiului actiunii numai la faza de judecata, fiindca numai in aceasta faza se face aplicarea sanctiunilor penale; ori, o asemenea confuzie nu putea fi facuta, deoarece actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din Codul de procedura penala). Tragerea la raspundere penala are un continut mai larg decat aplicarea pedepsei, aceasta din urma fiind limitata numai la desfasurarea procesului in faza de judecata. In conditiile formularii actuale a obiectului, actiunea devine suportul juridic al intregului proces penal si nu numai al judecatii.
2.3 Subiectii actiunii penale

Pentru realizarea, in sens procesual, a obiectului actiunii penale, tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni, este necesara efectuarea unor acte procesuale ce implica interventia anumitor organe si persoane, in anumite forme si dupa reguli bine determinate.
Actiunea penala, ca orice alta actiune in justitie, are mai multi termeni (factori), fara de care nu se poate ajunge la realizarea scopului sau, aplicarea sanctiunilor de drept penal.
Intre acesti factori sunt si subiectii actiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare si destinatarul acestei norme intre care s-a nascut un conflict (deci un raport de drept penal), ca urmare a savarsirii infractiunii, primul, avand dreptul de a folosi actiunea penala pentru rezolvarea lui. Ca atare, actiunea penala priveste anumite persoane si nu se refera la un conflict impersonal, intrucat nici conflictul de drept penal nu este impersonal.
Subiectii actiunii penale nu se confunda cu subiectii procesului penal, al carui cadru este mai cuprinzator.
Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic il reprezinta comunitatea, respectiv statul cu dreptul sau de a trage la raspundere penala. In mod corespunzator, nici actiunea penala nu poate avea alti subiecti decat statul si inculpatul, primul avand calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.
Subiectul activ al actiunii penale este titularul dreptului la actiune, calitate pe care o are exclusiv statul.
Infractiunile au si un subiect pasiv, prin aceasta intelegandu-se victima infractiunii. Persoana vatamata nu este niciodata titular al actiunii penale, intrucat dreptul de a trage la raspundere penala apartine numai statului.
Statul nu apare direct in activitatea judiciara, ca subiect activ al actiunii penale, in mod obisnuit fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat, in persoana procurorului. Unii autori denumesc pe procurorii de toate gradele reprezentanti calificati, tocmai pentru ca acestia pun in miscare si exercita actiunea penala in tot cursul procesului penal, in numele statului .
In cauzele privind infractiunile in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, un drept de dispozitie referitor la exercitarea actiunii penale poate avea si partea vatamata. Partea vatamata poate determina, in asemenea cauze, prin vointa si punerea in miscare sau stingerea actiunii introducand plangerea prealabila ori retragand-o sau impacandu-se cu inculpatul. In aceste cazuri, partea vatamata, desi manifesta drepturi legate de exercitiul actiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al actiunii.
Pe langa subiectul activ, actiunea penala are si anumiti subiecti pasivi, persoanele impotriva carora se exercita actiunea.
Actiunea penala se pune in miscare in contra subiectului activ al raportului juridic conflictual, care capata in felul acesta calitatea de inculpat in cauza.
Actiunea penala se exercita in personam.
Cercetarea se poate incepe si desfasura pana la un punct fara cunoasterea faptuitorului, dar punerea in miscare a actiunii penale exclude posibilitatea exercitarii ei in rem.
Subiectul activ al infractiunii devine, in cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al actiunii penale. Avand ca obiect tragerea la raspundere penala a inculpatului, actiunea penala este indreptata in mod direct impotriva acestuia.
Asadar, subiectii actiunii penale sunt, in realitate, subiectii principali ai raportului juridic procesual penal, si anume statul, ca subiect activ al actiunii penale, si persoana autorului infractiunii, ca subiect pasiv al acestei actiuni.
• Subiectii activi ai actiunii penale sunt:
– statul ca titular general al actiunii penale;
– procurorul ca subiect al actiunii penale;
– partea vatamata ca subiect activ secundar al actiunii penale;
– alte organe si persoane ca subiecti ai actiunii penale, cand este vorba de existenta unor autorizari, incuviintari sau sesizari din partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane si organe nu sunt subiecti ai actiunii penale, ci subiecti auxiliari ai procesului penal si deci nu au dreptul de a pune in miscare si de a exercita actiunea penala). In aceste situatii actiunea penala este pusa in miscare si exercitata de catre procuror, dupa ce in prealabil a obtinut autorizarea, incuviintarea sau sesizarea de la cei in drept sa o dea sau sa o faca.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare si exercitata, in mod exceptional, si de catre instanta de judecata, numai in situatiile in care legiuitorul a transmis instantei dreptul de a promova si exercita actiunea penala; astfel, este cazul extinderii actiunii penale cand pe parcursul judecatii se descopera ca inculpatul a savarsit si alte acte materiale care intra in continutul aceleiasi infractiuni pentru care a fost trimis in judecata, precum si in cazul in care, pe parcursul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte penale, in legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata, iar procurorul nu participa la judecata
(art. 336 alin. 2 Cod procedura penala).
In aceasta situatie din urma, instanta, din oficiu, extinde procesul penal si procedeaza fie la judecarea cauzei, in intregul ei, sau, dupa caz, sesizeaza, prin incheiere, organul de urmarire penala competent pentru efectuarea de cercetari cu privire la fapta descoperita (art. 336 alin. 2 raportat la art. 336 alin. 1 lit. a si b din Codul de procedura penala).
• Subiectii pasivi ai actiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participantii ca subiecti pasivi ai actiunii penale; tainuitorii si favorizatorii ca subiecti pasivi ai actiunii penale, intrucat ei nu au calitatea de participanti la infractiunea pentru care au tainuit ori favorizat, ci sunt autori individualizati ai unor infractiuni distincte. Drept urmare, actiunea penala indreptata impotriva participantilor este separata de cea indreptata impotriva tainuitorului sau favorizatorului.
Tainuitorul este subiect pasiv al actiunii penale in cazul infractiunii de tainuire, iar favorizatorul este subiect pasiv in actiunea penala pentru infractiunea de favorizare.
In cazul masurilor educative si a masurilor de siguranta, subiectii pasivi ai actiunii penale sunt minorii care raspund penal (14-16 ani daca au actionat cu discernamant si cei intre 16-18 ani), precum si persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala, daca se constata existenta vreuneia din starile de pericol prevazute de aceeasi lege. Atat masurile educative, cat si masurile de siguranta se iau pe cale procesuala, ele fiind consecinte ale raspunderii penale.
Asadar subiectii pasivi ai actiunii penale, pentru luarea masurilor educative, sunt minorii care raspund penal de faptele comise, iar pentru masurile de siguranta, persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala, in conditiile vreunei stari de pericol.
Actiunea penala, in cazul minorilor, poate sa urmareasca aplicarea uneia din masurile prevazute in art. 115 din noul Cod penal: mustrarea, libertatea supravegheata, libertatea sub supraveghere severa, internarea intr-un centru de reeducare, internarea intr-un institut medical-educativ. Masurile de siguranta, prevazute in art. 129 din noul Cod penal, din punctul de vedere al consecintelor tragerii la raspundere penala, pot fi luate in mod distinct de sanctiunea penala sau impreuna cu aceasta. Exceptie face cazul masurilor de siguranta de la art. 129 lit. d si e din noul Cod penal, care se dispune alaturi de o sanctiune penala.
2.4 Trasaturile actiunii penale

Ca institutie de baza in reglementarea procesului penal, actiunea penala prezinta anumite trasaturi specifice ce o deosebesc de oricare alta actiune judiciara.
Aceste trasaturi privesc actiunea penala in acceptiunea sa substantiala si procesuala, factorii actiunii, precum si folosirea sa. Trasaturile caracteristice ale actiunii penale pot fi rezumate in urmatoarele:
a) Actiunea penala apartine statului. Numai statul este cel care stabileste, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infractiuni si ce sanctiuni se aplica in cazul comiterii lor. In consecinta, numai statul are dreptul sa actioneze impotriva celor vinovati, fiind singurul titular al actiunii penale. Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului, care incredinteaza exercitiul actiunii penale prin care se realizeaza acest drept procurorului si, in cazuri restranse, persoanei vatamate.
Imprejurarea ca actiunea penala apartine statului rezulta nu numai din faptul ca acesta stabileste prin lege conditiile si modalitatile concrete de exercitare ale actiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de actiunea penala, fie in mod sporadic, fie sub o conditie anticipata.
Dispune sporadic de actiunea penala prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea normelor incriminatoare.
Renunta conditionat la actiunea penala in caz de prescriptie, de neintroducere a plangerii prealabile sau cand a intervenit impacarea celor doua parti aflate in conflict.
Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezinta pericol pentru anumite relatii sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricarei infractiuni, intrucat prin comiterea acestora se incalca dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de alta parte, ca titular al actiunii prin care se realizeaza in concret sanctionarea celor care au savarsit infractiuni, statul devine, din subiect pasiv al infractiunii, subiect activ al actiunii penale. Asadar, una din trasaturile caracterizante ale actiunii penale este ca subiect activ al acestei actiuni este statul.
Procesual, ca subiect activ al actiunii penale, statul exercita aceasta actiune prin reprezentantii sai specializati.
Alaturi de stat apare, in genere, ca subiect pasiv secundar al infractiunii si persoana vatamata prin atingerea adusa valorii sociale care formeaza obiectul juridic al infractiunii savarsite. Persoanei vatamate, ca subiect pasiv special in cazul multor infractiuni, i se acorda uneori dreptul de a indeplini conditiile pentru a se pune in miscare actiunea penala si de a efectua acte procesuale in exercitarea acestei actiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit procesual special in locul titularului general) al actiunii penale. Alaturi de societate, in fiecare norma penala mai gasim ca titular al ocrotirii si pe persoana careia apartine bunul care formeaza obiectul ocrotirii (viata, onoarea, bunurile etc.). Acest titular, in caz de savarsire a infractiunii, devine victima sau subiectul pasiv special si pe langa societate, se mai aduce atingere si persoanei al carei bun personal (viata, libertate, onoare) sau patrimonial (bunuri - avere) il vatama sau primejduieste. Aceasta persoana este subiectul pasiv special, imediat al infractiunii .
Conferirea acestor prerogative priveste dreptul penal material si deci actiunea penala sub aspectul sau substantial.
Codul penal conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de introducerea plangerii prealabile in cazul infractiunilor prevazute in art. 185 alin. 1 si 3; art. 186 alin. 1; art. 189 alin. 1- 4; art. 208 alin. 1; art. 209 alin. 1 si 2; art. 210; art. 212; art. 214 alin. 1; art. 217 alin. 1; art. 223; art. 225; art. 228 alin. 1; art. 230; art. 251; art. 256; art. 257; art. 258 alin. 1; art. 259; art. 263 alin. 1 si 8; art. 266 alin. 6; art. 364, art. 425; art. 427; art. 429 - 431; art. 435 - 437 din noul Cod penal.
Cand persoana vatamata foloseste posibilitatea acordata de lege de a participa in procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 Cod procedura penala) si are pozitia procesuala de subiect activ secundar. In aceasta calitate, partea vatamata poate efectua acte procesuale in sustinerea laturii penale a procesului. Aceste facultati procesuale, acordate partii vatamate, nu afecteaza principiul potrivit caruia statul este singurul titular al actiunii penale.
Faptul ca actiunea penala apartine statului este recunoscut atat in literatura noastra juridica mai veche, cat si in doctrina de specialitate, straina, contemporana. Formularea data acestei caracteristici este deseori in concordanta cu opiniile care considera ca actiunea penala este de „ordine publica“, sau care o denumesc pur si simplu „actiune publica“. In acest sens erau redactate si normele mai vechi din legislatia romana; art. 1 din Codul de procedura penala din anul 1864, prevedea ca „orice infractiune da nastere la o actiune publica si poate produce si o actiune privata“.
In sistemul german, ca si in cel italian, actiunea penala poarta denumirea de actiune publica.
b) Actiunea penala este obligatorie. Prin savarsirea infractiunii, actiunea penala devine exercitabila, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea actiunii penale rezulta atat din prevederile art. 9 din Codul de procedura penala, care determina obiectul ei, cat si din prevederile art: 234; 235; 262; 336 si 337, acelasi cod, care se refera la punerea in miscare a actiunii penale.
Asadar, ori de cate ori s-a comis o infractiune si sunt indeplinite si celelalte conditii prevazute de lege, folosirea actiunii penale este obligatorie, necesara si inevitabila. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale este o obligatie de serviciu a organelor competente sa efectueze o asemenea activitate. Actiunea penala este pusa in miscare din oficiu, afara de cazurile in care este necesara plangerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a inceperii urmaririi penale se declanseaza activitatea judiciara, in scopul apararii relatiilor sociale ocrotite prin norma penala de incriminare (art. 1 Cod procedura penala). Aceasta cerinta corespunde principiului legalitatii si se armonizeaza procesual cu principiul oficialitatii, potrivit carora realizarea justitiei apare ca necesara si inevitabila (art. 2 Cod procedura penala). Atat legalitatea cat si oficialitatea procesului penal reprezinta consecinte firesti ale scopului acestuia.
Legiuitorul roman a optat pentru regula generala de urmarire, judecare si sanctionare din oficiu a infractiunilor, ca fapte antisociale. Insa, este dreptul constitutional al legiuitorului de a stabili si anumite exceptii de la aceasta regula generala. Astfel, s-a prevazut ca in anumite cazuri, datorita caracterului si continutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vatamate sau relatiilor speciale dintre faptuitor si persoana lezata, punerea in miscare a actiunii penale sa fie conditionata de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate. Generalizarea acestei conditionari ar impiedica insa, in mod evident, protectia eficienta a societatii, a intereselor generale fata de faptele care prezinta pericol social, prevazute de
legea penala.
Se mai arata faptul ca legea penala si cea procesual penala consacra principiul oficialitatii, apreciindu-se ca valorile sociale importante pot fi mai eficient ocrotite prin interventia directa a statului (a organelor judiciare) si prin indeplinirea din oficiu a actelor de urmarire penala necesare desfasurarii procesului penal, precum si faptul ca urmarirea penala din oficiu a infractiunilor contra patrimoniului asigura o protectie mai energica a proprietatii, fiind deci chiar in interesul proprietarului .
Si in cazurile in care legea conditioneaza punerea in miscare si, uneori, exercitarea actiunii penale de existenta plangerii prealabile, a sesizarii sau autorizarii din partea unui anumit organ, dupa introducerea sau obtinerea acesteia, activitatea procesuala se desfasoara in mod obligatoriu. Totusi, in cazul plangerii prealabile, partea vatamata isi pastreaza dreptul de a-si retrage plangerea introdusa sau de a se impaca cu subiectul pasiv al actiunii penale.
c) Actiunea penala este irevocabila si indisponibila
Din momentul folosirii ei si pana la rezolvarea cauzei, actiunea penala isi urmeaza cursul sau normal. Odata investit cu solutionarea ei, organul competent efectueaza toate actele procesuale necesare sau dispuse de catre partea vatamata, inculpat sau procuror, in calitate de reprezentant calificat al titularului actiunii, pana la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decat in cazurile anume prevazute de lege. Asadar, irevocabilitatea si indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existand cazuri legale in care statul poate dispune de actiunea penala (renunta la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau inlatura aptitudinea functionala a actiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot sa apara dupa ce acesta a inceput.
Codul de procedura penala prevede cazurile in care, in cursul urmaririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune scoaterea de sub urmarire penala, cand exista invinuit sau inculpat in cauza, daca constata ca: fapta nu exista; fapta nu este prevazuta de legea penala; fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni; fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat; faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii sau exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art. 10 alin. 1 lit. a-e Cod procedura penala). De asemenea, procurorul dispune incetarea urmaririi penale cand exista invinuit sau inculpat in cauza, daca constata ca: lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale sau ca a intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor sau a fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat (in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala), sau exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege sau daca exista autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f-h, i1 si j si art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala). Asemenea cauze pot fi constatate si in faza de judecata, situatie in care instanta va dispune achitarea inculpatului sau incetarea procesului penal.
Constatarea acestor cauze face ca actiunea penala sa nu mai poata fi pusa in miscare sau, daca a fost pusa, sa nu mai poata fi exercitata, deci sa inceteze aptitudinea sa functionala. Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect si stingerea procesului penal, deoarece ramane fara obiect.
Dupa sesizarea instantei de judecata, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate, renuntand la invinuire. Aceasta renuntare nu inseamna revocarea actiunii penale, instanta continua judecata si eventual poate condamna impotriva acestor concluzii ale procurorului.
Nici partea vatamata nu dispune de actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila. Chiar daca isi retrage aceasta plangere, renuntarea la actiune a facut-o conditionat statul, in momentul in care a incriminat fapta.
Indisponibilitatea actiunii penale are o stransa legatura cu principiul fundamental al oficialitatii procesului penal, care da dreptul statului sa traga la raspundere penala pe infractor: in urma savarsirii unor infractiuni. In acelasi timp, legea prevede ca scopul procesului penal este constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni (a faptelor penale). Deci, rezulta ca organele judiciare au obligatia de a desfasura activitatea procesuala ori de cate ori s-a savarsit o infractiune. Pe acest temei se bazeaza existenta principiului oficialitatii sau obligativitatii procesului penal.
Conform dispozitiilor art. 2 din Codul de procedura penala, actele necesare desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu afara de cazul cand prin lege se dispune altfel.
Procesul penal incepe din oficiu, odata cu momentul inceperii urmaririi penale, care, de fapt, este momentul declansarii acestuia, fara a fi nevoie de vreo sesizare venita din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar sa porneasca procesul .
Dupa inceperea urmaririi, procesul penal se desfasoara din oficiu, activitatile si masurile procesuale exercitandu-se din initiativa organelor judiciare, desi unele activitati se efectueaza la cererea partilor, care nu exclud posibilitatea, uneori chiar obligatia realizarii lor din initiativa organelor competente.
Aplicarea si respectarea oficialitatii face ca stingerea procesului penal sa aiba loc numai prin solutionarea definitiva a cauzei sau prin interventia unor imprejurari de natura a impiedica exercitarea in continuare a actiunii penale.
Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilitatii pentru parti de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrand exclusiv in atributiile organelor judiciare.
d) Actiunea penala este indivizibila. Indivizibilitatea actiunii penale decurge din unitatea infractiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singura actiune. Indivizibilitate exista chiar atunci cand la savarsirea faptei au luat parte mai multe persoane. In consecinta, intr-o cauza penala nu se exercita atatea actiuni cati autori, instigatori sau complici exista, ci efectele actiunii unice si indivizibile se extind asupra tuturor faptuitorilor, cand acestia sunt toti cunoscuti. Astfel, unitatii actiunii penale, sub aspect substantial, ii poate corespunde o pluralitate de actiuni, in sens procesual, cand participantii sunt urmariti si trasi la raspundere penala separat.
Ceea ce determina unitatea, si deci indivizibilitatea actiunii penale din punct de vedere substantial, este infractiunea ca fapt juridic indivizibil si nu numarul participantilor la comiterea ei . „Din savarsirea unei infractiuni se naste o singura actiune penala impotriva inculpatului, care, daca a fost solutionata definitiv de catre instanta penala, se stinge si nu mai poate fi exercitabila“. Deci, nu vor exista in cazul participatiei atatea drepturi la actiune penala, cati infractori sunt, ci un singur drept la actiune indreptat impotriva tuturor participantilor . „Posibilitatea de unificare procesuala isi regaseste reglementarea in art. 32 si 35 Cod procedura penala care prevad reunirea cauzelor si determinarea competentei in caz de indivizibilitate.“
Procesual, actiunea penala se pune in miscare si se exercita fata de participantii cunoscuti in momentul pornirii procesului penal; in caz de descoperire a altor participanti, in cursul procesului, actiunea penala va fi extinsa si la acestia (art. 238, 337 si 384 Cod procedura penala).
In acest caz nu este vorba de punerea in miscare a unei actiuni penale substantial diferite, ci de extinderea procesului penal, adica a obiectului actiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atat in faza de urmarire, cat si in faza de judecata a procesului penal.
Daca unii dintre participanti sunt descoperiti dupa ce altii au fost definitiv judecati, procesual se va porni o alta actiune penala, dar in baza aceleiasi actiuni penale in sens substantial (unitate substantiala cu pluralitate procesuala). Cand se constata noi infractiuni comise de acelasi invinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal si punerea in miscare de noi actiuni penale (art. 336 Cod procedura penala); in acest caz exista deci pluralitate substantiala si unitate procesuala.
Principiul indivizibilitatii actioneaza si in situatia in care actiunea penala este pusa in miscare la plangerea prealabila. Astfel, in cazul in care prin infractiune au fost lezate interesele a doua sau mai multor persoane, este suficient ca actiunea penala sa fi fost pusa in miscare la plangerea uneia dintre acestea, iar daca sunt mai multi faptuitori este suficient ca plangerea sa se fi facut cu privire la unul dintre ei pentru ca actiunea penala sa fie pusa in miscare contra tuturor participantilor (art. 143 alin. 3 si 4 Cod penal). In cazul in care punerea in miscare s-ar face separat, la plangerea fiecarei persoane vatamate, fie in fata aceleiasi instante, fie in fata unor instante diferite, dosarele trebuie sa fie reunite la o singura instanta (art. 32 si 35 Cod procedura penala). Altfel, s-ar da nastere la o situatie de litispendenta, potrivit careia inculpatul
n-ar putea fi judecat, in acelasi timp, si pentru aceleasi fapte, de catre instante diferite. Daca actiunea penala a fost solutionata, ca urmare a plangerii prealabile a unei singure persoane vatamate, ea nu mai poate fi pusa in miscare de catre celelalte persoane vatamate pentru aceeasi fapta, intrucat se opune autoritatea lucrului judecat . „Hotararea prin care instanta penala stabileste, cu caracter definitiv, asupra raspunderii penale a inculpatului, in sensul existentei sau inexistentei temeiurilor raspunderii penale, stinge actiunea penala prin solutionarea obiectului ei“.
Potrivit dispozitiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedura penala, „hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia”, pe cand hotararea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organului de urmarire penala si a instantei penale, cu privire la aceleasi aspecte.
Principiul ramane valabil si in cazul retragerii plangerii prealabile; este deci suficient ca una din persoanele lezate sa-si pastreze aptitudinea functionala. Impacarea intervenita intre unele din parti fiind personala (art. 144 Cod penal) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini functionale. Drept urmare, in ambele situatii procesul penal continua. Pentru a putea sa inceteze activitatea procesuala trebuie ca toate partile vatamate sa-si retraga plangerea prealabila sau sa fi intervenit impacarea intre toate aceste parti si inculpat.
In cazul pluralitatii de faptuitori, desi actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila facuta numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte fata de toti, totusi, procesual, aceasta actiune nu poate fi folosita in personam fara sa fie cunoscuti faptuitorii.
e) Actiunea penala este individuala. Principiul raspunderii penale are drept consecinta procedurala necesara individualizarea actiunii penale. Actiunea penala poate fi exercitata numai impotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participa in cauza penala sau pretind sa intervina in cauza . „Actiunea penala nu poate fi exercitata impotriva partii responsabile civilmente si succesorilor inculpatului“. Nimeni nu poate cere sa fie subiect pasiv al actiunii penale, alaturi de inculpat sau in locul acestuia.
Fapta ilicita, care constituie temeiul juridic si de fapt al actiunii penale, nu poate fi savarsita decat de catre o persoana fizica ce prezinta toate atributele cerute de legea penala (varsta, discernamant, responsabilitate). Numai aceasta persoana raspunde penal pentru faptele sale ilicite.
Caracterul individual al actiunii penale este bogat in consecinte, cum ar fi:
– succesorii inculpatului nu pot fi subiecti pasivi ai actiunii penale, in locul celui decedat;
– daca inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar, in caz de exercitare a actiunii penale, ca reprezentantul sau legal sa participe alaturi de acesta ; „Teza nu se refera la necesitatea apararii obligatorii a incapabililor in general sau la posibilitatea participarii alaturi de minor, la anumite activitati procesuale – ca de exemplu cele prevazute in art. 481 Cod procedura penala – a unor reprezentanti“.
- nimeni nu poate pretinde a interveni in cauza alaturi de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apararea, fie pentru a fi judecat in locul lui sau alaturi de el.
f. Autonomia actiunii penale. Toate trasaturile caracteristice actiunii penale dau acesteia o autonomie juridica care o fac sa se deosebeasca, conceptual si functional, de alte categorii de actiuni in justitie. In desfasurarea procesului penal aceste trasaturi apar in mod firesc prezente, ele rasfrangandu-se asupra intregii reglementari a procesului penal. Aspectele de amanunt ale trasaturilor actiunii penale se reliefeaza, practic, cu ocazia efectuarii actelor sau masurilor procedurale care duc la realizarea scopului final al actiunii penale – tragerea la raspundere penala a inculpatului sau a persoanei juridice, conform dispozitiilor legale.

2.5 Momentele desfasurarii actiunii penale

Codul de procedura penala, in articolul 9 alin. 3, prevede ca actiunea penala poate fi exercitata in tot cursul procesului penal. Prin aceasta prevedere se subliniaza ca actiunea penala constituie suportul juridic al intregii activitati procesuale, exercitandu-se atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata. Desi legea nu precizeaza, reiese ca actiunea penala se poate porni numai dupa identificarea faptuitorului.
Actiunea penala este o institutie cu continut dinamic, in continua devenire si care presupune o actiune indelungata, deoarece se leaga intotdeauna de ideea de desfasurare materiala in timp, de unde rezulta un punct de plecare (momentul initial), o desfasurare (momentul exercitarii) si un sfarsit (momentul final) .
Realizarea actiunii penale presupune in consecinta trei imprejurari:
a) punerea in miscare, respectiv declansarea actiunii;
b) exercitarea actiunii penale;
c) epuizarea sau stingerea actiunii penale.
• Punerea in miscare a actiunii penale
Momentul in care poate fi pusa in miscare actiunea penala. Desi actiunea penala devine exercitabila imediat dupa savarsirea infractiunii, punerea in miscare a acesteia poate avea loc in momente diferite plasate pe parcursul urmaririi penale, dar, in orice caz, inainte de inceperea judecatii, cu exceptia cazurilor in care legea prevede ca actiunea penala se pune in miscare si in faza de judecata. In faza de judecata, actiunea penala se pune in miscare in cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte si persoane noi (art. 336 si 337 Cod procedura penala).
Momentul punerii in miscare a actiunii penale nu se confunda cu inceperea urmaririi penale, care este momentul declansarii procesului penal.
Organele competente pot declansa procesul penal, pornind in acest scop urmarirea penala, de indata ce au luat cunostinta despre savarsirea unei infractiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevazute de lege: plangerea, denuntul si sesizarea din oficiu, cand se afla pe orice alta cale ca s-a savarsit o infractiune (art. 221 alin. 1 Cod procedura penala). In afara acestor moduri de sesizare ordinare exista si moduri speciale de sesizare, in lipsa carora inceperea urmaririi penale nu este posibila, cum ar fi cazul plangerii prealabile a persoanei vatamate, a sesizarii sau autorizarii organului prevazut de lege, cand actiunea penala nu poate fi folosita decat dupa obtinerea lor (exprimarea dorintei statului strain, in cazul infractiunilor prevazute de art. 279 si 280 Cod penal).
Dar, atat modurile obisnuite de sesizare, cat si cele speciale servesc la incunostintarea organelor judiciare cu privire la savarsirea unor fapte prevazute de legea penala, in vederea inceperii urmaririi penale. Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse in legatura cu promovarea actiunii penale. Aceasta inseamna ca, desi exista dreptul la actiune, el nu poate fi folosit decat in prezenta unuia din modurile speciale de sesizare.
Corelativ, pe plan procesual, pentru infractiunile in continutul carora legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta acestor moduri speciale de sesizare, nici urmarirea penala nu poate sa inceapa, decat prin folosirea lor efectiva (art. 221 alin. 2 si 3 Cod procedura penala). Ceea ce inseamna ca, in toate aceste cazuri, lipsa sesizarilor speciale constituie impedimente in urmarirea faptelor si a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedura penala).
In cazurile in care urmarirea penala a inceput, iar actiunea penala a fost pusa in miscare fara existenta acestor sesizari speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmand sa fie efectuate ulterior in conditiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedura penala).
Sesizarile speciale mentionate trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
– sa provina de la organul ori persoana fizica in drept sa faca asemenea sesizari sau sa dea astfel de autorizari (organele competente ale cailor ferate, comandantul unitatii militare, procurorul general etc.);
– sa fie facute in forma scrisa, cu exceptia plangerii prealabile, care poate fi facuta si oral;
– sa se refere la una din infractiunile pentru care legea conditioneaza atat inceperea urmaririi penale, cat si punerea in miscare a actiunii penale de existenta sesizarii speciale respective;
– sa cuprinda date suficiente in legatura cu fapta si faptuitorul, in asa fel incat sa existe temeiuri pentru a se proceda la punerea in miscare a actiunii penale;
– sa fie introduse sau obtinute in termenele legale, acolo unde legea impune asa ceva.
Sesizarile speciale odata introduse nu mai pot fi retrase, cu exceptia plangerii prealabile.
Momentul initial al folosirii actiunii penale nu coincide intotdeauna cu momentul initial al procesului penal.
Pot exista insa situatii in care, odata cu inceperea urmaririi penale, deci odata cu pornirea procesului penal, organele competente pun in miscare actiunea penala (cand ambele activitati se realizeaza de acelasi organ - procurorul).
Inceperea urmaririi penale are loc in rem; ori de cate ori organele competente au date in legatura cu savarsirea unei infractiuni, ele pot trece la declansarea procesului penal pentru a crea cadrul legal in care sa se actioneze in vederea realizarii activitatilor procesuale.
Spre deosebire de inceperea urmaririi penale care se face in rem, punerea in miscare a actiunii penale se face in personam, deci pentru punerea in miscare a actiunii penale este necesara cunoasterea persoanei fizice sau juridice care urmeaza sa fie trasa la raspundere penala.
De asemenea, pentru punerea in miscare a actiunii penale impotriva unei persoane este necesara existenta unor probe temeinice.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare in masura in care persoana faptuitorului este cunoscuta si sunt probe suficiente de vinovatie, lucru ce se realizeaza printr-o ordonanta, fie la inceputul urmaririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfarsitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedura penala).
Uneori actiunea penala este pusa in miscare in timpul judecatii daca in sarcina inculpatului se descopera fapte noi care au legatura cu infractiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situatii le intalnim in cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 si art. 337 Cod procedura penala).
Actul procesual prin care procurorul pune in miscare actiunea penala in cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaratia orala pe care acesta o face in fata instantei.
In anumite situatii, instanta de judecata pune si ea in miscare actiunea penala, in cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, in situatiile in care procurorul nu participa la judecata (art. 336 Cod procedura penala).
Punerea in miscare a actiunii penale se face de catre instanta prin incheiere, cand, in cursul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte prevazute de legea penala, fapta care are legatura cu infractiunea pentru care inculpatul este trimis in judecata si, procurorul nu participa la sedinta de judecata.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare in cursul urmaririi penale de catre procuror, iar in faza de judecata de catre procuror sau instanta. Actele procesuale prin care actiunea penala poate fi pusa in miscare sunt: ordonanta, rechizitoriul si declaratia orala, cand actiunea penala este pusa in miscare de catre procuror, si incheierea, cand actiunea penala este pusa in miscare de catre instanta.
Procedura de punere in miscare a actiunii penale
Pentru a se proceda la folosirea actiunii penale trebuie sa fie indeplinite, cumulativ, urmatoarele conditii:
– sa fie savarsita o infractiune, iar organele judiciare sa fie sesizate cu privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevazute de lege;
– sa fie inceputa urmarirea penala;
– sa fie identificat faptuitorul, adica sa se cunoasca cine a comis fapta pentru care se efectueaza urmarirea penala;
– sa nu existe vreunul din cazurile prevazute de art. 10 Cod procedura penala, care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau exercitarea acesteia.
Punerea in miscare a actiunii penale se face in mod diferit, in functie de faza procesului penal in care aceasta are loc.
In timpul urmaririi penale, potrivit art. 234 Cod procedura penala, cand organul de cercetare penala considera ca sunt temeiuri pentru punerea in miscare a actiunii penale, face propuneri, pe care le inainteaza procurorului. In acest sens, organul de cercetare penala, intocmeste, in dublu exemplar, un referat cu propunere de punere in miscare a actiunii penale, dupa urmatorul model:
MINISTERUL ADMINISTRATIEI SI INTERNELOR
____________________________________________
Nr.______________din_________________________

R E F E R A T
cu propunere de punere in miscare a actiunii penale

Avand in vedere probele administrate in dosarul de cercetare penala nr._________, din care rezulta existenta infractiunii de ______________________________________________________________
prevazuta si pedepsita de art._________din_________savarsita de invinuitul (invinuitii)____________________________________________________________________________________________________________________________
constand in aceea ca__________________________________________________
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Constatand ca in cauza sunt temeiuri pentru punerea in miscare a actiunii penale si nu exista nicio imprejurare din cele prev. de art.10 alin.1, lit.a-j C.pr.pen. care sa impiedice exercitarea ei, in baza art. 234 C.pr.pen. PROPUN PUNEREA IN MISCARE A ACTIUNII PENALE in dosarul nr._________pentru infractiunea de________________________________
comisa de catre_____________________________________________________
__________________________________________________________________
Avand in vedere si faptul ca se afla in situatia prevazuta de art.148 lit._____din C. pr. pen. si ca la dosar exista probe si indicii temeinice privind vinovatia celui (celor) in cauza, in baza art. 136, 138, 144 si 146 C. pr. pen. PROPUN ARESTAREA PREVENTIVA a:
1._____________________________________________________________________________________________________________________________
2._____________________________________________________________________________________________________________________________
3._____________________________________________________________________________________________________________________________


ORGAN DE CERCETARE PENALA

_________________________________

Potrivit art. 235 Cod procedura penala, procurorul se pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale, dupa ce examineaza dosarul cauzei. Daca procurorul este de acord cu propunerea facuta de organul de cercetare penala, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta, dupa ce in prealabil a procedat la audierea invinuitului in prezenta obligatorie a unui aparator ales sau numit din oficiu.
Ordonanta de punere in miscare a actiunii penale pe care procurorul o intocmeste in dublu exemplar, arata astfel:

R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe langa___________________
Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N T A

Anul_______luna_______ziua______________________________
Procuror____________________de la Parchetul________________
Vazand actele de urmarire penala din dosarul nr.________________
privind pe invinuitul (a) ______________________fata de care s-a inceput urmarirea penala prin rezolutia/procesul-verbal din____________________
Avand in vedere ca din aceste acte rezulta probe (indicii temeinice) ca a savarsit infractiuni_________prev. de art.________________prin aceea ca_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Pentru aceste motive, in baza art. 235 C.pr.pen.

D I S P U N :

Punerea in miscare a actiunii penale impotriva lui____________________
nascut la___________________________in_______________________________
judetul___________________domiciliat in________________________________
str._______________________nr.______ judetul___________________________
fiul lui_________________si al_____________de cetatenie__________________
ocupatia___________studii___________________pentru infractiunea prev. de art. ______________din______________________.


PROCUROR,
In cazul in care actiunea penala nu a fost pusa in miscare pe parcursul urmaririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii in judecata, poate prin rechizitoriu sa puna in miscare actiunea penala (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedura penala) si sa dispuna trimiterea in judecata, cand din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de invinuit si ca acesta raspunde penal.
In faza de judecata, in cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, actiunea penala se pune in miscare prin declaratia verbala a procurorului care participa la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedura penala). Daca procurorul nu participa la judecata, instanta de judecata este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punand in miscare actiunea penala printr-o incheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedura penala).
Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 si art. 337 alin. 1 Cod procedura penala rezulta ca, in cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanta nu poate pune in miscare actiunea penala, legea facand precizarea ca procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia ca este in vederea legiuitorului numai ipoteza in care procurorul participa la judecata.
Pentru infractiunile prevazute in art. 279 lit. a Cod procedura penala, partea vatamata poate sesiza organul de cercetare penala sau procurorul .
In cazul acesta, plangerea prealabila constituie nu numai actul de sesizare al organelor de urmarire penala, ci si actul prin care se pretinde tragerea la raspundere penala a infractorului si punerea in miscare a actiunii penale. Introducerea plangerii de catre partea vatamata nu declanseaza actiunea penala, dar reprezinta o conditie indispensabila a punerii ei in miscare de catre procuror – plangerea prealabila nu constituie un act de inculpare.
Punerea in miscare a actiunii penale impotriva unei persoane confera acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuala ce are rezonante specifice in compartimentul drepturilor si obligatiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.
• Exercitarea actiunii penale
Momentului punerii in miscare a actiunii penale ii succede momentul exercitarii ei. Prin exercitarea actiunii penale se intelege sustinerea ei in vederea realizarii tragerii la raspundere penala a inculpatului sau a persoanei juridice care a savarsit infractiuni.
Exercitarea actiunii penale se infaptuieste de acei subiecti, care, potrivit legii, pot reprezenta in aceasta activitate statul ca subiect activ al actiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.
In faza de urmarire penala, exercitarea actiunii penale presupune strangerea, administrarea si verificarea tuturor probelor in baza carora sa se poata decide trimiterea in judecata sau eventual, daca este cazul, da o solutie de neurmarire care sa duca la stingerea actiunii. Aceasta activitate se infaptuieste sub conducerea judiciara a procurorului care realizeaza supravegherea urmaririi penale sau de catre procuror, cand acesta efectueaza personal urmarirea penala. La sfarsitul urmaririi penale, daca este cazul, procurorul emite rechizitoriul si trimite pe inculpat sau persoana juridica care a savarsit infractiuni in judecata, indeplinind astfel un important act de promovare al actiunii penale.
Persoana juridica este asistata la indeplinirea actelor procesuale si procedurale de reprezentatul sau legal.
Daca pentru aceeasi fapta sau pentru fapte conexe s-a inceput urmarirea penala si impotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta isi numeste un mandatar pentru a o reprezenta. In ipoteza in care persoana juridica nu isi numeste un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata din randul practicienilor in insolventa, autorizati potrivit legii.
In faza de judecata, procurorul exercita actiunea penala prin diversele cereri si concluzii pe care le formuleaza in fata instantei: prin sustinerea invinuirii, prin folosirea cailor de atac.
Procurorul poate renunta la invinuire punand, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedura penala – concluzii de achitare a inculpatului sau de incetare a procesului penal. Aceasta nu echivaleaza cu o revocare a actiunii penale, care este indisponibila, constituind numai o renuntare la exercitarea ei, instanta fiind obligata sa dea solutia legala ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului.
Actiunea penala poate fi exercitata de partea vatamata, in conditiuni particulare si cu o raza mai restransa de posibilitati, in cauzele la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila. Activitatea partii vatamate este amplificata sau complinita de cea a procurorului, care practic niciodata nu poate fi exclus de la exercitiul unei actiuni penale puse in miscare. Unele acte procesuale de exercitare a actiunii penale raman in atributiile exclusive ale procurorului totdeauna, desi exista o plangere prealabila fara de care actiunea penala nu se poate pune in miscare. Astfel, in orice cauza in care s-a desfasurat o urmarire penala, la sfarsitul careia s-a conchis trimiterea in judecata a inculpatului, intocmirea rechizitoriului numai de catre procuror este necesara; nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului in vederea sesizarii instantei de judecata.
Partea vatamata, desi dublata, de regula, de procuror, poate indeplini uneori si singura activitatile de exercitare a actiunii penale. In anumite situatii, partea vatamata, avand dreptul sa dispuna de actiunea penala, poate, implicit, sa renunte la exercitarea ei, retragandu-si plangerea prealabila sau impacandu-se cu faptuitorul.
• Epuizarea si stingerea actiunii penale
Intre momentele procesuale importante pe care le distingem in desfasurarea actiunii penale, se inscrie si epuizarea sau stingerea acesteia.
Epuizarea actiunii penale prin solutionarea cauzei necesita desfasurarea procesului penal pana la obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive. In urma solutiei pronuntate de instanta, actiunea penala si-a realizat integral finalitatea ajungand la epuizare. Scopul actiunii penale a fost atins pentru ca ori s-a pronuntat condamnarea celui vinovat, realizandu-se pana la capat tragerea sa la raspundere penala, ori a fost aparat de raspundere cel invinuit pe nedrept si inlaturate consecintele gresitei implicari in cauza penala. Sub aspectul frecventei, aceasta este modalitatea obisnuita de a considera ca actiunea penala a ajuns la momentul sau final.
Stingerea actiunii penale intervine in toate cazurile cand prin dispozitiile legii dispare aptitudinea functionala a actiunii penale si nu se mai permite exercitarea ei in continuare pana la epuizare. Stingerea actiunii penale poate avea loc inainte de punerea ei in miscare, ori de cate ori se constata existenta uneia dintre cauzele prevazute de art. 10 din Codul de procedura penala, inainte ca organele competente sa fi pus in miscare actiunea penala. Stingerea actiunii penale are loc insa, in mod frecvent, dupa punerea ei in miscare.
Stingerea actiunii penale poate avea loc insa si pe parcursul urmaririi penale, inainte ca activitatea procesuala sa se epuizeze prin desfasurarea judecatii. Solutiile prin care actiunea penala se stinge fara ca sa fie epuizata intreaga activitate procesuala normala, sunt: scoaterea de sub urmarirea penala, incetarea urmaririi penale, incetarea procesului penal si clasarea cauzei
penale.
Solutiile prin care se pronunta achitarea, incetarea procesului penal, scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale si clasarea, pot interveni numai in masura in care se constata existenta unuia dintre cazurile expres prevazute de lege, cazuri care, de altfel, impiedica si punerea in miscare a actiunii penale.
Cazurile care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea exercitarii acesteia sunt prevazute in art. 10 Cod procedura penala. Ele pot fi grupate in doua mari categorii si anume: cazuri in care actiunea penala se stinge ca lipsita de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedura penala) si cazuri in care actiunea penala este lipsita de obiect sau este exercitabila numai in anumite conditii (art. 10 lit. f-j Cod procedura penala). Pentru cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune scoaterea de sub urmarire penala, iar instanta, in cursul judecatii, pronunta achitarea. Pentru cazurile in care actiunea penala este lipsita de obiect se dispune, dupa caz, incetarea urmaririi penale de catre procuror, in faza de urmarire penala sau incetarea procesului penal de catre instanta de judecata, in faza judecatii.
Putem intalni cazuri care pot avea caracter permanent si temporar, dupa cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea rasturnarii ulterioare a solutiei si efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor, constituie piedici definitive si cu consecinte permanente de impiedicare a exercitarii actiunii penale; pe cand lipsa plangerii prealabile are caracter temporar, intrucat partea vatamata poate modifica oricand, in termenul legal, atitudinea sa, si poate introduce o plangere ulterioara, care determina punerea in miscare a actiunii penale.
In afara cazurilor de incidenta generala prevazute in art. 10 din Codul de procedura penala, care constituie impedimente posibile in orice cauza penala, legea cuprinde si numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici in exercitarea actiunii penale in situatii restranse sau cu valabilitate numai pentru o anumita infractiune. Aceste imprejurari, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevazute in mod obisnuit in Codul penal sau in diverse legi speciale cu continut penal, purtand numele de situatii sau cazuri de nepedepsire.
Unele din aceste situatii se refera la implicatiile de parte generala, de exemplu impiedicarea consumarii faptei de catre un participant inainte de descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal).
Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire in partea speciala a Codului penal : intreruperea cursului sarcinii efectuata de medic (art. 190 alin. 5); reluarea de bunavoie a indatoririlor in cazul punerii in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua casatorie este declarata nula pentru alt motiv decat bigamia (art. 227 alin. 3); tainuirea savarsita de sot sau de o ruda apropiata (art. 267 alin. 2 Cod penal); denuntarea complotului (286 alin. 4); nedenuntarea (art. 292 alin. 2, 3 si 4); denuntarea darii de mita (art. 309 alin. 5); denuntarea traficului de influenta (art. 312 alin. 3); retragerea marturiei mincinoase in conditiile legii (art. 335 alin. 3); nedenuntarea unor infractiuni (art. 338 alin. 3 si 4); favorizarea infractorului savarsita de sot sau de o ruda apropiata (art. 340 alin. 3); omisiunea de a incunostinta organele judiciare (art. 341 alin. 2); denuntarea autoritatilor a grupului infractional organizat (art. 354 alin. 4); denuntarea autoritatilor cu privire la asocierea sau gruparea in vederea savarsirii de infractiuni (art. 355 alin. 3); tainuirea savarsita de sot sau de o ruda apropiata (art. 357 alin.2); incaierarea impotriva vointei sale sau care a incercat sa desparta pe altii, sa respinga un atac ori sa apere pe altul (art. 366 alin. 4); inlaturarea rezultatului infractiunii, facand ca bunul sa reintre in acel patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) si denuntarea autoritatilor competente despre participarea sa la o asociatie sau intelegere in vederea producerii si punerii in circulatie de marfuri si dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal).
Cauzele care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau care sting actiunea penala (art. 10 Cod procedura penala)
Actiunea penala se exercita in tot cursul procesului penal insa pot avea situatii cand promovarea actiunii penale este impiedicata. Daca aceste situatii survin inainte de declansarea actiunii, au drept rezultat impiedicarea punerii in miscare a actiunii penale, iar cand apar in cursul exercitarii acesteia duc la stingerea ei. Cazurile in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale este impiedicata sunt prevazute in art. 10 Cod procedura penala. Ele pot fi grupate dupa natura lor juridica deosebita, efectele diferite si solutiile diferentiate pe care le determina, in: cazuri care inlatura temeiul actiunii penale si cazuri in care actiunea penala este lipsita de obiect sau se poate exercita numai in anumite conditii.
Cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei sunt:
a) Fapta nu exista. Potrivit dispozitiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infractiunea este o fapta care prezinta pericol social, este savarsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala. Din moment ce nu se poate constata existenta faptei, nu se pune nici problema existentei infractiunii ca atare. Neexistand infractiune, nu exista nici raspundere penala, intrucat infractiunea este singurul temei al raspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). In acest caz, nu exista fapta nici macar in obiectivitatea ei materiala, asa ca nu sunt indeplinite niciuna din trasaturile esentiale ale infractiunii, neavand la ce sa fie raportate. Constatarea inexistentei unei fapte materiale exclude imputarea ei oricarui faptuitor, iar procesual nu poate fi pusa in miscare sau exercitata o actiune penala. In prezenta acestei situatii nu exista nici dreptul la actiunea civila. Nu poate fi pornit nici procesul penal, intrucat urmarirea penala, ca prima faza a procesului penal, incepe numai in legatura cu infractiunea savarsita. Daca, totusi, datorita unui denunt mincinos, s-a desfasurat o urmarire penala, fara punerea sau cu punerea in miscare a actiunii penale, procurorul va dispune clasarea, intrucat nu exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedura penala), sau scoaterea de sub urmarire penala, cand exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedura penala). In prima ipoteza, organele de cercetare penala vor intocmi un referat cu propunerea de neinceperea urmaririi penale, iar in cea de a doua ipoteza, organele de cercetare penala ale politiei judiciare vor intocmi in cauza un referat cu propunere de scoatere de sub urmarire penala, urmand ca procurorul de supraveghere sa dispuna, conform celor prezentate mai sus, daca isi insuseste propunerile facute.
b) Fapta nu este prevazuta de legea penala. In materialitatea ei, fapta exista, a fost comisa, dar nu este prevazuta de legea penala. Prevederea in legea penala a faptei constituie una din trasaturile esentiale, care da acesteia caracterizarea juridica de fapta penala. Chiar daca fapta prezinta pericol social si a fost savarsita cu vinovatie, dar nu este incriminata de lege sub sanctiunea unei pedepse, nu constituie infractiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta respectiva poate fi socotita ca o contraventie sau o abatere disciplinara, deschizand calea unei actiuni contraventionale sau disciplinare, in nici un caz unei actiuni penale. Daca prin fapta comisa, dar neprevazuta de legea penala, s-a produs o paguba materiala, se deschide calea unei actiuni civile care poate fi exercitata insa numai separat in fata instantelor civile (art. 346 alin. 4 Cod procedura penala). Constatarea neexistentei infractiunii pe parcursul urmaririi penale are ca efect clasarea, cand nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedura penala), si scoaterea de sub urmarire penala, daca exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedura penala).
Cand procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala intocmeste o ordonanta in acest sens, conform modelului urmator:

R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe langa___________________
Dosar nr.____________/_________________


O R D O N A N T A
DE SCOATERE DE SUB URMARIRE PENALA

Anul _______luna______ziua_________


Procuror __________________de la Parchetul _________________
Examinand dosarul privind pe invinuitul/inculpatul_________________

C O N S T A T:

Prin rezolutia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________
s-a inceput urmarirea penala impotriva sus-numitului (ei)_______iar prin ordonanta din______________________a fost pusa in miscare actiunea penala, pentru faptul ca_____________________________________________________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
prev. de art._______________din_____________________________.
Avand in vedere ca din materialul de urmarire penala rezulta ca in cauza actiunea penala nu poate fi pusa in miscare (nu mai poate fi exercitata) intrucat sunt aplicabile prevederile art. 10 lit.___din C. pr. pen. deoarece___________________
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Vazand si prevederile art. 249 C. pr. pen.
In baza art. 11 lit. b si art.10 lit._______din C. pr. pen.
D I S P U N:

1. Scoaterea de sub urmarire penala pentru faptele de mai sus, prev. de art.____din_________a invinuitului(ei)/inculpatului (ei)_________________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
2. Revocarea masurii de__________________luata impotriva invinuitului(ei)/inculpatului (ei)___________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________
3. Masuri cu privire la celelalte situatii prevazute de art. 245 lit. b si c din C.pr.pen._________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________
4. Se stabilesc cheltuieli judiciare in suma de _______________lei care, in conformitate cu prev. art. 192 C. pr .pen. vor fi suportate de invinuit/inculpat (partea vatamata)_____________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________


PROCUROR,





 Se vor trece datele personale ale invinuitilor sau inculpatilor conform art.70 C. pr. pen.
 Se refera la masurile prevazute de art.245 lit.a din C. pr. pen.
Instantele judecatoresti, in cazul in care constata ca fapta nu este prevazuta de legea penala, trebuie sa pronunte solutia achitarii inculpatului.
Rezulta ca, daca in cursul judecarii unei cauze in care inculpatul este trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de tulburare de posesie, se constata ca nu a ocupat imobilul fara drept, ci cu titlu constand intr-un act autentic, iar persoana vatamata poseda, de asemenea, titlu pe acelasi imobil, instanta va dispune achitarea inculpatului in temeiul art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedura penala, fapta nefiind prevazuta de legea penala, ci constituie un litigiu cu caracter civil, si va lasa nesolutionata actiunea civila.
Prevederile art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedura penala nu sunt incidente intr-o atare situatie, deoarece fapta, ocuparea imobilului, exista in materialitatea ei, dar nu are caracter penal .
In acest sens, exemplificam faptul ca, prin Sentinta nr. 28 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a II-a penala pentru cauze cu minori si familie, a dispus achitarea inculpatului N.V. in baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. proc. pen., pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din vechiul Cod penal.
Conform art. 346 alin. 4 C. proc. pen., actiunea civila sustinuta de partea civila a fost lasata nesolutionata.
Inculpatul a declarat recurs, solicitand schimbarea temeiului achitarii din dispozitiile art. 10 alin. 1 lit. b, in cele ale art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., sustinand ca fapta nu exista.
Recursul este nefondat.
Din examinarea lucrarilor dosarului se constata ca prima instanta a retinut corect ca, la 27 octombrie 2000, inculpatul impreuna cu sotia au dobandit prin contractul de vanzare-cumparare, in forma autentica, un teren in suprafata de 623,83 metri patrati.
Partea vatamata, SC P. Ilfov, a facut dovada ca detine un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra unui teren care, in parte, este amplasat in perimetrul ocupat de inculpat in baza contractului de vanzare-cumparare si pe care acesta a construit un gard.
Din probele administrate rezulta, ca inculpatul a construit gardul pe un amplasament pe care ambele parti il revendica in virtutea unui titlu.
Cum in cauza atat inculpatul, cat si partea vatamata detin acte de proprietate referitoare la aceeasi suprafata de teren, ocuparea acestuia de catre inculpat nu s-a facut fara drept, ci in baza contractului de vanzare-cumparare autentificat, ceea ce inseamna ca nu a savarsit infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din vechiul Cod penal.
Ca atare, instanta penala nu poate solutiona litigiul, care este unul civil, avand ca obiect o suprafata de teren revendicata de partea vatamata, astfel ca instantei civile ii revine competenta sa solutioneze actiunea.
In consecinta, in mod corect prima instanta a stabilit ca in speta nu s-a comis o fapta prevazuta de legea penala si a dispus, legal si temeinic, achitarea inculpatului in baza art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedura penala.
Solicitarea inculpatului de schimbare a temeiului juridic al achitarii in prevederile art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., in sensul ca fapta nu exista, este nefondata, de vreme ce fapta de ocupare de catre inculpat a terenului revendicat de partea vatamata exista in materialitatea ei, dar nu este o fapta prevazuta de legea penala.
In consecinta, recursul a fost respins.
b1.) Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni
Potrivit prevederilor Codului penal, o fapta savarsita constituie infractiune daca este prevazuta de legea penala, prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie. Articolul 19 din Codul penal stabileste ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.
In cazul in care se constata ca fapta savarsita aduce o atingere minima valorilor sociale ocrotite de legea penala, in asa fel incat sa nu prezinte gradul de pericol social al unei infractiuni, ea nu atrage aplicarea unei sanctiuni penale, deoarece ii lipseste una din trasaturile sale esentiale, si anume pericolul social.
Avand in vedere existenta sau inexistenta pericolului social al unei fapte, o concluzie justa poate fi trasa de catre organele judiciare numai in urma unei analize dialectice a tuturor imprejurarilor cauzei penale, in care faptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a savarsit-o.
In cazul faptelor care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni, procurorul sau instanta de judecata aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute de art. 19 din Codul penal.
Aceste sanctiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevazute ca pedepse in art. 58 din Codul penal, iar pe de alta parte aceste sanctiuni se aplica numai atunci cand se considera ca fapta nu constituie infractiune.
Aplicarea amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sanctionate si marirea patrimoniului parchetului sau organului judecatoresc care a aplicat amenda si care va putea folosi aceste sume ca venituri extrabugetare.
Se cunoaste faptul ca, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si intereselor sale legitime, cu precizarea ca nici o lege nu poate ingradi acest drept.
Solutiile pe care le pot da organele judiciare, in cazul cand constata ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, sunt scoaterea de sub urmarire penala, in situatia in care procesul penal se afla in faza de urmarire penala, si achitarea, in faza de judecata.
Organele de cercetare ale politiei judiciare intocmesc un referat cu propunere de scoatere de sub urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni administrative din cele prevazute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Daca procurorul gaseste intemeiata propunerea facuta de organele de cercetare ale politiei judiciare, emite o ordonanta de scoatere de sub urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ, dupa modelul urmator:

R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe langa___________________
Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N T A
de scoatere de sub urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ
Anul________luna_________ziua__________


Procuror___________________de la Parchetul_________________
Examinand dosarul privind pe invinuitul (a)/inculpatul(a)_____

C O N S T A T:

Prin rezolutia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________
s-a inceput urmarirea penala impotriva sus-numitului (ei)______iar prin ordonanta din______a fost pusa in miscare actiunea penala pentru ca____________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________
fapta prev.de art.______din__________________.
Avand in vedere ca din materialul de urmarire penala rezulta ca in cauza sunt aplicabile prevederile art.10 lit.b1 din Codul de procedura penala deoarece___________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________
Vazand si prevederile art. 249 din C. pr. pen. in baza art.11 pct.1 lit.b si art.10 lit.b1 din C. pr. pen. precum si a art. 68 si 69 din Codul penal,

D I S P U N:

1. Scoaterea de sub urmarire penala pentru faptele de mai sus, prev. de art.____din______________a invinuitului (ei)/inculpatului(ei)__________________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
2. Aplicarea urmatoarei sanctiuni cu caracter administrativ:
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
art. 441 din C. pr. pen.
3. Revocarea masurii de______________________luata impotriva invinuitului(ei)/inculpatului(ei)_________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________
4. Masuri cu privire la celelalte situatii prevazute de art. 245 lit.b si c din C. pr. pen.__________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________
5. Se stabilesc cheltuieli judiciare in suma de _______________lei care, in conformitate cu prev. art. 192 C. pr. pen. vor fi suportate de invinuit/inculpat (partea vatamata)_________________________________
PROCUROR,







Se vor trece datele personale ale invinuitilor sau inculpatilor conform art.70 C. pr. pen.
Se refera la masurile prevazute de art.245 lit.a C. pr. pen.
Potrivit articolului 19 din Codul penal, in cazul faptelor care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, procurorul sau instanta de judecata aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ, sanctiuni care nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevazute ca pedepse conform dispozitiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de alta parte aceste sanctiuni se aplica numai atunci cand se considera ca fapta nu constituie infractiune.
In practica s-a hotarat ca instanta poate achita pe inculpat in baza acestui caz, chiar daca in sarcina aceluiasi inculpat urmeaza a fi retinute si alte fapte care constituie infractiuni si pentru care poate fi condamnat.
c) Fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat
In acest caz, fapta exista in obiectivitatea ei, iar dupa cum rezulta din formularea legii „fapta nu a fost savarsita de invinuit sau de inculpat", inseamna ca acea fapta constituie infractiune si deci exista raspunderea penala. Din punctul de vedere al dreptului material exista dreptul la actiune, numai ca procesual actiunea penala a fost indreptata gresit in contra unei persoane invinuite sau inculpate pe nedrept. Constatand existenta acestui caz pe parcursul urmaririi penale, organele de cercetare penala ale politiei judiciare vor propune scoaterea de sub urmarire penala, intocmind in acest sens un referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub urmarire penala a invinuitului sau inculpatului (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedura penala), printr-o ordonanta. Nu este posibila clasarea in acest caz. In faza de judecata, instanta va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedura penala) si nu va acorda nici despagubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod procedura penala).

d) Faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii
Trasaturile esentiale ale oricarei fapte prevazute de legea penala sunt reglementate in partea generala a codului penal, iar continutul constitutiv al fiecarei infractiuni este desemnat in partea speciala care incrimineaza fapta respectiva. In consecinta, fapta savarsita pentru a fi considerata o infractiune determinata (furt, talharie, delapidare, distrugere etc.), pe langa trasaturile esentiale, trebuie sa aiba un continut concret, unele insusiri concrete, obiective si subiective, specifice acelei fapte . „Asadar, cu ajutorul particularitatilor fiecarei fapte, legea penala fixeaza, determina, in partea speciala a Codului penal si in legile speciale, continutul fiecarei infractiuni“. Cu ajutorul elementelor constitutive ale acestui continut se realizeaza practic incadrarea faptelor concrete si se ajunge la exacta lor calificare.
Determinarea elementelor constitutive ale infractiunii are importanta in calificarea si incadrarea juridica a unei fapte. In lipsa unuia dintre aceste elemente (obiective sau subiective) fapta respectiva nu constituie infractiune si, potrivit legii penale, numai infractiunea constituie temei al raspunderii penale, iar in caz contrar, nu exista raspundere penala si nici dreptul la actiune penala. Daca procurorul, pe parcursul urmaririi penale, constata existenta acestui caz, dispune clasarea, cand nu este invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a), si scoaterea de sub urmarire penala, cand este invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b), iar in faza de judecata instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Desi fapta nu constituie infractiune, in cazul in care prin ea s-a produs o paguba materiala, se acorda despagubiri civile (art. 346 alin. 2 Cod procedura penala). Atat procurorul, cat si instanta de judecata au facultatea sa aprecieze daca fapta ar putea atrage masuri ori sanctiuni, altele decat cele prevazute de legea penala; in caz afirmativ, sesizeaza organul competent (art. 12 Cod procedura penala).
In sensul aratat mai sus, instanta de judecata, daca constata lipsa unui element constitutiv al infractiunii, dispune achitarea inculpatului in baza art. 11 pct. 2 lit. a din Codul de procedura penala.
Astfel, inculpatul I.I. a fost trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de trafic de influenta, prevazuta in art. 257 C.pen., retinandu-se ca, in februarie 1997, a pretins si primit un calculator de la S.M., promitandu-i in schimb ca va uza de influenta ce o avea asupra primarului pentru a-l determina sa-i aprobe un spatiu comercial.
Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucuresti, Sectia a II-a penala, prin sentinta nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerand ca fapta nu exista.
S-a motivat ca din probele administrate rezulta ca demersul inculpatului pentru aprobarea spatiului comercial solicitat de S.V. s-a facut in limita atributiilor ce-i reveneau in calitate de consilier municipal si ca nu exista legatura intre acel demers si primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de imprumut si ca din nicio proba nu rezulta ca inculpatul s-ar fi prevalat ca ar avea influenta asupra primarului.
Curtea de Apel Bacau, investita cu judecarea apelului declarat de procuror, in urma stramutarii cauzei, a admis apelul prin decizia penala nr. 6 din 15 ianuarie 1999 si a condamnat pe inculpat pentru infractiunea mentionata.
Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala, a fost casata decizia instantei de apel si s-a mentinut sentinta prin care s-a dispus achitarea inculpatului.
Ultima decizie a fost atacata cu recurs in anulare, cu motivarea ca aprecierea corecta a probelor administrate impune concluzia ca solutia de achitare a inculpatului este consecinta unei grave erori de fapt.
Aceasta critica nu este fondata.
Din examinarea probelor administrate in cauza nu se poate retine ca inculpatul a primit calculatorul de la S.V., in schimbul exercitarii de catre acesta de influente asupra primarului, pentru a-l determina sa aprobe spatiul comercial solicitat de acesta.
Ca urmare, se impune a se constata ca inculpatul a primit calculatorul cu titlu de imprumut, asa cum au retinut prima instanta si instanta de recurs, iar nu in schimbul promisiunii ca va interveni pentru acordarea spatiului comercial solicitat.
Dar acceptarea, dovedita, a calculatorului, chiar cu titlu de imprumut, nu justifica solutia primei instante, mentinuta de instanta de recurs ca urmare a casarii deciziei de condamnare pronuntata in apel, de achitare pentru motivul ca fapta imputata nu exista.
In adevar, obtinerea calculatorului in astfel de conditii, chiar daca nu constituie infractiunea de trafic de influenta, deoarece lipseste intentia infractionala ce caracterizeaza latura subiectiva a infractiunii prevazute in art. 257 din vechiul Cod penal, impune concluzia ca, totusi, fapta exista, dar nu intruneste, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infractiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedura penala.
In consecinta, achitarea inculpatului in temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen. fiind gresita, recursul in anulare a fost admis, au fost casate hotararile pronuntate in cauza si s-a schimbat temeiul achitarii in sensul considerentelor prezentate .
Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un functionar sa faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu, ci intr-un scop licit, constituie temei pentru achitare in baza art.10 alin.1 lit.d C. proc. pen., din lipsa unui element constitutiv al infractiunii, iar nu in temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenta faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, exista in materialitatea ei, dar nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii.
e) Exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei
Caracterul penal al faptei rezulta din trasaturile esentiale ale acesteia, cerute de lege pentru existenta infractiunii, precum si din conditiile care concura la incadrarea acelei fapte, in dispozitiile legii si care-i determina continutul. Numai avand caracter penal o fapta este considerata infractiune si, pe cale de consecinta, atrage si raspunderea penala.
Legea penala prevede un numar de cauze, constand din stari, imprejurari, situatii, in prezenta carora fapta savarsita, desi prevazuta de legea penala, nu are caracter penal, deci nu constituie infractiune. Acestea sunt cauze justificative, prevazute in art. 21–25 si cauze care inlatura caracterul penal al faptei, prevazute in art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime, consimtamantul victimei; cauze care inlatura caracterul penal al faptei: constrangerea fizica, constrangerea morala, cazul fortuit, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, betia accidentala completa si eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt intemeiate pe lipsa trasaturii esentiale a vinovatiei, fara de care nu poate exista infractiunea, ceea ce impiedica exercitarea actiunii penale.
La acestea se pot adauga insa si alte cauze de natura speciala si cu o aplicare restransa, cantonate, de regula, la o anumita infractiune sau la o situatie particulara cu continut limitat si prevazuta in mod obisnuit in partea speciala a codului penal sau in legile speciale, cum ar fi: lipsa dublei incriminari, in cazul faptelor savarsite in strainatate (art. 13 lit. a Cod penal), dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei veritatii sau a bunei-credinte (art. 226 Cod penal), constrangerea, in cazul darii de mita (art. 309 alin. 4 Cod penal).
Cazurile in care actiunea penala poate fi exercitata numai in anumite conditii sau este lipsita de obiect sunt:
f) Lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale. In ceea ce priveste acest caz, trebuie sa distingem trei situatii, si anume:
1. Lipsa plangerii prealabile a persoanei vatamate in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de existenta acesteia. Desi fapta prevazuta de legea penala a fost comisa, ea nu poate fi urmarita si nici actiunea penala nu poate fi promovata din moment ce persoana vatamata nu foloseste dreptul de a face plangere prealabila. Existenta plangerii prealabile a partii vatamate constituie o conditie fara de care actiunea penala nu se poate exercita, cand legea penala prevede expres aceasta (infractiunea de lovire sau alte violente, vatamarea corporala, amenintarea, violarea de domiciliu, hartuirea sexuala, insusirea bunului gasit etc.).
2. Lipsa autorizarii sau a sesizarii organului competent, in cazurile in care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta acesteia. Si in aceasta situatie fapta prevazuta de legea penala exista, dar pentru pornirea actiunii penale sunt necesare autorizatii sau sesizari din partea unor organe. Sunt de semnalat, in acest sens, anumite imunitati constitutionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constitutie, Presedintele Romaniei se bucura de imunitate. Camera Deputatilor si Senatul in sedinta comuna pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui pentru inalta tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constitutia Romaniei, rezulta ca membrii Corpurilor legiuitoare pot fi actionati penal sau contraventional, pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile exprimate in exercitarea mandatului insa nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte si numai dupa ascultarea lor.
Urmarirea penala si trimiterea in judecata se pot face numai de catre procurori din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar competenta de judecata a senatorilor, deputatilor si membrilor Guvernului ii revine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Impotriva membrilor Guvernului, pentru faptele savarsite in exercitiul functiei lor, au dreptul sa ceara urmarirea penala numai Camera Deputatilor, Senatul sau Presedintele Romaniei (art. 109 alin. 2 din Constitutie).
Lipsa autorizatiei procurorului general poate impiedica punerea in miscare a actiunii penale pentru infractiunile prevazute in art. 12 alin. 1 Cod penal. In cazul unor infractiuni contra sigurantei circulatiei pe caile ferate (art. 374 alin. 1, art. 375 alin. 1 si art. 376 alin. 1 si 2 Cod penal), actiunea penala se pune in miscare la sesizarea organelor competente ale cailor ferate. In cazul unor infractiuni savarsite de militari cum ar fi: absenta nejustificata, dezertarea, incalcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului si lovirea inferiorului, prevazute in art. 485-490 Cod penal, actiunea penala se pune in miscare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, in baza careia procurorul pune in miscare actiunea penala, constituie o conditie speciala pentru a se ajunge la trimiterea in judecata a militarilor pentru savarsirea anumitor infractiuni. Ca natura juridica, sesizarile speciale nu trebuie confundate cu plangerea prealabila, pentru ca spre deosebire de acestea sesizarea odata facuta este irevocabila. De exemplu, comandantul militar nu este titular al actiunii penale, singur procurorul putand exercita aceasta actiune pe baza sesizarii aratate de lege. Conditia legala fiind indeplinita si pe aceasta baza actiunea penala pusa in miscare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea si impiedica exercitarea in continuare a actiunii penale.
3. Lipsa oricarei alte conditii prevazute de lege ca fiind necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale. Prin expresia „alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale“ trebuie intelese toate situatiile in care o anumita imprejurare poate constitui un impediment in calea exercitarii actiunii penale. Asa este cazul faptelor savarsite in conditiile art. 13 Cod penal, pentru urmarirea carora se impune conditia dublei incriminari, cu exceptiile aratate in alineatul final al aceluiasi articol.
Legiuitorul, prin formularea generala cuprinsa in teza finala a art. 10 lit. f Cod procedura penala, a dorit sa se refere la orice situatie care duce la netragerea la raspundere penala sau nepedepsirea faptuitorului, in anumite conditii prevazute in partea generala si mai ales in partea speciala a Codului penal sau in unele legi speciale.
In toate cele trei situatii, daca se constata lipsa indeplinirii conditiei prealabile, in faza de urmarire penala, procurorul dispune incetarea urmaririi penale, cand exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala), iar pentru aceleasi motive, in faza de judecata, instanta dispune incetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penala).
g) A intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor. Aceste patru cauze privesc direct raspunderea penala. Amnistia si prescriptia fac parte din cauzele care inlatura raspunderea penala si privesc savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Interventia lor nu inlatura existenta infractiunii, asa cum se intampla cu grupul cauzelor "care inlatura caracterul penal al faptei".
Infractiunea exista si deci exista si raspundere penala. In prezenta uneia dintre aceste cauze, consecintele imediate sau eventuale ale raspunderii penale sunt inlaturate. Fapta isi pastreaza caracterul sau penal, dar aceste cauze inlatura raspunderea penala existenta in momentul intervenirii lor.
1. Amnistia este prevazuta in Codul penal (art. 137) ca o cauza care inlatura raspunderea penala. Daca intervine dupa condamnare inlatura si executarea pedepsei pronuntate. Amnistia se acorda, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constitutie, de catre Parlament. Amnistia nu produce efecte asupra actiunii civile si nu se intinde asupra cheltuielilor de judecata facute de partea civila. Partea civila care nu se prezinta in instanta pentru sustinerea actiunii, dupa ce infractiunea a fost amnistiata, este presupusa a nu mai starui in pretentiile sale.
In situatia in care instanta a incetat procesul penal pornit impotriva inculpatului, intrucat infractiunea pe care a comis-o a fost amnistiata, aceasta nu poate indruma partea civila sa introduca actiune separata pentru repararea pagubei suferite, deoarece nu se afla in nici una din situatiile prevazute de art. 10 lit. f si j Cod procedura penala.
Amnistia priveste raspunderea penala pentru anumite fapte savarsite si prevazute de legea penala, avand eficienta limitata, functionand numai pentru faptele concrete, cuprinse in legea sau decretul de amnistie, savarsite pana la data aparitiei actului normativ respectiv sau uneori pana la data indicata in acesta.
In cazul in care amnistia intervine inainte de folosirea actiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovata, iar cand a fost promovata, nu mai poate fi exercitata. In faza de urmarire penala, procurorul, constatand existenta amnistiei, dispune incetarea urmaririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala), iar in faza de judecata, instanta dispune incetarea procesului penal (art. 345 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penala). Incetarea urmaririi penale sau a procesului penal se refera la fapta amnistiata si deci este avantajoasa tuturor participantilor la comiterea acesteia. Daca amnistia acordata este conditionata de cerinte de ordin personal, atunci ea produce efecte numai fata de persoanele care indeplinesc acele conditii.
In situatia in care amnistia intervine in timpul cat procesul penal este in curs, invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea acestuia in scopul de a-si demonstra nevinovatia (art. 13 alin. 1 Cod procedura penala). In raport de rezultatul la care se ajunge depinde si solutia ce se da in cauza. Daca in faza de urmarire penala se constata existenta vreuneia din cauzele prevazute de art. 10 lit. a-e din Codul de procedura penala, procurorul dispune scoaterea de sub urmarirea penala (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedura penala). Daca, din contra, constata vinovatia invinuitului sau inculpatului, procurorul, facand aplicarea amnistiei, dispune incetarea urmaririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala). In faza de judecata, instanta pronunta achitarea (art. 345 alin. 3 si 4, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedura penala, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedura penala), cand constata nevinovatia inculpatului si incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedura penala, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penala) si cand retine vinovatia acestuia, dar aplica amnistia.
2. Prescriptia este cea de-a doua cauza distincta prevazuta in art. 10 lit. g Cod procedura penala. Ca si amnistia, prescriptia face parte din grupul cauzelor care au ca efect inlaturarea raspunderii penale sau a consecintelor condamnarii. Ea are doua modalitati, prescriptia raspunderii penale si prescriptia executarii pedepsei. In dispozitiile articolului 10 lit. g din Codul de procedura penala nu se precizeaza la care din cele doua prescriptii reglementate in Codul penal se refera (art. 138-142 si 147-150), dar este evident ca textul nu are in vedere prescriptia executarii pedepsei (art. 146 Cod penal), intrucat aceasta prescriptie intervine numai dupa epuizarea actiunii penale.
Prescriptia raspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmari penal pe infractor, iar atunci cand l-a urmarit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsa; exceptie facand infractorul care a comis una din infractiuni contra umanitatii ;infractiuni care sunt imprescriptibile.
Termenele de prescriptie sunt diferentiate intre 3 si 25 ani, in functie de pedeapsa, iar pentru cei care la data savarsirii infractiunii erau minori, termenul se reduce la jumatate (art. 142 Cod penal). La calcularea termenului de prescriptie trebuie sa se tina seama de pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, iar nu de pedeapsa aplicata ca efect al unor cauze de atenuare a raspunderii penale.
Potrivit art. 140 Cod penal, cursul termenului prescriptiei se poate intrerupe. Situatiile de intrerupere sunt mai restranse, prevazandu-se ca actele indeplinite in cursul procesului penal, pentru a intrerupe cursul termenului prescriptiei, trebuie sa fie din acelea care se comunica invinuitului sau inculpatului.
Procesul penal trebuie inceput pentru a se constata existenta acestei cauze care duce la inlaturarea raspunderii penale, iar apoi se va solutiona cauza. Solutia difera dupa cum prescriptia este constatata in faza de urmarire penala sau de judecata.
In faza de urmarire penala, procurorul, constatand existenta prescriptiei, dispune clasarea, daca nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedura penala) sau incetarea urmaririi penale, cand exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala). In cursul judecatii, instanta, constatand existenta prescriptiei raspunderii penale, pronunta incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penala).
Si in cazul prescriptiei raspunderii penale, invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1 Cod procedura penala) pentru a-si dovedi nevinovatia ori pentru a invoca existenta vreuneia din cauzele prevazute in art. 10 lit. a-e din Codul de procedura penala. Daca in faza urmaririi penale se constata existenta vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedura penala). Atunci cand constata vinovatia invinuitului sau inculpatului, procurorul, facand aplicarea dispozitiilor cu privire la prescriptie, dispune incetarea urmaririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala). In faza de judecata, instanta pronunta achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedura penala, raportate la art. 11 pct. 2 lit. c Cod procedura penala), cand constata nevinovatia inculpatului, si incetarea procesului penal, cand constata vinovatia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedura penala), si aplica dispozitiile referitoare la prescriptia raspunderii penale.
3. Decesul faptuitorului este cea de-a treia cauza distincta prevazuta de art. 10 lit. g Cod procedura penala. Aceasta este o cauza de impiedicare a executarii actiunii penale, intrucat raspunderea penala este strict personala. Raspunderea penala fiind personala, nu poate fi trasa la raspundere o alta persoana in locul faptuitorului decedat.
Daca decesul faptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune incetarea urmaririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h si j comb. cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala), iar in faza de judecata, instanta va dispune, pentru acest motiv, incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penala), chiar daca anterior decesului fapta imputata inculpatului a fost amnistiata .
4. Radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor – cea de-a patra cauza distincta prevazuta de art. 10 lit. g Cod procedura penala .
Radierea persoanei juridice din registrul comertului se face inscriindu-se integral in registru actul care a constatat, declarat sau hotarat dizolvarea.
Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru infiintarea si organizarea Inspectiei Muncii, republicata - „In cazul savarsirii repetate de catre angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislatiei muncii sau de la normele de securitate si sanatate in munca, Inspectia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul comertului”.
De asemenea, Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protectie a persoanelor incadrate in munca, cu modificarile si completarile ulterioare, in articolul 18, prevede ca: „In cazul savarsirii repetate de catre angajatori a contraventiilor prevazute la art. 16 ori de a nu pune la dispozitie acestora documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de munca vor solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul comertului.
h) A fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat, in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala
Retragerea plangerii prealabile opereaza numai la infractiunile pentru care legea penala a prevazut expres necesitatea plangerii prealabile, in vederea punerii in miscare a actiunii penale. In partea speciala a Codului penal nu se specifica in nici o situatie ca retragerea plangerii prealabile are drept efect inlaturarea raspunderii penale, intrucat, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal, retragerea plangerii prealabile este posibila in toate cazurile in care s-a introdus o asemenea plangere.
Plangerea prealabila produce efect in rem. Actiunea penala introdusa impotriva unui participant la infractiune se extinde si asupra celorlalti. Pe cale de consecinta, retragerea plangerii prealabile are acelasi efect in rem; actiunea penala stingandu-se cu privire la toti inculpatii.
Retragerea plangerii prealabile fata de unul sau de unii din participantii la infractiune este lipsita de eficienta, in sensul ca raspunderea nu se inlatura nici pentru cei anume vizati si nici pentru ceilalti . Retragerea plangerii prealabile urmeaza a se face in raport de fapta penala savarsita, in asa fel incat prin aceasta sa se ajunga la stingerea actiunii penale pentru toti participantii.
Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie neconditionata si totala. Din moment ce intr-o cauza penala partea vatamata desi si-a retras plangerea a cerut totusi solutionarea actiunii civile, inseamna ca aceasta cerinta nu era satisfacuta. In consecinta, instanta nu trebuia sa dispuna incetarea procesului penal si respingerea ca inadmisibila a cererii de obligare a inculpatului la despagubiri civile .
Nicio dispozitie legala nu conditioneaza valabilitatea retragerii plangerii prealabile de modul cum aceasta s-a intocmit sau s-a realizat, singura cerinta fiind ca declaratia sa emane de la partea care are dreptul sa dispuna asupra ei . Instanta nu poate lua act de declaratia unei parti ca isi retrage plangerea prealabila intr-un alt dosar decat cel supus judecatii, din moment ce cauzele nu fusesera conexate .
Dispozitiile articolului 13 din Codul de procedura penala, care permit inculpatului sa ceara continuarea procesului penal, sunt valabile si in cazul retragerii plangerii prealabile.
In cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala se pune in miscare si din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De aceea, in asemenea cazuri, daca actiunea a fost declansata de procuror, lipsa plangerii prealabile nu poate constitui un impediment in calea exercitarii actiunii penale.
Impacarea partilor inlatura raspunderea penala in cazurile expres prevazute in legea penala si numai cu privire la acel inculpat cu care partea vatamata s-a impacat. Impacarea partilor produce efecte in personam.
Impacarea partilor are un caracter independent fata de institutia introducerii, respectiv a retragerii plangerii prealabile.
Desi adesea cele doua institutii sunt alaturate, exista cazuri cand pornirea actiunii se face la plangerea prealabila, fara ca impacarea partilor sa duca la extinderea actiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hartuirea sexuala – art. 223 Cod penal), si invers, cand pornirea actiunii se face din oficiu, dar impacarea partilor constituie o cauza de impiedicare a exercitarii in continuare a actiunii penale (exemplu: seductia – art. 219 Cod penal).
In articolul 144 din Codul penal se prevede ca prin impacarea partilor se stinge si actiunea civila. Aceasta dispozitie se justifica prin aceea ca actiunea civila in procesul penal este un accesoriu al actiunii penale si, deci din moment ce partile s-au impacat, nu are rost sa continue actiunea civila . In practica, adeseori, impacarea partilor este conditionata de realizarea ulterioara a despagubirilor pe care inculpatul intelege sa le suporte de bunavoie.
Impacarea trebuie sa intervina inaintea ramanerii definitive a hotararii. Impacarile ulterioare nu produc efecte penale. Declaratia de retragere a plangerii prealabile sau de impacare nu poate fi facuta decat de cel in cauza sau alta persoana pe baza de mandat special. Impacarea persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa survine fie prin intermediul reprezentantilor legali, fie cu incuviintarea data de acestia, potrivit legii. Impacarea partilor trebuie sa fie totala, neconditionata si definitiva.
Solutiile ce pot fi dispuse in cazul impacarii partilor sunt, incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului penal.
Impacarea partilor avand loc intre invinuit sau inculpat, pe de o parte, si persoana vatamata sau partea vatamata, pe de alta parte, solutia clasarii nu este posibila, deoarece nu se poate pune problema lipsei invinuitului sau inculpatului in cauza penala.
i) S-a dispus inlocuirea raspunderii penale
Conform actualei reglementari raspunderea penala nu poate fi inlocuita decat printr-o sanctiune cu caracter administrativ, aplicata de instanta. Prin Legea nr. 104/1992 au fost abrogate toate formele de influentare obsteasca din Codul penal.
Articolul 19 din Codul penal prevede ca sanctiunile cu caracter administrativ pe care le aplica instanta de judecata in caz de inlocuire a raspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 – 2.500 lei.
Dispozitiile exprese ale legii prevad ca inlocuirea raspunderii penale ramane in caz de impiedicare a exercitarii actiunii penale, aplicabil exclusiv de instanta. Din prevederile legale rezulta ca tragerea la raspundere penala sau inlocuirea acesteia cu o masura administrativa constituie un act de justitie, care trebuie sa revina numai instantei nu si procurorului.
Potrivit art. 2781 alin. 2 Cod procedura penala, impotriva ordonantei prin care s-a dispus inlocuirea raspunderii penale se poate face plangere, in termen de 20 zile de la instiintarea persoanelor interesate.
In toate cazurile, punerea in executare a ordonantei de inlocuire a raspunderii penale se face dupa expirarea termenului de 20 zile de la data instiintarii, iar daca s-a facut plangere si a fost respinsa, dupa respingerea acesteia.
In cazul in care prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea de Apel, procurorul sef de sectie al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie ori procurorul ierarhic superior nu a solutionat plangerea in termenul de 20 de zile prevazut in art. 277 Cod procedura penala, termenul de 20 de zile prevazut in art. 2781 alin. 1 curge de la data expirarii termenului de 20 de zile.
Solutiile ce pot fi date inlocuirii raspunderii penale sunt: incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului penal.
Intrucat inlocuirea raspunderii penale se poate face numai cu privire la invinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut; solutia clasarii nu este posibila, deoarece nu se poate vorbi de lipsa invinuitului sau inculpatului in cauza penala.
i1) Exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege . Prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale a fost introdus acest caz de impiedicare a promovarii sau exercitarii actiunii penale, avandu-se in vedere faptul ca legea penala prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevazut de art. 190 alin 5 lit. a-c din Codul penal; punerea in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal; tainuirea – art. 267 alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal; nedenuntarea – art. 292 alin. 2, 3 si 4 din Codul penal; darea de mita – art. 309 alin. 5 Cod penal; traficul de influenta – art. 312 alin. 3 Cod penal; marturia mincinoasa – art. 335 alin. 3 Cod penal; nedenuntarea unor infractiuni – art. 338 alin. 3 si 4 din Codul penal; favorizarea infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a incunostinta organele judiciare – art. 341 alin. 2 Cod penal; constituirea unui grup infractional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal; asocierea pentru savarsirea de infractiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; incaierarea – art. 366 alin. 4 Cod penal si producerea si punerea in circulatie de marfuri si dispozitive pirat – art. 432 alin. 10 din Codul penal.
j) Exista autoritate de lucru judecat. Acest caz de impiedicare a promovarii sau exercitarii actiunii penale produce efecte chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar putea da o alta incadrare juridica. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea si exercitarea actiunii penale, pana la solutionarea cauzei in mod definitiv de catre instanta de judecata. In mod normal, actiunea penala ia sfarsit prin solutionarea cauzei de catre instanta de judecata competenta, punandu-se astfel capat conflictului de drept penal care a format obiectul actiunii penale. Cele dispuse prin hotararea definitiva a instantei de judecata, care a solutionat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Impotriva hotararii care a obtinut o asemenea autoritate nu se pot exercita decat caile de atac extraordinare. Autoritatea hotararilor definitive se sprijina pe prezumtia ca ele reflecta adevarul.
Lucrul judecat rezulta deci din dispozitivul hotararii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv si irevocabil, in fapt si in drept, asupra vinovatiei sau nevinovatiei celui supus judecatii. Lucrul judecat face ca hotararea definitiva sa capete putere executorie, adica forta executorie recunoscuta de catre lege. Totodata, lucrul judecat, impiedicand orice noua urmarire a faptei care a format obiectul unei judecati, formeaza sau produce autoritatea de lucru judecat.
Cauza intervine atunci cand procesul penal a fost declansat sau actiunea penala a fost pusa din nou in miscare din eroare, si opereaza chiar daca fapta anterior judecata ar putea primi o alta incadrare juridica (de exemplu: furt in loc de talharie, inselaciune in loc de abuz de incredere etc.).
Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru judecat, presupune ca nici o persoana care a fost definitiv judecata pentru o fapta prevazuta de legea penala nu mai poate fi urmarita si judecata pentru acea fapta. De fapt, acesta este efectul cel mai important al autoritatii lucrului judecat fata de actiunea penala. Lucrul judecat pune capat conflictului de drept penal adus in fata instantei de judecata, iar autoritatea de lucru judecat impiedica o noua urmarire a acelui conflict care a fost deja solutionat in mod definitiv . „Asadar, puterea lucrului judecat impiedica o noua urmarire penala pentru aceeasi fapta si impotriva aceleiasi persoane, prin stingerea pe cale procesuala a actiunii penale exercitate in fata instantei de judecata“.
Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat si deci pentru a se retine ca actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata, trebuie sa fie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
- sa existe o hotarare definitiva prin care sa se fi solutionat in fond conflictul de drept penal;
- urmarirea penala noua sa se indrepte impotriva aceleiasi persoane care a fost anterior judecata;
- noua urmarire penala sa priveasca aceeasi fapta concreta in legatura cu care s-a pronuntat deja o hotarare definitiva. Constatand indeplinirea acestor conditii si retinand existenta autoritatii lucrului judecat, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune incetarea urmaririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedura penala), iar instanta de judecata, in faza de judecata, dispune incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedura penala).
Procurorul, la dispunerea incetarii urmaririi penale, intocmeste o ordonanta de incetarea urmaririi penale, in dublu exemplar, dupa urmatorul model:

R O M A N I A
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe langa___________________
Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N T A
DE INCETARE A URMARIRII PENALE

Anul__________luna____________ziua__________

Procuror ________________ de la Parchetul ___________________
Examinand dosarul privind pe invinuitul (a)/inculpatul(a)_________

C O N S T A T:

Prin rezolutia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________
s-a inceput urmarirea penala impotriva sus-numitului (ei)_______iar prin ordonanta din____________a fost pusa in miscare actiunea penala pentru infractiunea de_______________________prev. De art.______din_______comisa prin aceea ca:_______________________________________________________
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
Avand in vedere ca din materialul de urmarire penala rezulta ca in cauza actiunea penala nu poate fi pusa in miscare (nu mai poate fi exercitata), intrucat sunt aplicabile prevederile art.10 lit._____din C.pr.pen., deoarece___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
Vazand si prevederile art.243 C. pr. pen. in baza art.11 pct.1, lit.c si art.10 lit._______din C. pr. pen.,


D I S P U N:

1. Incetarea urmaririi penale efectuata pentru faptele de mai sus, ce constituie infractiunea ____________prev. de art.________din____________
Impotriva invinuitului (ei)/inculpatului (ei)________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________*
2. Revocarea masurii de**__________________luata impotriva invinuitului (ei)/inculpatului (ei)__________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________
3. Masuri cu privire la celelalte situatii prevazute de art. 245 lit. b si c din C. pr. pen._________________________________________________

4. Se stabilesc cheltuieli judiciare in suma de _______________lei care, in conformitate cu prev. art. 192 C.pr.pen. vor fi suportate de invinuit/inculpat (partea vatamata)___________________________________________________________
__________________________________________________________________



PROCUROR,






* Se vor trece datele personale ale invinuitilor sau inculpatilor conform art.70 C.pr.pen.
** Se refera la masurile prevazute de art.245 lit.a, C.pr.pen.
Solutia clasarii nu poate fi data in cazul acestui impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveste o anumita fapta si o anumita persoana.
In ipoteza in care hotararea definitiva priveste pe mai multi faptuitori, cauza opereaza in rem .