Potrivit art. 34 o plângere individuală poate fi introdusă de către orice persoană fizică , grup de particulari sau organizaţie neguvernamentală . Atunci când plângerea este introdusă de către un grup de persoane fizice, fiecare dintre membri grupului de particulari, pe care îi leagă un interes comun, trebuie să poată fi considerat victimă separat de ceilalţi membri, deoarece Convenţia nu garantează dreptul la o actio populis .
În acelaşi timp, este esenţial ca persoanele juridice la care face referire art. 34 să nu fie persoane de drept public, care exercită autoritatea de stat, întrucât ele sunt cele care trebuie să pună în aplicare Convenţia, astfel încât nu pot fi şi victimă şi autor al violării în acelaşi timp . Calitatea de subiect de drept public sau privat este analizată de către instanţa europeană pe baza unei noţiuni autonome, şi nu în raport de calificarea internă .
Condiţia esenţială pe care reclamantul, indiferent din care dintre aceste categorii face parte, trebui să o îndeplinească este aceea ca el să fie victimă a unei violări a Convenţiei. Pentru a determina conţinutul noţiunii de victimă a unei violări a Convenţiei, trebuie reţinut că, ea desemnează, în principiu, persoana lezată direct prin acţiunea sau omisiunea statului. În cazul persoanelor juridice, pentru a fi victime, trebuie să li se fi adus atingere unui drept propriu, acestea neputând acţiona în numele membrilor săi .
În cazul persoanelor fizice, ele trebuie să probeze că au fost personal victime ale acţiuni sau inacţiuni care să constituie o violare a drepturilor şi libertăţilor garantate. Această acţiune sau inacţiune poate consta, în raport de legislaţia internă, o încălcare a legii sau poate să constea în aplicarea faţă de reclamant a unei legislaţii care ea însăşi este contrară Convenţiei. În principiu, simpla existenţă a unei legislaţii contrare Convenţiei nu este suficient pentru ca o persoană să se poată pretinde în mod valabil victimă, chiar dacă legea în cauză poate fi la un moment dată faţă de reclamant . Tot astfel, organele de la Strasbourg afirmă frecvent că ele nu sunt chemate să examineze in abstracto dacă o lege este sau nu compatibilă cu Convenţia, ci doar dacă, în concret, o măsură contrară prevederilor acesteia a fost luată faţă de reclamant .
De la această regulă, în cazuri excepţionale, s-a recunoscut totuşi calitatea de victimă acelor persoane care sufereau anumite consecinţe din simpla existenţă a unei legi, chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicare contra lor. Astfel, s-a recunoscut calitatea de victimă potenţială în cazul unor femeii care, fără a fi însărcinate s-au plâns cu privire la legislaţia privind avortul voluntar , în cazul homosexualilor care s-au plâns de existenţa unei legi care incrimina relaţii homosexuale comise în privat şi cu consimţământul participanţilor , în cazul existenţei unei legislaţii care permite exproprierea unor mănăstiri , în situaţia în care o lege cu privire la sistemul de învăţământ a fost atacată de părinţe ai căror copii nu avea încă vârstă preşcolară ori în cazul existenţei unei legi care permitea interceptarea corespondenţei unei persoane, chiar dacă aceasta nu a reuşit probarea faptului că legea în cauză a fost pusă în aplicare şi faţă de el . Ceea ce leagă toate aceste cazuri este fie potenţialitatea ridicată ca legislaţia în cauză să fie aplicată faţă de reclamant într-un viitor apropiat, fie existenţa unor ingerinţe în modul de viaţă al persoanelor în cauză care decurg din simpla existenţă a legii, astfel încât reţinerea calităţii de victimă, chiar potenţială, este justificată.
