Atunci când analizăm efectele pe care textul Convenţiei le are în dreptul intern, nu trebuie pierdut din vedere scopul juridic al instituirii sale: o armonizare a legislaţiei şi practicii la nivel european, în scopul garantării efective a unui standard minim al protecţiei drepturilor fundamentale. Acest sistem, cel al unei Curţii supranaţionale, îşi dovedeşte eficacitatea în atingerea scopului sus-menţionat datorită următoarelor observaţii:
- chiar dacă, Convenţia reia, în mare măsură, principii deja recunoscute la nivel constituţional sau legislativ, principiile Convenţiei sunt, de cele mai multe ori, mai detaliate şi, deci protecţia oferită este mai largă ;
- sistemul de control prevăzut prin Convenţie acoperă nu numai "neconvenţionalitatea" legislaţiei interne, ci şi deciziile judecătoreşti ori acte şi practici administrative;
- impunerea obligaţiilor pozitive, spre exemplu aceea de a incrimina anumite fapte, conduce la o armonizare rapidă a sistemelor de protecţie naţionale .
- textul art. 13 din Convenţie nu poate fi aplicat decât dacă aceasta primeşte un loc în cadrul ierarhiei normelor juridice interne
Pe de altă parte, în crearea acelui standard minim de protecţie oferit, este vitală participarea statelor europene care, în baza marjei de apreciere naţionale şi a suveranităţii lor, pot crea frâne puternice acestui sistem . Una dintre cele mai puternice mijloace care pot fi utilizate de către statele contractante pentru a accelera sau, dimpotrivă, a frâna integrarea internă a principiilor supra-naţionale este locul pe care îl ocupă Convenţia în ierarhia normelor interne. Din acest punct de vedere, trebuie făcută o primă distincţie între sistemele integratoare - cele în care actele internaţionale fac parte din dreptul intern - şi cele non-integratoare - care adoptă o concepţie dualistă a ordinii juridice, în care ordinea juridică internă nu se întrepătrunde cu cea internaţională.
3.1.1 Sistemele integratoare
Sisteme de inspiraţie monistă, acestea admit că tratatele internaţionale ratificate fac parte din dreptul intern, având putere de lege şi fiind de aplicabilitate imediată în faţa judecătorului naţional . În raport însă de locul pe care Convenţia îl ocupă în ierarhia normelor juridice interne, statele europene pot fi clasificate în trei categorii:
a) state în care Convenţia are valoare constituţională. În această categorie se înscrie, cu certitudine, doar Austria, unde, imediat după ratificarea Convenţiei a început o dezbatere juridică asupra locului acesteia în ierarhia normelor juridice. Iniţial, poziţia care a triumfat a fost cea a valorii infraconstituţonale a textului european , însă, ca urmare a criticilor aduse deciziei sus-citate, în 1964 a intrat în vigoare o lege prin care se acordă prevederilor Convenţiei forţa unei legi constituţionale . Evident că, în aceste condiţii, Convenţia poate fi invocată direct de către recurenţi în faţa instanţei de contencios constituţional .
Consecinţele imediate ale acestei dispoziţii au fost neglijabile, în sensul în care instanţa constituţională austriacă a ignorat o lungă perioadă de timp prevederile europene, în considerarea faptului că drepturile fundamentale garantate în Convenţie sunt oricum protejate şi prin Constituţie. Ulterior, însă, raportul între cele acte cu valoare constituţională s-a schimbat şi, la ora actuală, judecătorul constituţional aplică mai frecvent dispoziţiile europene decât cele de sursă internă .
b) state în care Convenţia are valoare infraconstituţională şi supralegislativă. În această categorie se încadrează marea majoritate a statelor europene care recunosc Convenţiei o forţă juridică superioară unei legi emise de Parlament, chiar posterioară, însă inferioară Constituţiei. Vom vedea însă din analizarea situaţiei reale din viaţa juridică a acestor state că superioritatea forţei juridice a constituţiilor naţionale tinde să cedeze în faţa forţei şi eficacităţii sistemului european de protecţie. De asemenea vom observa cum clasica distincţie dintre invocabilitatea unui text de origine internaţională şi aplicabilitatea lui directă, înţeleasă prin aceea că invocabilitatea presupune posibilitatea de a justifica o cerere pe dispoziţiile unui anumit tratat internaţional, iar aplicabilitatea directă capacitatea pe care o acel tratat de a crea drepturi subiective în folosul peroanelor , tinde să dispară, în cele mai multe state Convenţia fiind în mod direct aplicabilă şi nu doar invocabilă .
Aşadar, în această categorie intră următoarele state:
- Luxembourg. Locul Convenţiei în sistemul intern al normelor juridice este opera exclusivă a jurisprudenţei, Curtea de casaţie fiind cea care a decis că un tratat internaţional ratificat trebuie să prevaleze asupra oricărei legi interne, exceptând-o pe cea Constituţională .
- Olanda. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, inserate în constituţie în anii '50 pentru a favoriza procesul de integrare europeană, orice tratat internaţional se aplică cu prioritate faţă de legislaţia internă, instanţele putând fi astfel sesizate cu cereri care sunt motivate, în drept, exclusiv pe Convenţie. În raport de dispoziţiile constituţionale, situaţia este uşor paradoxală, deoarece în Olanda nu există o curte constituţională care să verifice conformitatea legislaţiei interne cu legea supremă, iar instanţele de drept comun nu au această competenţă . În consecinţă, tribunalele olandeze pot verifica "convenţionalitatea" unei alte norme juridice, dar nu pot cerceta constituţionalitatea lor, ceea ce face ca afirmarea forţei juridice superioare a Constituţiei să fie, practic vorbind, cel puţin discutabilă.
- Belgia. După o perioadă de incertitudine, instanţa supremă a decis că Convenţia îşi găseşte locul în ierarhia normelor între nivelul legilor şi cel al Constituţiei , atât legiuitorul, cât şi instanţele de judecată fiind ţinute să se conformeze normelor de origine internaţională . La ora, actuală Convenţia a devenit, datorită impactului major pe care l-au avut în viaţa juridică şi socială belgiană câteva decizii ale instanţei de la Strasbourg - dec. Marckx, dec. privind afacerea lingvistică belgiană, dec. De Becker - precum şi a frecvenţei cu care este invocată şi aplicată, principalul instrument de protecţie internă a drepturilor fundamentale .
- Cipru. Deşi a avut un rol determinant în obţinerea independenţei în 1959, Convenţia joacă un rol puţin important în viaţa juridică din Cipru. Cu toate că are valoare supralegislativă, potrivit art. 169 § 3 din Constituţie, aplicarea directă a Convenţiei de către instanţele cipriote este rară, poate şi pentru că Constituţia acestui stat este inspirată puternic din prevederile Convenţiei .
- Franţa. În ciuda unei formulări destul de clare a art. 55 din Constituţie care conferă tratatelor ratificate forţă juridică superioară unei legi, jurisprudenţa franceză s-a dovedit iniţial extrem de refractară ideii cedării suveranităţii în materia drepturilor fundamentale , interpretând acest text în sensul în care norma de origine internaţională prevalează doar asupra legislaţiei anterioare, altfel funcţionând principiul lex posterior derogat legi priori . Faţă de criticile unei părţi semnificative a doctrinei care a subliniat faptul că acceptarea acestui punct de vedere ar însemna lipsirea de efect a dispoziţiei constituţionale care afirmă supremaţia normei de origine internaţională, transformând-o într-o simplă lege care prevalează doar asupra legislaţiei anterioare, la sfârşitul anilor '80, jurisprudenţa a revenit şi a recunoscut supremaţia Convenţiei şi asupra legislaţiei posterioare ratificării sale . În acelaşi timp, tratatele internaţionale ratificate au o forţă juridică inferioară normei constituţionale . La ora actuală, atitudinea refractară de care vorbeam mai sus s-a menţinut faţă de aplicabilitatea directă a Convenţiei, care a rămas până la un punct un element pur formal, mai degrabă decât unul real , astfel încât se poate vorbi de existenţa unei situaţii marcate de două curente de gândire coexistente: unul deschis, care se traduce prin recursul frecvent la aplicarea directă a Convenţiei şi unul de prudenţă, care incită judecătorii la aplicarea limitată a textului european menţinând, în fapt, prioritatea de aplicare a normei interne .
- Elveţia. Linia generală de conduită a autorităţilor federale privitoare la acordurile internaţionale pe care le încheie este pusă în evidenţă de o declaraţie a Consiliului Federal potrivit căreia tratatele care leagă Elveţia implică luarea, în plan intern, a tuturor măsurilor necesare pentru a da acestor acorduri un efect optimal . Această obligaţie apasă în sarcina tuturor autorităţilor publice, politice, judiciare sau administrative. Pe de altă parte, însă obligaţia autorităţilor naţionale se opreşte acolo unde norma de origine internaţională intră în conflict cu Constituţia . În concluzie, se poate afirma că, în baza acestor elemente şi în ciuda ratificării destul de târzii a Convenţiei , aceasta s-a instalat progresiv în toate domeniile sistemului juridic intern până la a deveni, la ora actuală, una dintre componentele sale majore, sistematic invocată şi aplicată de către autorităţile jurisdicţionale .