Logo referatele carte



JUSTITIA



4.1. Organizarea judecatoreasca

4.1.1. Justitia si sarcinile ei

Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.

4.1.2. Organizarea judecatoreasca

Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva clarificari, prin prezentarea catorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.
In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru intreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la DUMNEZEU, ii fundamenta pozitia de judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor infaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.
In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. In perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:
- La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau ecleziasti infaptuiau justitia in functie de diplomele de privilegii detinute, aplicand chiar pedepse capitale.
- La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.
- La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).
- Instantele ecleziastice.
- Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).
- Instanta suprema a Curtii maghiare.

B. Instantele de judecata ale principatului transilvan
In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobandirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.
Instantele de judecata sunt:
- Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac exercitate impotriva hotararilor scaunelor de judecata.
- Scaunele de plasa (prezidat de pretor).
- Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).
- Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).
- Scaunul stapanului de mosie.
C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi
In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.

In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6-8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.
In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.
In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.

4.1.3. Instantele ecleziastice

Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.
2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata religioasa.
3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si de cele laice, completandu-se reciproc si ve¬ri¬fi¬can¬du-se reciproc. Asadar era consacrata atat separarea, cat si coope¬ra¬rea celor doua categorii de instante.
4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imu¬ni¬ta¬ti¬lor judiciare acordate de domnitor, justitia se infaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.
5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).
Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.

4.2. Procedura de judecata

Proces in limba romana provine din latinescul processus ce de¬sem¬neaza activitatea de inaintare. Prin intermediul glosatorilor din se¬co¬lul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de or¬ga¬ne judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, in confor¬mitate cu legea in scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).

4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.

4.2.2. Partile din proces

Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar paratului prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.
In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.
In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era insa limitata in cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.

4.2.3. Chemarea in judecata

Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat plangerea se facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al XVIII-lea in celelalte tari romane plangerea scrisa se generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instan¬tei se apropia de cerintele legale actuale.

4.2.4. Fixarea termenului de judecata

Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum insa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) indeosebi in materie funciara, isi materializau hotararea fara o judecata contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5. Citarea

Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era inmanata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor in instanta.




4.2.6. Sistemul probator

Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea, juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de "blestem", inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un inscris, decat o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.

4.2.7. Martorii

Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt "dadeau legea". Conditia lor se apropia de cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.
,,Cartile de blestem" erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si familia si rudele sale.
4.2.8. Inscrisurile

Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de "trecere prin foc si apa" sau "punerea mainii in foc" si apoi au fost preluate in vocabularul basmelor si povestilor.

4.2.9. Hotararile instantei

Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi intervenea compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.

Instantele pronuntau o hotarare: carte de judecata sau anaforà.
Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotararea nu mai poate fi modificata. Reluarea procesului nu se putea face decat dupa achitarea unei amenzi catre domnitor. Amenda se numea zavesca (Moldova) sau prada (Tara Romaneasca). Punerea in executare a hotararilor se facea de catre instanta sau de alte persoane ale autoritatii statale.

4.3. Infractiuni si pedepse

Pana la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor - nullum crimen sine lege, nulla pona sine lege, elaborat de Cesare BECCARIA (secolul al XVIII-lea), astazi prezent in toate legislatiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate indreptate impotriva unor valori fundamentale ale societatii au fost considerate infractiuni sub diferite denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele indreptate impotriva conducatorului statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele impotriva vietii si a integritatii corporale, proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile in mari (grave) si mici (usoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decat in dreptul penal modern. De aici si posibilitatea interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.

4.3.1. Infractiuni indreptate impotriva conducatorului statului

4.3.1.1. Inalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei infractiuni erau de obicei boierii care incalcau juramantul de credinta si care actionau pentru inscaunarea altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.
4.3.1.2. Lezmajestatea a constat in stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai numea sudalma sau hula.
4.3.1.3. Osluhul consta in neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era socotita si neindeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapanii feudali.
4.3.1.4. Calpuzenia (etim. turca), consta in falsificarea monedei batuta de domnitor.

4.3.2. Infractiunile contra vietii

4.3.2.1. Omorul ("moarte de om", "ucidere") consta in suprimarea vietii unui om sau a mai multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, "o fapta mare", motiv pentru care, competenta de a-l judeca revenea in exclusivitate domnului.
4.3.2.2. Paricidul consta in suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei. Era considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu.
4.3.3. Infractiuni contra integritatii corporale

In aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de orice fel.

4.3.4. Infractiuni contra proprietatii

4.3.4.1. Furtul ("furtisag", "furtusag") consta in luarea unui mobil din posesia altei persoane in scopul insusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa in Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din livezi sau vii. In schimb, era mai grav pedepsit "furtul de fata".
4.3.4.2. Talharia ("jaf", "jac", "talhusag") este furtul prin violenta. Datorita gravitatii se pedepseau si gazdele celor care savarseau astfel de fapte, in situatia in care cunosteau imprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.
4.3.4.3. Incalcarea hotarelor consta in distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dubla sau tripla a pagubei.

4.3.5. Infractiuni impotriva moralei

4.3.5.1. Rapirea de fata sau de femeie. Consta in lipsirea efectiva a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc in altul si "necinstirea" (violarea) victimei.
4.3.5.2. Seductia consta in scopul intretinerii de raporturi sexuale.
4.3.5.3. Sodomia consta in raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex; infractiune rara in istoria medievala a poporului nostru.
4.3.5.4. Curvia sau desfranarea. Atat relatiile conjugale din afara casatoriei cat si cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat de societate, erau considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
4.3.5.5. Incestul ("amestecare de sange") consta in relatii sexuale firesti intre persoane care potrivit obiceiului pamantului nu se puteau casatori, datorita gradului de rudenie.
4.3.6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea justitiei

4.3.6.1. Viclesugul sau inselaciunea consta in falsificarea inscri-surilor prin plasmuirea sau alterarea acestora in scopul de a produce diferite consecinte juridice. Era pedepsit si uzul de fals, respectiv utilizarea unor inscrisuri false.
4.3.6.2. Neascultarea consta in nesupunerea la executarea unei ho¬tarari judecatoresti, a poruncilor domnesti cu valoare juris¬dic¬tio¬na¬la.
3.6.3. Juramantul mincinos ("marturia stramba", "limba stramba") consta in fapta martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie in legatura cu obiectul procesului in care era chemat ca martor. Se pedepsea cu "gloaba", respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrajitoria consta in practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsita nu numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza "stricaciunea" oamenilor.

4.3.7. Infractiunile indreptate impotriva religiei

4.3.7.1. Erezia consta in abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. Insa firea romanului fiind lipsita de fanatism reli¬¬gios (B. P. HASDEU), nu s-au constatat cazuri de erezii sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.
4.3.7.2. Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea in viata laica.
4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul insemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din biserica, impreunarea trupeasca in biserica, intretinerea de raporturi intime cu cinul monahal.

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva

In mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a fundamentat existenta pe precepte biblice.
Pasul fundamental in ,,etatizarea" justitiei l-a constituit incrimi¬na¬rea la nivelul obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fara insa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a intelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a practicat pe scara larga in istoria dreptului romanesc.
In evul mediu romanesc se cunosc doua forme de raspundere pe¬na¬la colectiva: raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.

4.4.1. Raspunderea solidara a obstii

Inceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai intai ideii de solidaritate, nascuta la nivelul obstii in primul rand din necesitati de autoaparare a colectivitatii.
Obiceiul pamantului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor necunoscuti care au comis fapte penale revenea colecti¬vi¬ta¬tii. In cazul in care autorii nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata ras¬punderea penala solidara a intregii colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda substantiala).
Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, in unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzandu-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata in identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat in pravile, el s-a aplicat constant generalizandu-se la intreg teritoriul tarilor inclusiv in Transilvania.

4.4.2. Raspunderea familiala

Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea tradarilor, in baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis chiar impotriva obiceiului pamantului ca in cazul savarsirii unor infractiuni de tradare sa pedepseasca nu numai persoana care a comis aceasta infractiune, ci intreaga familie.
Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamantului si legiuirile scrise au consfintit regula raspunderii penale individuale.

4.4.3. Raspunderea personala

Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar romanesc. Aceasta trecere de la sistemul penal primitiv in care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arata progresul fundamental in dreptul penal. Daca la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clara a evolutiei dreptului penal in general. Istoria legalitatii pedepsei poate fi privita din perspectiva a doua aspecte importante: in primul rand sub aspectul precizarii ei in norme de incriminare si in al doilea rand sub aspectul individualizarii ei.

Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:
a) Nu intotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la latitudinea celui abilitat sa judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistand un raport echitabil intre fapta si pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite in multe cazuri in functie de situatia sociala a faptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici pravilele scrise nu precizau criterii in functie de care sa se faca individualizarea in concret a pedepselor (in afara de conditia sociala a faptuitorului).

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele corporale

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spanzurarea si decapitarea.
45.1.2. Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin in dreptul nostru cutumiar, consta in scoaterea ochilor, taierea mainilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.
4.5.1.3. Infierarea consta in insemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti ale corpului.
4.5.1.4. Bataia mai era cunoscuta si sub numele de "certare a trupului", era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta in munca silnica in saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viata.
4.5.2.2. Temnita consta in privarea dreptului de proprietate in locuri de detentie special amenajate.
4.5.2.3. Grosul era o inchisoare in care tineau arestati preventiv (inainte de a fi judecati). Boierii arestati preventiv erau tinuti in visterie sau camarile domnesti pentru mai multa siguranta.
4.5.2.4. Surghiunul consta in izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putandu-i-se stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o manastire).

4.5.3. Pedepse pecuniare

4.5.3.1. Dusegubina. Incepad cu secolul al XVII-lea, notiunea insemna pedeapsa pecuniara se aplica unei colectivitati.
4.5.3.2. Gloaba consta intr-o amenda care se platea domniei fie in bani, fie in natura. Ea se mai numea "certare cu bani sau cu dobitoc".
4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa in scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor in patrimoniul domniei sau al victimei.


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani