Termenul "urbanism" apare pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată: "Teoria generală a urbanizării", publicată în anul 1867. El a avut ca punct de pornire vocabula latină "urbis" pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este folosit relativ recent, el îşi are originea în antichitate.
Urbanismul clasic a fost exprimat în Grecia antică prin Şcoala Funcţională a Urbanismului din Milet ( cu principalul său teoretician Hipodam). Aceasta se caracteriza printr-o planificare a oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. Renaşterea a adus în faţa structurării medievale a oraşului o viziune unitară asupra esteticii şi spaţiului urban, conturându-se astfel un urbanism renascentist.
Înainte de apariţia vieţii industriale, oraşele erau departe de-a fi monstruoasele centre de azi. Erau grupate liber, în jurul instituţiilor Statului şi Bisericii, iar locuinţele, mult mai logic dispuse, cu grădini întinse şi parcuri se pierdeau treptat în natura rurală. Oraşul rămânea o unitate morală, economică şi estetică.
Organizarea anticipată a spaţiului urban (construcţia oraşelor) era rezervată conducerii politice a statului, nu exista o preocupare specială a unor eventuali "tehnicieni". Dar atât oraşele dezvoltate organic (neregulat) cât şi cele dezvolate geometric (regulat) au avut cândva la bază un plan, naşterea fiecărui oraş a fost precedată de un act conştient şi voluntar de întemeiere. Înainte de 1800, structura populaţie făcea posibilă construcţia oraşelor pe baza unui plan. Dreptul legal de proprietate asupra terenului aparţinea regelui, acest drept regal dându-i posibilitatea monarhului să dăruiască sau să ia înapoi terenul de construcţie. După 1800, în Europa Centrală dispar şi ultimele condiţii care ar fi făcut posibilă o construcţie a oraşelor. Odată cu ivirea marilor industrii se înlătură fortificaţiile, creşte rapid numărul populaţiei şi apar speculanţii de terenuri care construiesc cartiere foarte ieftine ("cazărmi de inchiriat fără utilităţi").
Cu toate acestea, doar in urma revoluţiei industriale, când procesul de urbanizare s-a accelerat, se naşte urbanismul propriu-zis, respectiv o ştiinţă de sinteză care, integrând contribuţii din diverse domenii ( arhitectură, economie, geografie, sociologie, drept, psihologie etc.) urmăreşte ordonarea optimă şi ratională a spaţiului geografic disponibil, în funcţie de necesităţile localităţii şi dezvoltarea comunităţii umane.
Practic, termenul şi conceptul de urbanism au dobândit conţinut specific în secolul al-XX-lea, mai ales după crearea Congresului Internaţional al Arhitecturii Moderne, iniţiat de Le Corbusier şi elaborarea şi adoptarea Cărţii de la Atena (1933), unde se făcea referire la cerinţele minime şi condiţiile optime ce trebuiau să stea la baza construirii oraşelor noi sau la reconstruirea celor vechi. De asemenea se stabilesc şi cerinţele minime de igienă în ce priveşte expunerea la soare, iluminarea, evitarea prafului şi zgomotelor şi se formulează standarde diferite la spaţiile verzi şi la suprafeţe libere.
Aceste câteva momente din istorie au pus bazele a ceea ce ulterior a devenit urbanismul modern.
