Pe Someşul Mic, printre dealuri, de la terasele Cetăţuii şi până la înălţimile Feleacului se întinde oraşul Cluj - Napoca, oraş cu trecut milenar. Clujul a apărut, păzit de înălţimea Feleacului, pe un teritoriu cât se poate de potrivit pentru stabilirea unei aşezări urbane.
Acest oraş s-a născut în epoca dacică-romană, sub denumirea de Napoca, o aşezare înfloritoare. Cu timpul, mai exact în 1316, potrivit unor documente, Clujul a fost numit pentru prima dată oraş (civitas), până atunci fiind doar o oază rurală (sat) cu un început de drept de autoadministrare.
Evoluţia urbanistică a oraşului a suferit modificări notabile de la o epocă la alta. Astfel în perioada gotică, până la sfârşitul secolului al XV-lea, casele orăşeneşti aveau un singur palier (parterul), şi erau construite din material perisabil, lemnos şi acoperite cu şindrilă, unele chiar cu stuf şi paie. Erau construite pe parcele alungite de teren, cu un front îngust spre stradă, cu o trecere strâmtă din stradă în curte. Planul unei astfel de case era relativ simplu: o pivniţă, o cămară spre stradă, în spatele ei alta, bucătăria, iar în spatele acesteia o a treia cameră, spaţioasă, cămara.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, nevoile de confort şi eleganţă cresc, astfel apar casele predominant din piatră, trainice, încăpătoare, spaţioase, având şi alte îmbunătăţiri - geamuri transparente, coşuri (hornuri) care permit încălzirea cu sobe, luminatul cu lumânări din seu şi ceară, aşezate în sfeşnice şi candelabre.
Fiind aglomerată vatra veche, s-a impus cu necesitate extinderea oraşului spre zidurile înconjurătoare, fie în afara acestora în suburbii, dar păstrându-se planul oraşului vechi, radiocentric şi circular şi evitându-se totuşi depărtarea de centru. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea, din punct de vedere urbanistic Clujul se înfăţişa frumos. Cartierele exterioare se pierdeau în hotarele oraşului, hotare cu ogoare, păşuni, fânaţuri, vii, iar în fundal dealuri ondulate.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, apare noua urbanistică a Clujului, având la bază preocupări pentru un nou confort arhitectural. Astfel a evoluat semnificativ locuinţa orăşenească spre materiale mai rezistente, cum ar fi cărămida sau piatra, şi de asemenea tratarea unitară a spaţiului interior. În sensul evoluţiei se înscrie şi politica edilitară a oficialităţii oraşului. S-a intervenit pentru asigurarea alinierii construcţiilor şi reglementarea treptelor şi a uşilor care dădeau în stradă, a balustradelor şi gratiilor de la ferestre, realizându-se astfel o mai bună circulaţie pe lângă case şi fronturi liniare. Acest lucru a semnificat o îmbunătăţire a calităţii construcţiilor, un spor de siguranţă şi posibilitate pentru prevenirea incendiilor, o amplificare a spaţiului locuibil, un aspect ordonat şi alinierea caselor, elemente care au conferit oraşului o nouă imagine urbanistică. Se dorea tot mai mult un control asupra construcţiilor particulare, exercitat de oficialitate prin intermediul inginerului specialist. Acest control al planurilor de construcţii a fost realizat în Cluj în 1790, când Direcţia gubernială a construcţiilor a manifestat un interes sporit pentru problemele urbanistice ale oraşului.
Ulterior s-au înregistrat progrese şi în aspectele ce tind de canalizare şi aprovizionarea cu apă a oraşului. Se iau măsuri pentru mărirea debitului de apă potabilă, instalându-se apeducte pentru alimentarea cu apă, semn al modernizării, dar şi al necesităţii impuse de creşterea în ritm rapid al populaţiei. Treptat, imaginea urbanistică a Clujului este redimensionată în spiritul unui urbanism raţionalizat care a venit atât în sprijinul unor necesităţi reclamate de viaţa cotidiană a oraşului, cât şi în întâmpinarea noilor pretenţii şi sensibilităţii vieţii oamenilor.
Alte elemente notabile s-au semnalat în perioada 1948 - 1974, când aspectul urbanistic şi demografic al oraşului a fost determinat de dezvoltarea sa economică, politică şi culturală. Astfel s-a pus accentul pe modernizarea reţelei de străzi şi pe rezolvarea radicală a problemelor legate de canalizare şi aprovizionarea cu apă a populaţiei şi a industriei. În aceşti ani reţeaua de distribuire a apei s-a extins de la 178 km la peste 270 km, iar cea de canalizare a crescut de la 74 km la 153 km.
Zona de locuinţe este organizată în general într-un perimetru alungit pe Valea Someşului, cuprinzând versanţii Feleacul şi Dâmbul Rotund, fiind împărţit în 10 cartiere, unităţi urbanistice complexe. De asemenea sistematizarea mai ţine seama de regimul de înălţime, acesta variind de la zona de parter la 10 etaje. Ritmul cescând al volumului de construcţii de locuit a impus o studiere atentă a amplasamentelor. Prin alegerea amplasamentelor pe terenuri libere se asigură o construire rapidă şi se crează posibilităţi pentru obţinerea unor ansambluri urbanistice complete, cu toate dotările necesare: creşe, grădiniţe, şcoli, magazine (ex. Gheorgheni şi Mănăştur).
Dezvoltarea urbanistică a municipiului Cluj-Napoca între anii 1974- 1990 s-a produs în principal pe seama industrializării forţate şi a atragerii forţei de muncă necesare, prin migraţia din mediul rural al judeţului şi a altor judeţe din ţară. Aceasta a determinat implicit o intensă acţiune de construire de locuinţe, neglijându-se celelalte standarde legate de calitatea vieţii populaţiei, "înghesuită" în noile cartiere cu blocuri multietajate. După 1990 însă, ritmul construirii de locuinţe s-a redus considerabil şi s-a limitat aproape exclusiv la case, vile şi imobile de tip rezidenţial. Din păcate, o parte din acestea au fost amplasate în afara perimetrului construibil, pe terenuri cu veleităţi multiple de protecţie ( exemplul cel mai concludent în acest sens sunt construcţiile ridicate în pădurea Făget a cărei suprafaţă se reduce treptat şi devine din ce în ce mai fragmentată).
