STUDENT
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Intre eroizare si negare

ionut
5/1/2008


[Type the abstract of the document here. The abstract is typically a short summary of the contents of the document. Type the abstract of the document here. The abstract is typically a short summary of the contents of the document.]



Introducere

In lucrarea de fata propun sa scot in evidenta aspecte asupra modului cum este apreciata si catalogata activitatea liderului comunist din istoriografia post decembrista, Gh. Gheorghiu-Dej , atat prin prisma politicii sale interne cat si externe, de care in mod evident se face responsabil.
Este stiut ca, de regula, liderii comunisti disparuti, fie condamnati in procesele politice, fie de moarte naturala, preiau, prin grija succesorilor, intreaga incarcatura a pacatelor epocii in care au trait. Astfel s-a petrecut si cu Gh. Gheorghiu-Dej.
Personalitatea acestuia este privita de catre istorici din mai multe unghiuri si perspective. Una din ele este ilustrata de opinia ca „istoria Romaniei il va mentiona intotdeauna ca pe un asasin de amploare, care ani in sir a indoliat foarte, foarte multe familii romanesti si in ultima instanta, tara". Alta poate face apel la memoria colectiva a celor care retin deceniul sapte ca perioada in care nivelul de trai al romanilor a fost cel mai ridicat din istoria de pana atunci a tarii (opinie sustinuta si de datele statistice ale vremii). O alta perspectiva este aceea a modului cum a fost apreciat Gh. Gheorghiu-Dej in plan extern, in vremea sa: „A fost responsabil, mai mult decat oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind estul Europei" - se mentiona in necrologul publicat la moartea lui de catre Comitetul „Free Europe" de la New York.
Societatea romaneasca a fost supusa unor procese distrugatoare incepand cu rasturnarea care a avut loc la 23 august 1944. Iluziile s-au spulberat atunci grabnic in ceea ce privea o reinstaurare a Romaniei interbelice in drepturile ei. Notiunile de democratie, libertate, egalitate, independenta si suveranitate nationala au dobandit treptat alte intelesuri sub impactul noii stari de fapt. Romania se gasea sub un regim de ocupatie, care nu era numai dur, ci nici nu respecta regulile elementare in care romanii vietuisera pana atunci.
Sprijinul mult asteptat din partea biruitorilor apuseni ai Germa¬niei naziste nu a avut loc. Dimpotriva, de la Washington si Londra erau adresate sfaturi romanilor de a se arata rabdatori, de a se supune neincetat sporitelor pretentii ale ocupantului sovietic si chiar de a nu se impotrivi instrumentului intern al acestuia - Partidul Comunist din Romania, ce de la o forta politica neinsemnata, pe deplin neglijabila in conditiile normale ale unui regim democratic, acest partid, puternic sprijinit de Uniunea Sovietica, a cunoscut o ascensiune rapida si totodata a beneficiat de ajutorul continuu al ocupantului.



1. Gheorghe Gheorghiu-Dej supravietuitorul
<>, scria Gaetano Mosca in 1895. Din aceasta perspectiva, istoria este un conflict fara sfarsit intre elite pentru controlul socie¬tatii. Caracterul societatii este dat de natura elitei care o guverneaza, in esenta de compozitia sociala a elitei, de sistemul ei de valori, si me¬todele de guvernare. Orice elita urmareste conservarea puterii si a sta¬tutului sau, ca si extinderea acestor pozitii, intr-un conflict de interese cu elitele concurente, si impreuna cu acestea in raport cu societatea. Conflictul genereaza circulatia elitelor, care are doua acceptii: prima re¬stransa, de modificare a compozitiei sociale a detinatorilor puterii, treptat, pe masura cooptarii elementelor capabile din afara elitei (contraelite, nonelite) si largita, de modificare a detinatorilor puterii, trecerea puterii de la elita guvernanta la contraelita, de la un grup de interese la altul. Circulatia elitelor se produce pe mai multe cai. Prin asumarea de pozitii-cheie in sistemul decizional al elitei apartinand altei generatii, care aduce valori si practici diferite de cele ale vechi¬lor detinatori ai puterii; prin cooptarea persoanelor sau grupurilor de persoane cu capacitati manageriale, influenta, apartinand nonelitelor; membri (grupuri ale) ai subelitelor aflati in apropierea nucleului deci¬zional al elitei se substituie fie prin forta, fie prin alte metode; contra¬elita rastoarna prin mijloace violente vechea elita; cand apare o noua sursa de putere in societate (care poate sa fie reprezentata de noi re¬surse de ordin economic, o noua ideologie, religie, un mediu politic extern schimbat), atunci se impune un alt grup de interese conectat cu noua sursa.
Greva ceferistilor din ianuarie-februarie 1933, alaturi de miscarile petrolistilor si de rascoala minerilor de la Lupeni, din 1929, raman marile actiuni de protest ale muncitorilor din Romania interbelica . Din pacate, aceste miscari nu au fost nici dupa revolutia din 1989, cercetate stiintific. Inainte, acest lucru ar fi fost posibil din motive ideologice.
Principalul punct de pornire al acestor manifestari violente in masa il reprezinta numeroasele actiuni care au afectat nivelul de trai al populatiei. Inca la inceputul anului s-a procedat la o noua reducere a salariilor, la concedieri masive, la suprimarea unor ajutoare pentru plata chiriilor. Acest asalt al claselor dominante nu putea ramane fara raspuns, din partea muncitorilor, indeosebi a celor din ramurile de baza ale economiei. Partidul Comunist a desfasurat o sustinuta activitate organizatorica si politica, in vederea mobilizarii proletariatului. In acest sens s-au depus noi eforturi pentru a se realiza colaborarea cu Partidul Social-Democrat, in lupta pentru apararea intereselor fundamentale ale clasei muncitoare, ale maselor, in general.
La inceputul anului 1933, in conditiile adoptarii unor noi masuri de reducere a personalului si salariilor, ca urmare a cererilor venite din partea marilor banci internationale, ceferistii, in frunte cu cei de la atelierele Grivita din Bucuresti, au trecut la actiune, organizand, la 2 februarie 1933, o puternica greva pentru satisfacerea unor revendicari de stringenta necesitate privind incetarea reducerii salariilor, a concedierilor si reprimarea concediatiilor, plata indemnizatiilor de chirie etc. In cadrul unei adunari impunatoare, la care au participat 7.000 de ceferisti, a fost ales un Comitet de greva, compus din 350 de membri, au fost constituite pichete de greva si garzi de autoaparare, dupa care muncitorii au ocupat atelierele, declarand ca nu vor relua lucrul decat dupa satisfacerea memoriului de revendicari.
Vestea intrarii in greva a ceferistilor de la Grivita a avut un puternic ecou in Capitala si in intreaga tara. In numeroase intreprinderi bucurestene s-au tinut mitinguri de solidaritate cu ceferistii, fiind trimisi delegati sa exprime sprijinul lor, iar in jurul atelierelor Grivita s-au strans, in semn de simpatie, numerosi muncitori, familiile grevistilor, studenti, elevi, populatie din cartiere, mii de oameni. Actiuni de solidaritate cu ceferistii s-au desfasurat si in numeroase alte centre muncitoresti din tara.
Asemenea multor altor momente, nu numai din istoria miscarii muncitoresti, Grivita 1933 a fost folosita si transformata, dupa cum o cereau interesele de moment. Astfel de circumstante favorizeaza formarea de noi lideri si alimentarea in subconstientul multora a ideilor comuniste. Acesta este si cazul conducatorului partidului comunist din anii 1950 si 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej care a gasit in greva de la Grivita, si in procesul ce i-a urmat, justificarea prezentei lui in fruntea partidului. Dej aparuse relativ tarziu in miscarea comunista. Erau alti lideri cu o vechime si chiar activitate mai bogata decat ale lui. Asa cum arata documentele Sigurantei, nu el fusese figura proeminenta a grevistilor de la Grivita, ci Constantin Doncea; insa evenimentele ce vor urma arata din plin ca experienta unor astfel de intamplari si supravietuirea in fata vicisitudinilor aferente situatiilor in care a fost pus, dezvolta o personalitate pur comunista precum cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
1.1. Doua procese, in circumstante diferite
Principalii acuyati ai cazului de la Grivita au fost: Panait Bogatoiu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gh. Vasilichi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica. Lista acuzatilor cuprinde printre altii pe Lucretiu Patrascanu, Moscu Cohn (Gheorghe Stoica), Luca Laszlo,unii dintre cei mai cunoscuti comunisti ai vremii. Cei 125 de acuzati sunt impartiti in doua loturi. Nimerind in lotul doi, Lucretiu Patrascanu este judecat dupa mai multe amanari in 1938. El este aparat de cumnatul sau Petre Pandrea si achitat cu intreg lotul. De altfel, Patrascanu pleaca in 1933 din tara. in perioada 1934-1935 este reprezentantul P.C.R. pe langa Comintern, la Moscova. Alt acuzat este Richard Wurmbrand, care suferise deja o condamnare de trei ani pentru agitatie comunista. A devenit ulterior anticomunist. A facut inchisoare pentru ambele convingeri. Intai in anii ‘30, apoi in anii ‘50, inainte de a emigra - devenit pastor - la jumatatea anilor anilor 1960.
Acuzatii sunt in majoritate tineri intre 19-25 de ani, aproape toti someri. Avocatii reflecta si ei compozitia lotului din boxa. Unii erau comunisti, altii "burghezi", aparatori ai drepturilor omului. Avocatul I. Emilian era din partea Ligii Apararii National-Crestine (L.A.N.C.), gruparea de extrema dreapta a lui A.C. Cuza. Apararea rareori reuseste sa se puna de acord. Mai multe incidente atrag atentia. Chiar la inceput, comisarul regal Romulus Hotineanu remarca, atunci cand apararea cere amanarea procesului, ca adevarata cauza este faptul ca nu au venit banii de la Moscova pentru plata avocatilor. Acuzarea nu a reusit sa probeze ca grevistii au tras asupra armatei.
Sentinta este data la 20 august. Doua pedepse munca silnica pe viata: Constantin Doncea si Gheorghe Petrescu. Gheorghe Vasilichi, 20 ani munca silnica. Gheorghe Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica cate 15 ani, Marin Ioan-Ionescu, 12 ani munca silnica, Richard Wurmbrand 10 ani. Nicolae Tudor 2 ani. Alti acuzati sunt condamnati la 20 de ani munca silnica in absenta de la judecata. Printre ei, Laszlo Luca, Moscu Kohn, Dumitru Petrescu, Constantin Putinica etc. Ceilalti au fost achitati.
Procesul se rejudeca un an mai tarziu, la Craiova. Din 125 de acuzati implicati in primul proces, in boxa mai sunt opt, cei cu pedepsele cele mai mari si care facusera recurs. Ei sunt aparati de un grup de avocati ai Biroului Juridic al P.C.R., condus chiar de seful acestui birou, Iosif Sraier, ajutat de Petre Grozdea, Victor Gherasim, Radu Olteanu.
Circumstantele procesului sunt altele. in Germania, dupa instalarea lui Hitler, procesul incendiatorilor Reichstagului daduse un model pentru ce intentiona Cominternul cu procesele in care erau implicati comunisti. Ele trebuia intai de toate sa fie niste spectacole de propaganda. In plus, identificarea initiala a social-democratilor cu dusmanul de clasa, ca tradatori si "social-fascisti", fusese schimbata intre timp de Moscova.
In primul proces, cei 125 de acuzati reprezentau toate tendintele sindicale si politice. De data aceasta, in boxa se aflau exclusiv comunisti: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Alexandru Rozemberg si David Korner. Ultimii doi, acuzati in rechizitoriu si sentinta ca in perioada premergatoare grevelor luasera contact cu Cominternul, de care erau platiti. In 1943, Vasile Gelep ,comisarul regal, este mituit de familia lui Lucretiu Patrascanu pentru a obtine eliberarea din lagarul de la Tg. Jiu si transferul lui la Poiana Tapului, in domiciliu obligatoriu.
Si de acesta data Gheorghiu-Dej este un personaj secundar. El este umbrit de Constantin Doncea, dar si de Dumitru Petrescu si Gheorghe Vasilichi, fapt ce il face un supravietuitor al acestui moment, tocmai pentru ca nu avea conturat inca un caracter politic.
Dezbaterile se invart in jurul acelorasi chestiuni ca si in 1933. Acuzarea incearca sa probeze ca grevistii au avut arme si ca au organizat o rebeliune care avea in spate. Apararea neaga orice amestec comunist si crimele.
Gheorghiu-Dej este detinut in inchisorile Vacaresti, Jilava, Craiova, Galati, Ocnele Mari, Aiud, Doftana (mai 1937-noiembrie 1940), Caransebes (decembrie 1940- iunie 1943) si in lagarul de la Tg. Jiu. Cel putin in primii ani, Dej suporta greu detentia. Dezamagirea ca nu se aflase printre cei scapati in primavara 1935 l-a marcat pentru multa vreme.
Faptul ca in zilele procesului Romania a semnat un acord de prietenie cu U.R.S.S. nu i-a impiedicat pe judecatori sa dea pedepse foarte grele. Constantin Doncea si Dumitru Petrescu primesc 15 ani munca silnica, Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica, 12 ani munca silnica, Alexandru Rosemberg 5 ani inchisoare, David Korner 18 luni. Dej ar fi trebuit sa stea in inchisoare pana in 1946. In 1940 pedeapsa i se reduce la 10 ani. In 1943 trebuia sa fie pus in libertate, dar este transferat in lagarul de la Tg. Jiu, de unde evadeaza in august 1944, ajutat de I. Gh. Maurer, Emil Bodnaras si Mihai Rosianu.
In 1941 la 28 februarie a fost emisa o cerere prezentata de Leventiev lui Antonescu ca Gh. Gheorghiu-Dej si Ana Pauker sa fie eliberati. In nota sovietica de conversatie, Leventiev arata ca a abordat problema celor doi in afara schimbului de detinuti politici, o problema aflata in discutie dupa anexarea teritoriilor romanesti la sfarsitul lui iunie 1940. Antonescu a spus ca nu poate da un raspuns pe loc si trebuie sa studieze aceasta problema. El si-a exprimat temerea ca daca ii va elibera pe acesti romani, el va fi supus unei foarte puternice critici de catre opinia publica din Romania. El a mentionat ca Ana Pauker a fost eliberata o data din inchisoare si trimisa in URSS, dar s-a intors de acolo ilegal si a organizat o rascoala intr-o regiune din Basarabia. Leventiev a replicat ca nu cunoaste activitatea celor doi, dar ca guvernul sovietic dorea eliberarea lor si spera ca generalul Antonescu sa satisfaca aceasta rugaminte. Ceea ce se cuvine relevant este interesul aratat de guvernul sovietic pentru Gh. Gheorghiu-Dej, care, spre deosebire de Ana Pauker, nu participase la activitatile Cominternului pe plan international. Demersul lui Leventiev din februarie 1941 invita la o reevaluare a pozitiei a viitorului secretar general al P.C.R/P.M.R. in raport cu Moscova. Este, iarasi, de remarcat ca, desi generalul Ion Antonescu a obiectat la eliberarea Anei Pauker, in final ea a plecat spre URSS, in timp ce Gheorghiu-Dej a ramas in lagar.
P.C.R. a discutat in mai multe randuri organizarea evadarii sale, dar politia a prevenit orice tentativa. In 1937, atat Dej, cat si Ana Pauker urma sa fie scosi de aparatul de partid in timpul transferarii lor spre diferite procese cu comunisti, unde erau chemati ca martori. Despre Dej un raport al politiei semnala atunci: "acesta este foarte nemultumit de tacerea comunistilor din afara si ar fi dispus sa faca declaratiuni impotriva partidului comunist".
1.2. Evadarea lui Gheorghiu-Dej de la Targu-Jiu relatata de Ion Gheorghe Maurer
Ion Gheorghe Maurer: Lagarul din Targu-Jiu avea o parte ce se-nvecina cu un cimitir. Lagarul era imprejmuit cu sarma ghimpata. Cand ma aflam internat in lagar, am observat ca, noaptea, sentinelele nu-si fac rondul in intregime. Patrulau cate doi soldati si erau mai multe perechi ce inconjurau, pe sectoare, lagarul. Cei care aveau ca sector portiunea ce se-nvecina cu cimitirul, noaptea, cand ajungeau in preajma mormintelor se opreau si se-ntorceau inapoi. Lasau, deci, o parte din acest gard de sarma ghimpata nesupravegheat, deoarece le era frica, noaptea, sa treaca prin cimitir! Am folosit aceasta treaba in planul meu. Si cum aveam posibilitatea sa intretin, in scris, o conversatie cu Dej i-am explicat socotelile mele. I-am explicat ca trebuie sa faca rost de-un cleste de taiat sarma ca sa poata taia reteaua aceea intr-un loc din dreptul cimitirului. Faptul trebuia sa se intample noaptea. Am fixat in corespondenta noastra si un mormant unde trebuia sa ne-ntalnim.
Am gasit modalitatile de contact, nu personal, ci prin intermediul unuia care lucra intr-un atelier, la lagar, acolo, si care iesea in oras sa aduca produsele pe care le faceau, in atelier, ca sa le vanda. ()Asa a fost planuita evadarea. De la plan si pana la infaptuirea lui au fost niste modificari datorate unor intamplari neprevazute. Legatura mea in aceasta actiune era un agent de strada - un politist, deci - care era seful unui depozit de haine militare ce se afla intr-o circumscriptie din Targu-Jiu (). Cand am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul sa aiba reusita deplina, le-am cerut o masina buna. Mi s-a pus la dispozitie aceasta masina. Era un Cadillac (). Cu ea am si calatorit de la Bucuresti la Craiova. Gazda mea de la Craiova era un comunist ce lucra la o baza de aviatie si locuia intr-o casa simpla dintr-o zona modesta a orasului. Cadillacul ce-l primisem ar fi atras, acolo, atentia politiei () Cu ajutorul omului la care stateam, am gasit o masina stricata. A durat si reparatia o buna bucata de timp() Cand am mers eu din Craiova spre Targu-Jiu cu masina aceea cumparata, in primii 20 de kilometri parcursi, am avut trei explozii de cauciuc. Ramasesem, cum se spune, pe drumuri()
Nu eram superstitios. Numai ca, din cauza celor intamplate, am ajuns la destinatie cam in jur de trei dimineata. In cimitir nu mai era nimeni dar gardul de sarma ghimpata fusese taiat si in jur era liniste. Semn ca Dej iesise cu bine. Unde-l puteam gasi pe Dej? M-am gandit ca nu putea fi decat la sergentul de strada, ce-l asteptase la mormantul stabilit de noi ca loc de intalnire. Se facuse dimineata bine cand am ajuns acolo. Omul mi-a spus ca Dej se afla intr-o incapere vecina, unde-am si intrat, pe data, fara sa mai schimb cu el si alte cuvinte. Dej dormea cand am intrat eu. Eram imbracat in vederea evadarii in uniforma de ofiter si imi lasasem si niste mustati mari pentru a fi mai greu de recunoscut, pe care Dej nu le stia. Cum dormea el, cu nervii inca incordati in urma evadarii, la zgomotul ce l-am facut intrand, a sarit drept la mine. In mana avea un cutit, pe care-l luase, probabil, cu gandul ca, daca intervine ceva neprevazut in evadare sa aiba cu ce sa se apere. Asa ca a sarit la mine convins ca nu pot fi altcineva decat unul dintre urmaritorii lui. Ne-am recunoscut ""Hai, mai!"", i-am spus si am plecat la drum
Dupa ce am trecut cu masina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit intr-un sat unde-am fost gazduiti de un popa care a fost, si el, omul comunistilor. Masina s-a intors la Craiova iar noi am stat in acel sat vreo trei zile pana cand a venit o alta masina, din Bucuresti, sa ne duca spre Capitala () S-a intamplat, apoi, ca ne-am intors la Bucuresti. Eu am stat ascuns doua-trei saptamani, pana la momentul 23 august 1944, cand am putut sa circul liber, fara teama de a fi impuscat ca dezertor. Intre timp au intrat rusii in tara iar Dej a urcat in sus, cu lumea lui. Foarte curand m-a chemat si pe mine, sa-l ajut.
In cei 11 ani cat a stat inchis, Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit dintr-un agitator sindical oarecare, unul dintre liderii comunisti.
Daca ii ascultam pe Apostol, Chivu Stoica, Botnaras, Patiusa, Nikonov, Dej nu s-a impus prin vreo activitate de partid inainte de greva de la Grivita, acesta a devenit membru de partid dupa evenimentele de la Grivita. De exemplu numele sau nu era intalnit in documentele de arhiva in legatura cu vreo misiune comunista ori in legatura cu plecari in strainatate , cum se intampla cu alti membrii de partid ce plecau des la Praga, Moscova, Berlin, locuri unde se aflau ediile conducerii comuniste.
Izolarea lui intr-o inchisoare l-a ferit sa se afle in U.R.S.S. in anii marii terori. Intre 1936-1941, majoritatea cadrelor P.C.R. aflate in emigratie au fost judecate in procese inscenate si ucise. Varfurile comuniste ale anilor 1920-1930 au fost lichidate. Printre ei, Cristian Rakovski, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Marcel Pauker, David Fabian, Eugen Rozvany, Dori Goldstein, Elena Filipovici, Elek Koblos, Alexandru Stepanski Gorn, Imre Aladar, si altii. Acuzatiile au fost trei: trotchism, sovinism national roman, spionaj in favoarea guvernului roman. Gheorghiu-Dej ar fi putut fi una dintre victimele epurarilor. Disparitia unei intregi generatii de cadre a facut loc celor ramasi in viata. Gheorghiu-Dej este unul dintre cei care beneficiaza de acest moment. Unul dintre primii mentori ai sai, a fost Gheorghe Stoica. Stoica se considera chiar profesorul lui Dej in ale comunismului , adica acesta a fost cel ce l-a convertit pe Dej la doctrina comunista.
Treptat, Dej se impune comunistilor din inchisori. Imaginea lui de fruntas al grevistilor de la Grivita, singura mare actiune interbelica de protest a muncitorilor, contribuie la crearea autoritatii sale. Lunga perioada de detentie ii sporeste prestigiul. Prin inchisori se perinda, pe diferite termene mai scurte, comunisti din alte procese, dar Dej ramane, alaturi de Chivu Stoica, pentru multa vreme. Dej este, la sfarsitul anilor 1930 era deja, un veteran.
Iar, din 1940, cand ajunge la Caransebes, este recunoscut ca lider al centrului comunist din inchisori. Oamenii din jurul lui sunt Chivu Stoica, Iosif Chisinevski si Teohari Georgescu (secretari la acea data, membri ai secretariatului C.C. al P.C.R., arestati in aprilie 1940), Gheorghe Apostol. Un alt grup cu care are relatii stranse este cel al spionilor sovietici, capturati in anii 1930: Emil Bodnaras, Pantiusa Bondarenko, Serghei Nikonov, Petea Goncearuk, Alexandru Nikolski, Vanea Didenko. Emil Bodnaras, la eliberarea din inchisoarea Caransebes, noiembrie 1942, este omul de incredere al lui Dej in operatiunea de inlaturare a lui Stefan Foris.
Dej s-a impus in inchisoare . venea acolo cu aura de organizator al grevelor de la Grivita, care au fost cele mai mari miscari muncitoresti din perioada interbelica. Prin temperament, vointa si perspective s-a adaptat cel mai bine conditiilor din inchisoare. Datorita acestor calitati a reusit sa organizeze un mic grup al detinutilor comunisti din inchisoare, dar aceasta nu in numele vreunui partid politic si pentru simpla supravietuire. Acesta a reusit sa aiba legaturi bune cu gardienii si cu exteriorul inchisorii.
In jurul lui Gheorghiu-Dej se constituie o fractiune care se afla in conflict cu conducerea P.C.R. Nu numai Stefan Foris ii este adversar, dar si Lucretiu Patrascanu, cu care se intalneste pentru o luna si jumatate in lagarul de la Tg. Jiu, in vara lui 1943. Pretextul conflictului dintre ei porneste de la nerecunoasterea celui desemnat de Foris sa conduca celula de partid, Ovidiu Sandor. Acesta fusese si el implicat in grevele de la Grivita si apoi in primul proces. Patrascanu este adus in lagar din domiciliul obligatoriu de la Poiana Tapului, la 3 ianuarie 1943. Cand Dej si Chivu Stoica sunt adusi in lagar, Dej este invitat sa arbitreze conflictul. Dej se proclama seful celulei comuniste si este recunoscut ca atare. Alexandru Iliescu, apropiat de Lucretiu Patrascanu, refuza sa se alature grupului lui Dej. Patrascanu, de asemenea, nu este de acord cu parerea lui Dej despre Foris. Conflictul nu escaladeaza pentru ca Patrascanu este eliberat la inceputul lui august.
In 1940, autoritatile sovietice au cerut un schimb de prizonieri. Pe lista lor figurau Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica. Autoritatile romane accepta schimbul numai pentru Ana Pauker. Dar ca Ana Pauker, mai inainte, Doncea, Petrescu, Vasilichi si mai tarziu Patrascanu, apar ca favorizati de soarta, in gratiile Cominternului, in vreme ce Gheorghiu-Dej este un marginal, un paria. Cu toti acestia Dej va intra in conflict, miza fiind puterea, lupta in care resentimentele lui joaca un rol important in configurarea taberelor, a aliantelor, a simpatiilor si antipatiilor.
Nici lupta lui Dej pentru dominatie in cadrul Partidului Comunist Roman, nici felul in care s-a mentinut in frunte pana la moartea sa, in matie 1965, nu pot fi intelese fara a lua in considerare reiatia partidului cu Uniunea Sovietica. Aceasta relatie era, la sfarsitul anilor '40 si inceputul anilor '50, de dependenta absoluta. Supunerea totala fata de Slalin a caracterizat actiunile lui Dej din perioada 1944-1953, cand a jucat dupa scenariile date de dictatorul sovietic, iar in 1952 Dej a fost singurul care, atunci cand a venit ordinul de epurare a pretinsilor sionisti, a fost in masura sa profite de oferta lui Stalin. Epurarea detinea un loc de onoare in practica de tip comunist. Stalin doar a oferit modelele si a pregatit instrumentele. Dej stiind acest lucru, a desfasurat el insusi o operatiune de epurare in asasinarea lui Foris; insa soarta lui Foris fusese stabilita inainte ca P.C.R sa fie sigur de pozitia sa din fruntea tarii si inainie ca relatiile cu Uniunea Sovietica sa se regularizeze. In orice caz. dupa 1948, contextul sovietic a devenit vital pentru explicarea comportamentului conducerii P.C.R, inclusiv al lui Dej. Toti stiau cine stabilea regulile jocului, insa „Moscova" nu insemna acelasi lucru pentru toti. Probabilitatea unei numiri la Bucuresti depindea de deciziile luate la Moscova, iar pentru a influenta procesul de adoptare a hotararilor era nevoie de un „protector" din esaloanele superioare ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Punerea in circulatie in Romania, dupa 1989, a documentelor privitoare la arestarea, ancheta si procesul lui Lucretiu Patrascanu a scos la lumina aspecte ale luptei pentru dominatie in cadrul partidului din perioada 1944-1954. In acest deceniu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reusit sa, inlature trei tovarasi pe care ii considera potentiali rivali la putere: doi dintre ei, Stefan Foris si Lucretiu Patrascanu, au fost executati, iar al treilea, Ana Pauker a fost redusa la starea de cadavru politic.
Faptul ca Dej a putut ajunge in aceasta pozitie s-a datorat, in parte, calitatilor sale de tactician rabdator si manipulator experimentat. insa consolidarea puterii a depins si de abilitatea de a evita sa de a stapanului sovietic vreun motiv de a-i pune la indoiala loialitatea. El era cu atat mai expus suspiciunilor lui Stalin, ca singurul dintre personajele marcante din P.C.R care nu fusese pregatit la Moscova, reprezentind, in consecinta, o entitate necunoscuta, asa cum a afirmat Gheorghi Dimilrov, secretarul Cominternului, in fata Anei Pauker, in septembrie 1944. Pentru a compensa acest dezavantaj, Dej a facut doua lucruri. in primul rand, s-a inconjurat de agenti NKVD care statusera in puscarie in timpul razboiului, numindu-i in functii importante din serviciile de Securitate si din Ministerul de Interne si oferindu-i astfel lui Stalin o garantie a loialitatii sale. In vara anului 1944, inainte de intrarea trupelor sovietice in Bucuresti, ia decizia de a-1 inlatura pe Stefan Foris din functia de secretar general al partidului.
La 4 aprilie 1944 s-a desfasurat, la infirmeria lagarului de la Targu-Jiu, o sedinta la care au participat Dej, Emil Bodnaras, Constantin Parvulescu, losif Ranghet si Chivu Stoica, in cadrul careia Dej a cerut inlaturarea lui Foris, pe motiv ca era informator al politie. In locul acestuia a fost numit un secretariat privizoriu alcatuit din Bodnaras, Parvulescu si Ranghet. In acelasi timp, le-au fost date instructiuni lui Bodnaras, Patrascanu si Ion Gheorghe Maurer sa se asocieze cu celelalte partide politice in efortul de a scoate Romania din razboiul impotriva Uniunii Sovietice. Cele doua hotarari au marcat instaurarea autoritatii lui Dej si a asociatilor sai asupra partidului, precum si prezentarea in fata lui Stalin a unei conduceri efective a partidului, care a jucat un rol semnificativ in rasturnarea lui Antonescu si in formarea noului guvern. Aceasta din urma contributie a constituit baza pentru justificarea pretentiei partidului de a obtine un sprijin mai marc de la populatie, iar Dej a exploatat-o din plin in propaganda partidului, dupa 23 august 1944.
La intoarcerea sa de la Moscova (31 decembrie 1944-15 ianuarie 1945), Gheorghe Gheorghiu-Dej convoaca o conferinta de presa. Foloseste prilejul pentru a ataca din nou partidele, asa zise istorice"; intreaba retoric: „Oare nu cumva tot datorita acestei politici antidemocratice fata de populatia Ardealului de Nord, aceasta provincie romaneasca nu s-a legat inca de corpul national?".
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a impus in lupta pentru putere, el reu¬sind sa domine elita guvernanta, in ciuda tensiunilor interne care ras¬coleau partidul la diferite intervale si din diferite directii. Sciziunile si luptele fractioniste se aflau sub control si, ca proces, in declin. Ipo¬teza noastra este ca apelul la unitate (marcat in toate plenarele CC al PMR de atunci, in presa, in repetate interventii ale liderilor) a gasit intelegere si raliere in elita pe fondul sciziunilor interne dublate de amestecul continuu al elitei suzerane. Unitatea elitei a fost privita ca o conditie necesara a diminuarii interventiilor de la Kremlin. Incer¬titudinile din mediul politic extern au creat pentru „grupul din inchi¬sori" si aliatii lui un climat de teama, favorabil apelului la unitate, pe care Gheorghiu-Dej 1-a folosit.
Liderul P.C.d.R. este primit de Rege fara ca intrevederea sa fie consemnata oficial. Desi nu i-a vazut pe conducatorii sovietici, afirma Gheorghiu-Dej, „si-a format totusi impresia generala" ca un guvern „de stanga" ar putea obtine: cobeligeranta, intoarcerea prizonierilor romani din U.R.S.S., instaurarea administratiei romanesti in nordul Transilvaniei si un ajutor economic.
Alexandru Barladeanu il considera pe Dej omul cu capul politic cel mai profund, din cati a cunsocut el. <>.
Gheorghiu-Dej a fost poreclit de sovietici „vulpea din Carpati”. Probabil ca viclenia si-a dezvoltat-o datorita sistemului de autoaparare pe care a tebuit sa si-l formeze in cei 11 ani de puscarie.
Sub presiune, regele, accepta numirea guvernului de catre comunisti. Incepe rescrierea istoriei din perspectiva P.C.d.R. Suve¬ranul a „inteles" dorintele maselor si a fost de acord cu numirea guvernului, la 6 martie 1945.
Versiunea comunista a evenimentelor, insotita de o nota de avertisment, este formulata de Gheorghe Gheorghiu-Dej la mitingul F.N.D. din Piata Natiunii (Bucuresti), marti, 6 martie, cand decretul de numire a noului guvern inca nu fusese semnat:
„Sa multumim Maiestatii sale regelui ca a inteles in cele din urma sa asculte glasul poporului. in ciuda clicii care il inconjoara si il izoleaza de popor, Maiestatea sa regele, ascultand glasul poporului si sfatul adevaratilor conducatori ai poporului, are multe de castigat, deoarece conducatorii parti¬delor asa-zise istorice, in frunte cu Iuliu Maniu, serviti de unelte - pentru ca nu pot fi caracterizati altfel decat ca unelte oameni de teapa generalului Radescu - au cautat sa tarasca monarhia in framantarile politice pe o panta pericu¬loasa, compromitand-o.", „in ciuda acestor conducatori reactionari, Maiestatea sa regele si-a dat seama de perfidia uneltitorilor reactionari si a acceptat formula de guvern de concentrare a fortelor democratice si astazi lista noului guvern va fi publicata" „Acceptarea" Suveranului si „intelegerea" sa pentru „glasul poporului" fusesera de fapt ultimatumul formulat de A.I. Vi¬sinski si controlul total al tarii de catre trupele sovietice.
La Conferinta Nationala a P.C.R. (16-21 octombrie 1945) raportul politic al Comitetului Central prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (17 octombrie) foloseste prilejul pentru a ataca atitudinea social-democratilor din anii '20 si inceputul anilor '30: „elemente ca Mirescu, Flueras, Grigorovici ctc imprimau partidului social-democrat un spirit de apriga dusmanie atat impotriva partidului comunist, cat si impotriva ideii stabilirii unitatii de actiune a clasei muncitoare". Realitatea fusese complet diferita. Cominternul si Kremlinul cereau partidelor comuniste sa se opuna fara ezitari colabo¬rarii cu social-democratii, catalogati drept „social-fascisti".
Pentru liderii comunisti, istoria se putea rescrie potrivit intereselor politice de moment si Gheorghiu-Dej, prin raportul prezentat in octombrie 1945, demonstra ca invatase foarte bine cum sa prezinte evenimentele trecutului.
Interesele politice ale elitei comuniste, prio¬ritatile ei economice si sociale, mai ales ale grupului dirijat de Gheorghe Gheorghiu-Dej motivat de consolidarea suprematiei in partid, mergeau in directia identificarii pozitiilor proprii.
Dej afirmase in 1951, in imprejurarile declansarii impotriva opozantilor din sanul partidului comunist si a solutionarii lor prin intermediul Securitatii ca „atata timp cat exsita capitalism vor exista si sabotori, spioni si teroristi trimisi de statele imperialiste in tarile noastre. Atata timp cat in tarile de democratie populara n-au fost lichidate clasele exploatatoare si ramasitele acestor clase, imperialismul va mai avea o baza pentru recrutarea agentilor sai”.
Atentate nereusite
In anii 1948–1949, spune Gheorghe Gheorghiu-Dej, a inceput sa se raspandeasca zvonul „ca soarta lui Dej este pecetluita, ca este arestat, ca este titoist Atunci aveau interes si oamenii lui Beria sa raspandeasca si s-a raspandit in lung si in lat zvonul"
In acest context, primul secretar al partidului rememoreaza episodul atentatului din 1946. „A fost straniu, era ora 11 noaptea, soseaua era circulata Eu sunt convins, tovarasi, ca aici erau amestecati si legionarii. Noi am prins pe multi imbracati in haine militare, fie romane, fie sovietice. Erau militari. Vlad, care era cu mine, spune ca erau imbracati in haine sovietice. Soferul spunea ca erau imbracati in haine de ale noastre S-a gaurit toata masina. Mi-au iesit la km 11 sau 14, undeva langa o padure. Poate unde este postul de radio, poate dincolo de postul de radio. Era dincolo de postul de radio. Nu era departe de Bucuresti, tovarasi. Si nu erau 3–4, era un grup mare de militari. Au facut asa un semicerc si au ocupat soseaua. Am vazut clar la lumina farului. Eram in fata, langa sofer, Vlad era in spate. Puteau sa fie 7–8, dar erau si in sant, culcati: asa ca intr-o pozitie de lupta Cand i-am vazut, zic: Lasa-le impresia ca opresti si cand ne apropiem, accelereaza. Si lui Vlad i-am spus: Tragi direct in ei prin parbriz. Cand am ajuns aproape deci, atunci a apasat soferul pe accelerator. In momentul acesta Vlad intre noi, intre mine si sofer, a tras prin parbriz cu automatul. A fost lovit cineva, pentru ca s-au vazut acolo dare de sange, pentru ca ne-am intors dupa aceea. Ne-am oprit la primul post si i-am dat telefon lui Teohari sa trimita imediat un batalion sa cerceteze. Dupa ce au dat prima rafala, noi am zvacnit prin ei. Si cand am trecut, Vlad a tras prin spate din masina". Fara alte amanunte, fara sa spuna cand a avut loc, Dej pomeneste despre o a doua tentativa, cand s-a baricadat soseaua. Cert este ca nu au reusit sa ii prinda pe autorii celor doua incercari de a-l asasina.



2. Gheorghe Gheorghiu-Dej in raport cu CC al P.C.R
In 1946, […], membrii CC din 1945 nu mai ocupau pozitii politice insemnate. Devenisera necunoscuti. In general, cand vorbim despre ei, trebuie tinut seama da un fapt: tot Comitetul Central din 1945 a fost o improvizatie. A fost acolo un grup de oameni ce s-au cunoscut intre ei si s-au introdus unii pe altii in CC, tinand cont de simpatiile si de advesitatile pe care le aveau.
Interesant ar fi insa de aflat cum a fost ales CC in 1945,. Nu exista nici o stenograma de la alegeri. S-au asezat cativa la o masa si, pe baza unei liste alcatuite ad-hoc, au aparut si ceilalti.
Parvulescu a fost membru al partidului comunist chiar de la intemeierea lui, iar cu trecutul lui, acesta se bucura de increderea lui Dej si a sovieticilor, astfel a fost, prin 1945-1950, presedintele Comisiei de control a partidului. Apoi a fost un timp presedinte al Marii Adunari Nationale, dupa care steaua lui a inceput sa decada. Nu Ceausescu l-a scos din functie ci Dej.
Mihai Rosianu, invatatorul care l-a ajutat la evadarea lui Dej din lagarul din Targu Jiu. A fost membru de partid in ilegalitate, facea parte din conducerea regionala de partid a Olteniei. Rosianu era foarte apropiat de Dej si prin faptul ca fiica sa, Sabina, […], era prietena Licai Gheorghiu. N-a jucat vreun rol politic . Toti il cunosteau ca protejat al lui Dej si atat.
Omul principal, dupa ministru, era Ion Gheorghe Maurer care raspundea de ansamblul problemelor de transport feroviar, rutier si naval, precum si de marile constructii in domeniul transporturilor: cai farate, drumuri si edificii publice. Avocat, cunoscut ca aparator al cumunistilor ca in procesul Anei Pauker, de sprijinitor al unor miscari populare de revendicari politice si economice din Transilvania, Maurer a fost principalul partizan al evadarii lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Targul Jiu in august 1944.
Alexandru Moghioros era considerat seful grupei de unguri din partid. […] Dej il pretuia ca nu impartasea viziunile Anei Paukersi si ale lui Vasile Luca in probleme organizatoricesti de colectivizare a agriculturii. Spre sfarsitul conducerii lui Dej, Moghioros era secretarul CC cu probleme de agricultura. A ramas fidel partidului si lui Dej.
Gheorghe Vasilichi era un muncitor petrolist din Ploiesti. in timpul grevei CFR si ale petrolistilor din Valea Prahovei, din 1933, a fost un organizator important al acestora. A fost inchis impreuna cu Dej si dupa 1944 intre ei erau relatii amicale. Curand a fost cooptat si in biroul politic. A fost ministru al petrolului intr-un timp.
Petea Goncearuc, Vasia Ohnenco, Valea Bunciov, au devenit membrii de partid in inchisoare, au cunoscut si s-au imprietenit cu detinutii comunisti, si au nutrit stima si admiratie fata de Gheorghiu-Dej , pe care l-au urmat fara sovaiala dupa 23 august. Este presupus ca informatiile date de toti acesti trimisi sovietici asupra situatiei din Romania si din P.C.R au contribuit la formarea opiniei conducerii sovietice si indeosebi a lui Stalin despre Gheorghiu-Dej.
Pantiusa, pe numele sau adevarat Pantelei Bodnarenko, cunoscut in actele oficiale de dupa 1944 ca generalul Gheorghe Pintilie, a fost inchis la Doftana. Raporturile sale cu Dej, [cand au fost cunoscuti de catre Alexandru Barladeanu] erau foarte bune, in sensul ca Dej avea multa incredere in el, in urma convietuirii in inchisoare. Acolo, Patiusa a fost un fel de responsabil administrativ al intregii organizatii de partid. Cind [s-a intors de la Moscova Alexandru Barladeanu], Patiusa era sef al serviciului administrativ al CC. Conducea si organizatia administrativa a partidului. In 1948, avea grad de general-locotenent si functia de sef al Directiei Generale a Securitatii Popotului. […] In meseria lui era apreciat ca foarte cinstit. Cinstit in sensul ca facea doar ce i se spunea […], de aceea Dej avea incredere in Patiusa, deoarece acesta actiona doar la ordinul superiorului. [Alexandru Barladeanu sustine ca Patiusa] ii era foarte fidel lui Dej si [este convins de faptul ca] tot ce a facut a fost din ordinal lui Dej.
Anuta Toma, Ana Grossman, pe numele ei adevarat, a lucat in ilegalitate. Aceasta a fost mai intai sotia lui Sorin Toma si, in timp ce acesta se afla in URSS, s-a casatorit cu Parvulescu. Dupa 1944, a devenit omul de incredere al Anei Pauker , fiind secretara particulara a acesteia, dar in acelasi timp, aceasta a pastrat relatii bune si cu Dej. [Alexandru Barladeanu considera ca] aceste relatii se datorau si faptului ca devenise sotia lui Pantiusa.
Dej era in foarte bune relatii cu Kaftaradze, ambasadorul URSS in Romania. Apropierea lui Dej de agentii sovietici l-a ajutat la eliminarea rivalilor sai, in trei etape: 1944-1948 de Foris si Patrascanu, 1952 de Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, iar in 1957 de Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi.
Desi Teohari Georgescu fusese unul dintre acolitii lui Dej in Campania contra Foris din anii razboiului, el fusese epuratin 1952 , ca membru al factiunii <> a Anei Pauker. El nu fusese membru al coalitiei din emigratie, insa Dej nu putea sa iute ca in 1940 Cominternul sugerase numele lui Georgescu drept secretar general. Teohari Georgescu refuzase in aparenta numirea, dar nu era in firea lui Dej sa subestimeze riscul ca Moscova sa-l folosesca drept o carte impotriva lui.
Relatiile intre Ceausescu si Draghici erau de ura, iar Gheorghiu-Dej, sustine Tismaneanu a intretinut aceasta relatie de rivalitate intre cei doi aspiranti la putere , pe cad de mult a putut.
2.2. Conflictul cu Ana Pauker
Conflictul dintre Gheorghiu-Dej si Ana Pauker, pe care politologii occidentali il prezinta mereu ca pe un conflict intre moscoviti si localnici, este, de fapt, un conflict intre doua ambitii de autoritate si dominatie a comunismului romanesc.
Ana Pauker ar fi avut avantajul in acest conflict, datorita faptului ca ea a fost trimisa de Moscova, ceea ce ii conferea o credibilitate mai mare decat lui Dej, care era un „localnic” ce nu avea scoala marxist-leninista, el invatase doctrina din inchisoare. Dar lucru ce l-a avantajat pe Gheorghiu-Dej in aceasta problema cu Ana Pauker, a fost acela ca sotul Anei Pauker a fost asasinat in Moscova. Motiv pentru care Stalin nu a mai avut incredere in aceasta, el suspectand ca Ana va dori sa se razbune. Acest fapt va deveni determinant in ceea ce va urma, Dej reusind apoi cu usurinta sa o indeparteze pe Ana Pauker.
Una dintre principalele acuzatii aduse in 1952 si mai tarziu Anei Pauker, iar in 1957 si 1961 lui Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi, a fost deschiderea partidului pen¬tru elemente „straine de proletariat", creand astfel riscul schimbarii caracterului de clasa al partidului comunist si deturnarii de la scopu¬rile sale.
Exista informatii ca in ianuarie si fbruarie 1952, Dej a vizitata Moscova informandul pe Stalin de existenta unei <> conduse de Ana Pauker. In aceeeasi perioada anchetele secutitatii se concentreaza asupra presupusului pericol sinoist, incercand sa demonstreze implicarea Anei Pauker in emigrarea evreilor dib Romania spre Israel.
2.3. Problema Stefan Foris
Insusi Dej povestea cum a realizat despre tradarea lu Foris. Pe cand se afla inchis la Doftana, in urma unui cutremur, a fost vizitat de catre Maurer. In conditiile dezastrului provocat de cutremur, directorul inchi¬sorii din Doftana 1-a invoit pe Dej sa plece pentru o noapte, cu Maurer, pe raspunderea de avocat a acestuia. S-au dus la un alt om din partid. Acolo, Maurer i-a propus sa evadeze. Dupa ce a ajuns la Bucuresti, Maurer a informat partidul despre cele imtamplate. Adica despte faptul ca ii propusese lui Dej sa evadeze si ca evada¬rea ar fi avut toate sansele de reusita, dar ca Dej a refuzat. La putina vreme dupa intilnirea lui Dej cu Maurer, directorul Doftanei ii spune lui Dej:<>. De aici a inceput sa se framante, sa isi puna intrebari nestiind cine ar fi putut sa il tradeze. A aflat, ulterior, ca Maurer informase conducerea partidu¬lui si a dedus ca numai Foris putea informa Siguranta. Stia ca Maurer nu putea s-o faca. Mai tirziu, Bodnaras confirma spusele lui Dej referitoare la felul cum acesta si-a pierdut increderea in Foris. Corelau aceste aspecte si cu caderea si deconspirarea altor ilegalisti, cu legaturile ce duceau la ei.
Din relatarile celor anchetati reiese ca organizatia P.C.R era departe de a fi monolitica. Astfel, Pirvulescu — nume conspirativ Ghita — a intrat in conflict cu Foris inca din 1942, din cauza faptu¬lui ca acesta a ironizat pregatirea politica a lui Pirvulescu []. Tot in 1942 si tot datorita unor motive similare, Foris a intrat in conflict cu Grigore Raceanu, viitorul sot al Ilonkai Papp (martora a acuza¬rii in procesul Patrascanu). Ranghetz a fost, de asemenea, sanctionat de Foris pentru nereguli in munca de partid. In urma sanctiunii, a fost inlocuit cu Bodnaras la compartimentul „razboi". in ceea ce-l priveste pe Bodnaras, materialul depozitat de el la Risnov pentru organizarea de sabotaje a fost descoperit de autoritati.
Intr-o informare a CC. al P.C.R ce a fost adresata comunistilor din Vacaresti, Caransebes, Misleaj intalnim motive ale nemultumirilor „tovarasilor” pe Foris: „din documentele studiate rezulta ca in activitatea lui Foris au existat unele greseli. Principala lipsa a activitatii lui a constituit-o abuzul de materiale scrise, tot felul de rapoarte, instruc¬tiuni, circulare lungi, redactate pe multe pagini. Acestea i-au rapit lui si celorlalte cadre de partid mult timp de munca in detrimentul activitatii concrete, practicate de organizare, conducere si desfasurare a actiunilor antifasciste si antirazboinice. O parte din aceste materiale scrise, cazand in mana Sigurantei au fost folosite de aparatul de stat antonescian pentru a lovi in P.C.R. O mare lipsa a lui Foris o constituia faptul ca a folosii metode proaste de lucru cu cadrele, cu oamenii. Manifesta duritate fata de unii activisti de partid, facea critici aspre in asa fel incat, in loc sa ajute cadrele pentru a-si lichida lipsurile, in unele cazuri le producea nemultumiri, ii demoraliza si demobiliza in munca. Practica suspen¬darii din munca a unor activisti - pentru diferite lipsuri si greseli - pana la inaintarea autocriticii scrise, a dus la aparitia de neintelegeri si conflicte intre Foris si diferiti activisti de partid, a creat o mare fluctuatie a cadrelor, cu repercusiuni negative pentru munca.
Fostii anchetatori declarau in 1967-1968 ca din declaratiile reale ale an¬chetatilor Koffler, Sarbu s.a. reiesea ca tovarasii din inchisori au rupt in 1943 legatura cu conducerea partidului, acuzindu-i pe Foris si Koffler de tradare. Din pie¬sele din arhiva mai reiese si o alta latura importanta a „activitatii" PCdR: certurile si divergentele dintre comunistii din inchisori si cei aflati in libertate. Relatiile dintre cei aflati in inchisori nu sint supuse cercetarii. Avem numai legenda „universitatii Doftana" si a organizatiei de partid conduse, principial, de Dej.
Dupa destituirea lui Stefan Foris, la 4 aprilie 1944, un interimat s-a instalat la conducere. Partidul a fost condus pe diferite perioade de Constantin Parvulescu, Ana Pauker si, din octombrie 1945, de Gheor¬ghe Gheorghiu-Dej. intre septembrie 1944 si mai 1952, a existat o dua¬litate la varful PCR, puterea fiind impartita de Ana Pauker si Gheorghe Gheorghiu-Dej.40 PCR are, incepand cu octombrie 1945, un birou po¬litic, un secretariat, care sunt organele de decizie.
Propunerea ca Foris sa fie lichidat a venit nu din partea lui Nicolschi, pentru ca el nu stia unde se gaseste acesta si de asemenea, [] ci a facut-o Gheorghiu-Dej.
Moartea lui Foris continua, insa, sa fie misterioasa. Fostul mi¬nistru de interne, Teohari Georgescu, anchetat in stare de arest in 1952, sub aceleasi invinuiri de colaborare cu Siguranta, marturi¬seste ca el a avut ideea executarii lui Foris. Neavind interesul an¬chetarii lui Foris, de teama ca acesta sa nu dezvaluie propria sa activitate tradatoare, Teohari Georgescu s-a adresat lui Dej, Anei Pauker si lui Vasile Luca cu propunerea respectiva.
Pe deasupra trebuie tinut cont si de faptul ca Dej nu putea sa asasineze un inalt conducator al par¬tidului fara acordul sovieticilor. Foris a fost trimis de Moscova, con¬dusese ani de zile partidul. Era o peroada cand conducatorii partidelor comuniste aveau ne¬voie de aprobarea Moscovei in orice moment, cum putea fi ucis Foris fara ca Moscova sa nu fie intrebata?

2.4. Situatia Luctetiu Patrascanu
Fata de Patrascanu Gheorghiu-Dej avea o mare antipatie, despre invidia lui Dej fata de Patrascanu declara tocmai Pantiusa, in mai 1967. Pantiusa povesteste ca, la sfarsitul lui 1944 si inceputul lui 1945, au aparut <> a lui Patrascanu care il suparau pe Dej. Astfel la o demonstratie muncitoreasca, pe Calea Victoriei, o parte din coloana demonstratilor a inceput sa strige insistent numele Patrascanu. Gheorghiu-Dej, care se afla langa Pantiusa, l-a tras de maneca pe acesta, soptindu-i: <>. Din declaratiile lui Patrascanu reiese ca antipaia era reciproca.
Conflictul dintre Dej si Patrascanu era vechi. Din ceea ce poveteau cei din anturajul vechi al lui Dej reiese ca in lagarul din Tirgu Jiu Patrascanu a incercat sa preia conducerea organizatiei de partid de acolo. Ceea ce lui Dej nu i-a convenit. Nu accepta sa-i ia altul locul. Moti¬vul public invocat era ca Palrascanu provoca prea multa agitatie in jurul comunistilor incereind sa afle biografiile ilegalistilor.
De fapt aceasta antipatie fata de Luctetiu Patrascanu rodeste dupa grevele din 1933, cand Patrascanu a fost arestat impreuna cu alti agitatori comunisti si organizatori ai grevelor muncitoresti si dusi la Jilava. Cei arestati au fost impartiti in doua grupe; un prim lot — in frunte Gheorghiu-Dej, care a primit condamnari mari, de peste 10 ani, si al doilea, compus din 19 persoane, in frunte cu Patrascanu. Avocatul Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, a conceput pen¬tru lotul doi o tactica de tergiversare a judecatii. Ajutati si de inter¬ventii la puternicii zilei, procesul s-a judecat abia in 1938, intregul lot fiind achitat.
Totusi trebuie deasemenea adaugat si faptul ca exista totusi si ideea ca Patrascanu sa fi fost, pana la arestarea lui un prieten apropiat al lui Dej. Pt aceasta afirmatie exista dovada ca in preajma alegerilor din 1947, Patrascanu a organizat la Bucuresti, in sala Savoy, o intalnite cu intelectualii la care a luat cuvantul si Dej la insistenta lui Patrascanu, pentru a-l prezebta drept lider al partidului si relevand calitatile sale ccharismatice. Adunarea a fost bineprimita de auditoriu, si Dej si-a manifestat multumirea pentru initiativa lui Patrascanu.
Ancheta si procesul Partascanu au durat timp de 6 ani, in care s-au succedat mai multe colective de anchetatori si zeci de oameni au fost obligati sa dea declaratii, care difera de la un an la altul. Acuzatiile sunt corelate cu evenimentele politice interne si externe, cu raportul de forte dintre cei aflati in centrele de putere.<< Raspunsul la intrebarea: a fost sau nu vinovat Patrascanu? l-a dat Patiusa in 1968 : Probe reale de vinovatien-au fost, si alti zece ani daca s-ar fi facut cercetari n-am fi fost in stare sa le gasim>>. Cazul Patrascanu este un caz tipic de manipulare care ilustreaza esenta totalitarismului comunist.
Stelian Tanase comenta despre moartea lui Stalin, ca a fost un moment crucial, in care primul lucru in mintea lui Gheorghiu-Dej, a fost acela ca in puscarie avea pe cineva indreptatit sa preia puterea. Pentru ca lucretiu Patrascanu nu a fost asasinat inainte de moartea lui Stalin. Gheorghiu intelesese ca destalinizarea reprezenta problema unui nou lider, iar singurul personaj legitim pentru a deveni noul era Lucretiu Patrascanu. Ca urmare Patrascanu a fost executat in graba in aprilie 1954.
„Dosarul Patrascanu" contine aproape 70.000 de file. Acolo sint multe declaratii ale fostilor conducatori ai P.C.R, ale unor insemnati oameni politici din perioada interbelica si ale unor fosti agenti ai Sigurantei. La anchetele din 1948-1954, se adauga declaratiile fostilor ancheta¬tori, procurori si sefi ai serviciilor speciale date in fata comisiei de ancheta, ordonata de Ceausescu in 1967. Din toate aceste docu¬mente reiese ca nu exista nici o proba care sa-i incrimineze pe Foris, Patrascanu si ceilalti condamnati ca agenti ai Sigurantei. in declaratiile date in perioada imediata arestarii — inainte, deci, de a fi torturati in vederea obtinerii „marturisirilor" dorite — anche¬tatii relateaza despre „caderile" ce-au avut loc in anii razboiului ca fiind provocate de avocatul Sraer (viitorul adjunct al lui Teohari Georgescu in MAI), Margulis si Mircea Biji. Legaturile acestor co¬munisti cu Siguranta sint confirmate si de fostii agenti ai Siguran¬tei. La inceputul lui 1944, a fost si o propunere de evadare a con¬ducerii PCdR pentru detinutii din Caransebes — unde se alia in¬chis si Teohari Georgescu —, propunere respinsa de ei ca fiind o „provocare". La propunerea respectiva si-au dat, insa, acordul si ceilalti membri ai conducerii P.C.R, aliati in stare de libertate: Ilonka Papp, Anuta Toma, Pirvulescu, Bodnaras si Ranghetz".
Se cunoaste versiunea lui Gh. Apostol la cele intamplate. Pacepa o continua, indicand si asasinul, care la putina vreme dupa aceea s-a sinucis. In realitate, insa, Patrascanu a fost executat in noaptea de 17/18 apri¬lie 1954, impreuna ca Reimus Koffler, membru al Secretariatului P.C.R condus de Foris. Protesul-verbal tip dovedeste ca totul s-a petrecut in conformitate cu procedura legala. Martor ocular la executie a fost colonelul Vasile Varga declara in 1967 ca Patrascanu a fost impuscat de personalul de paza al inchisorii Jilava.
Mai grav decat asemenea gresite aprecieri tactice, in timpul crizei constitutionale" din 23 august 1945 - 8 ianuarie 1946, Patrascanu comite o veritabila crima" din perspectiva stalinista, incercand sa negocieze" direct cu regele, un nou guvern, fara a avea aprobarea, fara macar a-i Incunostiinta pe tovarasii sai. Deoarece fusese incurajat de reprezentantii diplomatici ai SUA si Marii Britanii la Bucuresti - care caracterizeaza guvernul Groza ca nereprezentativ" - si de sprijinul partidelor istorice, regele Mihai se retrasese din viata politica si se izolase la Palatul Elisabeta. In felul acesta urmarea sa-l determine pe Groza sa abdice, declansand prin greva regala" o criza constitutionala (conform Constitutiei, regele avea dreptul de a numi si demite guvernul).In septembrie 1945, Patrascanu se intalnise, in doua randuri, cu Victor Radulescu-Pogoneanu, ministrul Propagandei si cu Grigore Niculescu-Buzesti, ministrul de Externe, cu scopul de a-l determina pe rege sa reia legaturile cu guvernul" prin insarcinarea sa provizorie", ca cel mai vechi ministru", cu presedintia Consiliului de Ministri. Intrevederile fusesera mijlocite de Lena Constante si avusesera loc in casele lui Florin Teodoru si Herant Torosian, utilizate anterior de Patrascanu in intalnirile pentru pregatirea inlaturarii maresalului Antonescu. In acelasi scop, se intalnise, in secret, cu Radu Xenopol, rugandu-l sa se intereseze, prin Negel, maresalul Palatului, cu care acesta era prieten, care era starea de spirit in anturajul regelui. In vederea atingerii aceluiasi scop - postul de prim-ministru - Patrascanu il contactase si pe Gheorghe Tatarescu.Constient de incalcarea disciplinei de partid prin demersurile sale, la inceputul anchetei, Patrascanu va nega intalnirile sale secrete cu Victor Radulescu-Pogoneanu si Grigore Niculescu-Buzesti (plecat clandestin din tara, in 1946, cu sprijinul nisiunii militare americane). In momentul recunoasterii, atenueaza interesele sale personale cu justificarea: In legatura cu svonul care circula atunci ca as putea fi insarcinat - ca cel mai vechi ministru - cu presedintia Consiliului de Ministri, ca o formula provizorie, am discutat aceasta formula cu cei doi mai sus pomeniti, aratand ca ar putea fi o solutie care sa mearga pe linia transarii crizei constitutionale in cadrul nostru intern - ceea ce eu credeam ca ar fi insemnat un fapt politic pozitiv si ar fi inlaturat amestecul anglo-americanilor in afacerile noastre interne". Motivatia lui Patrascanu era corelata cu raspunsurile ce-i parvenisera de la Palat: regele se mentinea pe vechea pozitie, sperand ca anglo-americanii sa intervina cu solicitarea unui guvern care sa reprezinte partidele istorice, intelegand, insa, in cele din urma, la interventia sovieticilor, ca totul depindea de ei, iar Petru Groza avea acordul lor. Ce urma sa se intample cu Petru Groza?" il intrebs anchetatorul, urmarind stabilirea unei cat mai mari vinovatii prin reusita combinatiei politice inventate de Patrascanu. Planul era ca dr. Petru Groza sa plece bolnav la Deva, iar eu urma sa preiau presedintia Consiliului de Ministri", raspunse Patrascanu. A raportat partidului discutiile purtate, cu exceptia partilor referitoare la persoana sa, deoarece - motiveaza el - prin reusita propunerii conducerea Partidului urma sa nu ignoreze persoana si activitatea mea".
<>
Dupa 1957, Gheorghiu-Dej n-a mai tolerat nici un amestec din partea lui Hrusciov." Gheorghe Gheorghiu-Dej a reusit sa-si impuna linia sa politica si totodata oamenii de incredere in ierarhia partidu¬lui, atat la esaloanele inferioare, prin sistemul recrutarii de tip patrimo¬nial, cat si la varf, inconjurandu-sc de veterani <> care i se subordonau personal, lipsiti de ambitia de a-si crea propria lor baza in partid. Ca si Stalin in anii '30, el trece la eliminarea celor din an¬turaj care-1 cunoscusera inainte de a se fi instalat ca lider necontes¬tat. Cei care in anii '20-'30 lucrasera impreuna cu Gheorghiu-Dej si fusesera implicati in greva ceferistilor si in procesul care a urmat se vad marginalizati. Fenomenul este interesant, deoarece pana atunci ceferistii si codetinutii „centrului din inchisori" constituisera baza po¬litica a lui Gheorghiu-Dej in partid. Faptul semnaleaza extinderea ba¬zei de putere si consolidarea puterii sale personale. inlaturarea unor militanti care-1 sprijinisera in conflictele cu alte grupuri si lideri este unul din procesele care se desfasoara dupa 1957 in cadrul conducerii PMR. In paralel, constatam aparitia la varf a altor figuri (Al. Barladeanu, I.Gh. Maurer, Aurel Vijoli, Gh. Gaston Marin) care imbinau conditia de aparatcici cu calificarea profesionala.



3. Gheorghe Gheorghiu-Dej tortionarul
Teroarea a avut in principal un caracter politic. Elitele politice si economice burgheze au devenit tinta principala a represiunii (procese, arestari). Teroarea a fost folosita nu numai pentru a sanctiona fapte considerate delicte, dar si ca „mijloc de reconstructie sociala si ca instrument fundamen¬tal in perpetuarea sistemului.
Represiunea a proliferat si pentru a tine populatia pasiva intr-o vre¬me de mari lipsuri. Criza economica a fost generata de ocupatie, de administrarea industriei dupa nationalizare, de presiunea asupra tara¬nimii. Cauza principala a fost insa politica de mentinere a conditiilor de viata la un nivel scazut. Elita a procedat astfel din mai multe mo¬tive: pentru a satisface livrarile catre URSS, pentru realizarea programului de industrializare. Re¬zultatul a fost haosul economic si saracirea populatiei. Dezintegra¬rea vechilor relatii, a economiei de piata dupa 1948 si incapacitatea celor noi de a rezolva dificultatile aparute au creat o situatie extrem de tensionata. Represiunea a fost folosita pentru a preveni protestele populatiei si pentru a le pedepsi atunci cand totusi aveau loc. Coman¬damentele industrializarii si realizarea obiectivelor au determinat fo¬losirea la scara mare a muncii fortate in diferite forme: in lagare de munca fortata (canalul Dunare-Marea Neagra, de exemplu) si in san¬tiere de munca.
Mesajul Partidului Comunist din Romania, rostit foarte apasat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost acela al luptei de clasa, represiunii, violentei si urii. Ele vor domina societatea romaneasca timp de aproape 20 ani (1945-1964).
„Programul" guvernului este enuntat in termeni atat de generali incat fiecare il putea interpreta dupa voie si interese. „Democratizarea" vietii publice a aparatului de stat; „curati¬rea" intreprinderilor si institutiilor publice „de dusmanii popo¬rului, de elementele reactionare"; intarirea efortului de raz¬boi ; refacerea vietii economice si imbunatatirea vietii materiale a poporului. Un avertisment indirect la adresa Suveranului: „in ciuda clicii care il inconjoara si il izoleaza de popor Maiestatea sa" a ascultat „glasul poporului si sfatul adevara¬tilor conducatori ai poporului nostru" (liderii P.C.d.R. si satelitii lor). Gheorghiu-Dej subliniaza si „democratizarea" armatei, menita sa apere „interesele poporului".
Ana Pauker recunostea in spatele usilor inchise ale unei sedinte a Biroului Politic din amiaza zilei de 9 septembrie 1947 ca „fortele principale pe care se bizuie regimul sunt Internele, Justitia si Armata”, incluzand aici ca de la sine inteles fortele armate sovietice stationate in Romania.
Masuri speciale privind coordonarea activitatii institutiei la nivelul conducerii de partid au fost luate dupa inlaturarea lui Teohari Georgescu din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, ca si dupa inlaturarea lui Alexandru Draghici din Comitetul Central in aprilie 1968. In primul caz, in urma sedintei Biroului politic din 29 mai 1952, s-a decis ca pe „linie de Stat” activitatea M.A.I. sa fie supervizata de Gheorghiu-Dej, in vreme ce un alt membru al Biroului Politic, Iosif Chisinevschi, supravegherea actiunile Directiei Superioare Politice a M.A.I. In al doilea caz, Ceausescu a intreprins ample masuri de reorganizare a aparatului represiv, de introducere colective si de plasare a nou-infiintatului Consiliu al Securitatii Statului sub un riguros control de partid.
O data cu 23 August 1944 a inceput bolsevizarea tarii, la inceput mai lent (datorita opozitiei energice a guvernelor Sanatescu si Radescu) si apoi cu o turatie maxima, odata cu inscaunarea, la 6 martie 1945, de catre Visinski a omului providential, Petru Groza. Intorsi acasa tranii-soldati, dupa ce au fost (unii) improprietariti prin forma agrara din 1945 (de extractie comunista, avand ca tel distrugerea proprietatilor mari si mijlocii – baza oricarei agriculturi moderne) au fost imediat spoliati de binefacatorul guvern Groza, mai intai prin impunerea cotelor obligatorii si apoi prin confiscarea, pur si simplu, a pamantului. Din 1948 avea sa functioneze, sub numele de trista memorie, Securitatea Poporului, adica o regionala a NKVD-ului .
La 7 martie 1945, un agent al Oficiului de Servicii Strategice isi informa superioarii despre conferinta de la Bucuresti" privind planul de comunizare a Romaniei" in decursul a trei ani, institutii comuniste urmand sa se dezvolte in cadrul a doua planuri, fiecare cu o durata de cinci ani. Raportul precizeaza urmatoarea participare: Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Parvulescu - partea romana - si cinci reprezentanti sovietici. Planul prevede: desavarsirea reformei agrare prin confiscarea marilor mosii si ruinarea mosierilor; desfiintarea armatei in forma ei actuala si crearea unei armate noi din diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Avram Iancu", ca si din toti ofiterii care activeaza pe teritoriul sovietic; micile gospodarii taranesti trebuie desfiintate pentru a-i lipsi pe taranii mici proprietari de pamant, de masini, si de vite; abdicarea regelui si exilul familiei regale; suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea si rapirea membrilor lor; crearea unei organizatii de politie, intemeiata pe o "militie populara" de tipul NKVD" si alte asemenea amanunte" care au devenit in chiar mai putin de trei ani realitati ale vietii romanesti.
Gh. Gheorghiu-Dej a fost etichetat in multe feluri de catre apropiati, analisti si istorici - „vulpea din Carpati" sau „Machiaveli al Balcanilor", iar metodele sale de guvernare drept „bizantinism", „abila diplomatie", „cruzime" ori „viclenie".
Aspirand la controlul intregii vieti sociale a individului, partidul nu s-a multumit cu acapararea puterii politice in sens limitat, ca in dictaturile clasice, eliminand opozitia si asumandu-si singur guvernarea, ci a cautat sa-si extinda controlul „asupra intregii sfere publice din viata fiecarei persoane, lezand cat se poate de mult sfera privata: el controleaza munca, locuinta, proprietatea, educatia sau distractiile copiilor si chiar viata familiala si sentimentala. Aceasta ii permite sa obtina supunerea tuturor cetatenilor, nemaiexistand niciun loc in care ei ar putea sa se adaposteasca si sa scape”. Supunerea se obtine „prin amenintare directa cu violente fizice si cu moartea”, iar in perioadele de acalmieale dictaturii puterea se multumeste cu stabilirea unor interdictii, „de a calatori in strainatate, de a avea acces la proprietate, sau de a ameninta cu eliminarea copiilor din universitati”.
Initiativa unor reglementari pentru obtinerea unei acoperiri legale a actelor de represiune a apartinut de multe ori Securitatii, fiind insusita de conducerea Ministerului Afacerilor Interne si aprobata, de la caz la caz, de primul secretar al C.C. al P.M.R. Gheorghiu-Dej, de presedintele Consiliului de Ministrii sau de cel al Prezidiului Marii Adunari Nationale. De multe ori, conducerea de partid si de stat era practic pusa in fata unor fapte implinite, aproband abuzuri si crime deja savarsite.
Istoricii remarca faptul ca intre factorii care i-au favorizat ascensiunea politica au contat mai mult cei care tin de contextul politic si social decat factorii de personalitate iar dintre elementele sale biografice, mai relevante au fost originea sociala, calificarea profesionala si condamnarile politice decat calitatile derivate din trasaturile de temperament, caracter si educatie. O buna parte a istoriografiei actuale inclina sa sustina o afirmatie a lui Belu Zilber care sintetizeaza in putine cuvinte ceea ce i se imputa lui Gh. Gheorghiu-Dej: <>. Exista insa si un alt segment al istoriografiei care, atunci cand analizeaza actiunile, initiativele, masurile si metodele aplicate de liderul P.M.R., pune un accent deosebit pe intelegerea contextului in care acesta a actionat.
Desi uneori perspectivele sunt diferite, unele mai mult sau mai putin nuantate, cea mai mare parte a celor care s-au aplecat asupra perioadei sunt aproape unanimi in a recunoaste aspectele negative ale guvernarii Gh. Gheorghiu-Dej. In politica interna, Gh. Gheorghiu-Dej a respectat una din axiomele formulate de catre Leon Trotki:<>.
Asasinatul politic este una din primele acuzatii care i se aduc in istoriografie lui Gh. Gheorghiu-Dej, o parte din ele intemeiate pe probe documentare. Lichidarea lui Stefan Foris, fostul secretar general al P.C.R, in septembrie 1946, detinut la acea data intr-o casa conspirativa a partidului, este unul dintre primele acte politice reprobabile care poarta semnatura lui Gh. Gheorghiu-Dej, desi el nu este inca probat suficient (exista deocamdata doar o marturie scrisa a lui Gh. Pintilie data in 15 mai 1967 (in care spune ca <>). In vara aceluiasi an, liderul P.C.R il ameninta cu excluderea din partid pe Lucretiu Patrascanu, ca apoi acesta sa fie acuzat de „deviere sovina" si dupa sase ani de proces si temnita, in primavara anului 1954, sa fie asasinat in urma unei sentintei capitale, in spatele careia sta aceeasi semnatura a lui Gh. Gheorghiu-Dej . Aceasta crima este, astazi, probata cu documente aflate in arhivele Securitatii. Academicianul Florin Constantiniu considera ca executia lui Patrascanu constituie o dovada in plus ca Gh. Gheorghiu-Dej nu a fost, in perioada de inceput a regimului comunist, exponentul curentului national si principalul adversar al grupului alogen moscovit, actiunile sale fiind dictate numai de imperativele luptei pentru putere. Metodele folosite pentru a-i indeparta pe cei incomozi din nomenclatura de partid au fost utilizate si in cazul elitei politice interbelice, a liderilor partidelor istorice, care, aproape fara exceptie, au fost internati in lagare sau puscarii. Prin ricoseu nici crema intelectualitatii romanesti nu a avut alta soarta decat aceea de a popula universul concentrationar romanesc. Astfel, stalinistii din Romania s-au manjit cu sangele unor personalitatii de marca ale vietii politice si intelectuale, copiind cu servilism sistemul terorii de stat din URSS.
Gh. Gheorghiu-Dej este, in parte, ca exponent si, totodata, ca instrument al intereselor sovietice in Romania, responsabil de asa zisul proces de „democratizare" al Romaniei desfasurat intre anii 1947-1952.
Pentru desfasurarea cu succes a „luptei de clasa", in regimul totalitar comunist aparatul represiv este cel mai eficient si bine organizat. Reteaua sa impanzeste totul; izolat si desprins de celelalte institutii, este supus direct dictatorului, iar cei care il compun sunt singura clasa „fatis conducatoare" si isi impun criteriile si scara lor de valori societatii. Raspunzand ordinelor „conducerii superioare de partid", acest manunchi de oameni si legi le defineste drept interese superioare ale statului. De aici si complexitatea relatiilor stabilite cu ansamblul societatii, in cadrul caruia opereaza in cautarea victimelor: greu de fixat in panopticul de institutii si figuri publice cotidiene, aparatul reprezinta legea si este in acelasi timp deasupra ei. Securisti, procurori, judecatori, militieni, tribunale, gardieni, inchisori, lagare - un mister malefic le inconjoara si perpetueaza puterea sistemului in timp. In apropierea lui, dispretul celui cinstit, servilismul micului slujbas al regimului si interesul cinic al delatorului se impletesc cu teama. Legile si regulile utilizate de aparatul represiv in controlul exercitat asupra societatii au la baza tocmai cultivarea acestui sentiment; asa se face ca „victima si calaul nu sunt singurii actori ai dramei"3 - la ea participa intreaga societate.
Demontarea institutiilor democratiei liberale ale vechiului regim a atins toate domeniile: justitia, presa, invatamantul, biserica, admi¬nistratia, armata. O masiva epurare s-a produs in toate institutiile sta¬tului. Ele au fost practic golite de vechile elite, de cadrele care lucrasera pana atunci in ele. S-a pierdut o lunga experienta, personalul calificat a fost inlaturat, iar locurile acestuia au fost ocupate, in toate structu¬rile, de o forta de munca adesea necalificata sau semicalificata, recru¬tata pe criteriul adeziunii politice la PMR. Au fost organizate institutii care imitau intru totul tiparul sovietic. Astfel, epurarile din armata, care s-au produs de la nivelul generalilor pana la ofiterii tineri, integrati dupa 1945, au fost urmate in 1947 de „legea pentru organizarea arma¬tei" si „legea pentru organizarea si functionarea Ministerului Apara¬rii Nationale".
3.1. In randul oamenilor de rand
Procesul de democratizare a insemnat transformari radicale in cadrul structurilor statului, ale societatii si economiei romanesti. Schimbarile facute in Armata, Politie, Justitie si Educatie au insemnat introducerea in intregime a modelului sovietic in cadrul administratiei de stat romanesti. Opozitia tacita a Bisericii - o alta institutie fundamentala a societatii romanesti - in fata incercarilor de transformare a acesteia au condus la represalii din partea regimului, concretizate in arestari, internari in lagare si punerea sub urmarire pentru perioade indelungate a unei parti bune a clerului, care s-a dovedit lipsit de flexibilitate in fata solicitarilor noilor autoritati.
In plan economic, nationalizarile de bunuri si proprietati, fara nici un fel de despagubire (desi fusese creata chiar o institutie in acest sens), asociate cu o politica de pedepsire a celor care le detinusera, cu scurgerea unei parti bune din venitul national prin intermediul sovromurilor in Uniunea Sovietica au condus in prima faza a guvernarii Gh. Gheorghiu-Dej la grave dezechilibre in economice. Ulterior, cresterea rapida a numarului locurilor de munca si a productiei industriale nu s-au reflectat in cresterea nivelului de trai al populatiei. Ameliorari au avut loc in perioade de criza politica externa cand pentru diminuarea tensiunilor sociale, permanente de altfel, Gh. Gheorghiu-Dej si echipa sa au fost nevoiti sa reduca ritmul investitional si sa amelioreze intrucatva situatia grea a salariatilor.
Politica de cadre bazata pe originea sociala si apartenenta politica a fiecaruia iar nu pe educatia, aptitudinile sau capacitatile individului, girata puternic de catre Gh. Gheorghiu-Dej, a condus la grave erori in politica economica, in gestionarea investitiilor si, din perspectiva procesului de colectivizare, in domeniul relatiilor cu taranimea.
Procesul accelerat de colectivizare a coincis cu intensificarea prigonirii chiaburilor. Dupa realizarea reformei agrare, partidul le-a permis chiaburilor sa se elibereze de stigmatul clasei lor prin „donarea" de pamant catre colective. Aceasta practica a contribuit semnificativ la consolidarea fermelor, deoarece taranii mai saraci aveau prea putin pamant de dat sau deloc. in vara anului 1950 insa, conducerea partidului a ordonat Sectiei Agrare ca din acel moment <>. Autoritatile din unele judete nu s-au mai obosit sa pastreze nici macar aceasta aparenta de legalitate, ei pur si simplu au confiscat pamanturile si i-au trimis pe <>, impreuna cu familiile lor, la Canalul Dunare - Marea Neagra, fara nici un fel de judecata. Mii de oameni au avut aceasta soarta. Asa cum a recunoscut mai tarziu Gheorghiu-Dej, <>.
Dej a pretins ca arestarile s-au facut din ordinul Anei Pauker, insa, fusese in tratament la Moscova timp de sase saptamani, in iunie-iulie 1950. S-a intors in septembrie si pana in decembrie a fost incapabila sa-si reia munca, in locul ei, Alexandru Moghioros, un apropiat al lui Dej, a emis instructiunile pentru Sectia Agrara, inclusiv ordinul de arestare a chiaburilor.
Tactica pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej o traseaza fata de aceste categorii este dife¬rentiata, dar nu originala. „Noua politica se baza pe tacticile oficial adoptate in Uniunea Sovietica cu douazeci de ani inainte — spriji¬nirea pe taranii saraci, castigarea taranilor mijlocasi, izolarea si dis¬trugerea kulacilor."110 Ofensiva impotriva chiaburilor este purtata cu toate mijloacele. in 1948.
Si Dej a criticat abuzurile comise in timpul colectivizarii. intr-un discurs din 11 mai 1951 a criticat „metodele de constrangere folosite", care, spunea el, „dusesera la devieri flagrante de la linia partidului". Unele comitete regionale organizasera intreceri pentru crearea celor mai multe colective, iar acest fapt determinase „o rata fortata de crestere a numarului de colective771'3. Aceste regrete nu pot insa decat sa frapeze cititorul prin cinismul lor, de vreme ce din arhivele Comitetului Central reiese ciur ui sefii partidului stiau foarte bine ce „metode de constrangere" se foloseau, ndacand nimic pentru a stopa aplicarea lor nemiloasa.
Intelectualitatea si taranimea - aceasta din urma fiind categoria sociala dominanta in epoca, au avut cel mai mult de suferit de pe urma masurilor pe care Gh. Gheorghiu-Dej si restul nomenclaturii de partid le-au aplicat in procesul de trecere a Romaniei de la monarhia constitutionala la democratia populara. In randul clasei muncitoare si chiar a partidului s-a mentinut, cu mici intermitente, o atmosfera de nesiguranta, cauzata de frica de represalii in cazul in care fidelitatea fata de regim, dar mai ales fata de conducerea de partid, ar fi slabit.
Schitand sarcinile partidului in procesul de impunere a colectivizarii, Gheorghiu-Dej considera ca prima o reprezinta „lichidarea completa a proprietatii chiaburilor de la sate". Chiaburii urmau sa fie exclusi din cooperativele agricole. Al doilea obiectiv ii constituia convingerea taranilor saraci si mijlocasi sa se uneasca in aceste colective. S-a pus accentul pe munca de convingere, nu pe constrangere, si ca masura preliminara au fost infiintate intovarasirile. S-au stabilit insa pedepse aspre pentru cei care nu reuseau sa predea statului cotele obligatorii de cereale, iar nemultumirea fata de acestea a dus la primele incidente datorate rezistentei taranilor. Ele s-au produs in mai 1949, in satul Roma din judetul Botosani, cand trupele de securitate au tras in protestatari. Revolte pe scara larga au avut loc in iulie in judetul Bihor, incidente soldate cu impuscarea de catre Securitate a 16 tarani si deportarea altor 200. Miscari mai violente au avut loc in august, de aceasta data in judetul Arad, unde au fosl impuscati 12 tarani si arestati mai mult de 100.
Trupele Militiei si Securitatii au facut incursiuni, adeseori in toiul noptii, pentru a-i obliga pe tarani sa se inscrie in colective, amenintandu-i cu munca fortata sau cu excluderea copiilor lor din scoli. Cei care refuzau erau arestati si dusi la sediul Consiliului Popular, unde erau batuti si torturati. in regiunea Cluj, unii tarani au fost pusi in fata urmatoarei alternative: sau plateau o amenda uriasa si stateau zece ani in puscarie, sau intrau in colectiv. Multe familii au fost alungate din casele lor atunci cand pamantul le-a fost luat de cooperative, drept compensatie fie primind terenuri necultivabile in alta parte, fie neprimind nimic.
Mecanismul terorii folosit impotriva taranilor pentru a impune colectivizarea a fost pus in functiune de catre partid si pentru a se realiza deportarea in masa a sarbilor si germanilor din Banat, in partea de vest a tarii. Aceste grupuri etnice erau considerate un potential risc in materie de securitate, mai ales cand a incepui sa creasca tensiunea intre Romania si Iugoslavia, dupa excluderea acesteia din urma din Corni nform in iunie 1948. Lui Stalin i s-a nazarit o noua erezie - „titoismul" -, iar statele-satelit au fost silite sa organizeze adevarate vanatori de vrajitoare printre cadrele partidului. Cei eliminati au servit drept exemplu pentru oricine ar fi putut pune loialitatea fata de propria tara inaintea fidelitatii fata de Moscova. Urmandu-i pe sovietici. Romania si celelalte state din Cominform i-au expulzat in 1949 pe diplomatii iugoslavi. in ianuarie 1950, guvernul roman a taiat toate legaturile feroviare si postale cu Iugoslavia, pe motivul ca spionajul iugoslav profita de ele, iar in vara aceluiasi an doisprezece romani de descendenta iugoslava, printre ei aflandu-se si doi angajati ai Ambasadei iugoslave de la Bucuresti, au fost trimiti in judecata, sub acuzatia de a fi „in serviciul spionajului clicii fasciste a lui Tito". Trei inculpati au fost condamnati la moarte, ceilalti primind diverse pedepse cu inchisoarea, de la 3 la 25 de ani.
Gh. Gheorghiu-Dej este fara indoiala unul din creatorii si/sau sustinatorii, sub presiune si consiliere sovietica, a monstruosului aparat de represiune al partidului -Securitatea. Marius Oprea ii recunoaste lui Gh. Gheorghiu-Dej o mai veche pasiune pentru activitatile politiei secrete, ba chiar il considera un vechi agent al NKVD/MGB, fara a prezenta insa dovezi in acest sens. Ceea ce se stie cu siguranta este ca in noiembrie 1949, in urma unor actiuni de mare amploare a grupurilor de rezistenta din munti (revoltele din judetele Bihor, Arad si Timis-Torontal), conducerea comunista de la Bucuresti adresa o cerere scrisa Comitetului Securitatii Statului (MGB) din U.R.S.S. in care se solicita trimiterea in Romania a unor lucratori din cadrul acestui Comitet, pentru a ajuta Securitatea in prinderea anticomunistilor.
In scrisoarea de raspuns semnata de Filipov, pseudonim folosit de catre I.V. Stalin, si adresata nominal lui Gh. Gheorghiu-Dej, se mentiona ca cererea romaneasca a fost luata in considerare si ca la Bucuresti vor fi trimise doua cadre cu experienta: Saharovschi si Patrakeev.
Dupa sosirea celor doi, metodologia de lucru a Securitatii a suferit schimbari importante. S-a pus accentul pe alcatuirea de combinatii informative si de infiltrare a „bandelor" anticomuniste, accentul fiind pus pe diversiune, crearea de grupuri anticomuniste fantoma si introducerea in interiorul gruparilor anticomuniste de agenti devotati regimului.
De lichidarea rezistentei anticomuniste, care se manifesta in forme diferite, in aproape toata societatea romaneasca, este, fara indoiala, responsabil in buna parte Gh. Gheorghiu-Dej. Regimul penitenciar din Romania, ororile si grozaviile petrecute in cadrul acestuia (este suficient sa amintim aici doar fenomenul reeducarii de la Pitesti si Gherla), sunt insa cele mai grave chestiuni care se imputa regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej.
In Romania, dupa alegerile, din 1946, castigate, prin falsificarea voturilor, de catre coalitia dominata de P.C.R, dupa desfiintarea partidelor politice democratice, dupaabdicare fortata a regelui Mihaisi aparitia partidului unical clasei mucitoare-P.M.R., s.au creat toate cinditiile pentru reformarea structurala a societatii. Nici un domeniu nu a fost lasat deoparte, pentru ca totul trebuia controlat de partid.
3.2. In cardul sistemelor de invatamant si bisericii
Recrutatea in partidul unic trebuia sa se faca utilizand criterii politice si de clasa. In acest scop, a fost or¬ganizat un sistem de educatie in interiorul PMR, pe diferite niveluri (universitati de partid, facultati muncitoresti, cursuri de un an, de sase luni etc). In anul de invatamant 1949-1950, sistemul a fost frecven¬tat de 249 125 de cursanti, pentru ca, un an mai tarziu, numarul lor sa ajunga la 323 862. Formarea cadrelor trebuia sa atinga mai mul¬te obiective:
1. indoctrinarea: insusirea ideologiei marxist-leniniste fiind unul dintre elementele care ii separau pe membrii de partid de restul societatii, trebuind in acelasi timp sa asigure un grad mai mare de coeziune interna;
2. profesionalizarea cadrelor: selectia de pana atunci fusese intam¬platoare, si nivelul celor care intrasera in aparat era scazut, oameni cu un grad de educatie redus la invatamantul elementar, de origine mun¬citoreasca sau taraneasca, cu o insuficienta experienta si pricepere ma¬nageriala pentru a realiza ambitioasele proiecte ale elitei politice;
3. asigurarea unui corp de cadre loial lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care sa impartaseasca aceleasi prioritati cu el si cu oamenii lui. Cursan¬tii au fost plasati in structurile partidului, la toate nivelurile. [] Tipul de in¬stitutionalizare vizat de Gheorghiu-Dej a fost unul patrimonial. El a facut eforturi de a distruge fiefurile celorlalti lideri comunisti consa¬crati, pentru a transforma intregul partid in propriul lui fief. Dintr-un partid cu mai multe retele clientelare, Gheorghe Gheorghiu-Dej a trans¬format PMR intr-unul cu un singur patron „Strategiile de castigare a adeziunii si de industrializare reclamau o concentrare a puterii la ni¬velul elitei, ca si formarea unor cadre de partid caracterizate in mod ideal de capacitatea uniforma de a Asculta de ordine.”
Abordarea unui subiect atat de complex precum cel al conditiei intelectualului in timpul regimului comunist presupune investigarea unui trecut care a stat sub semnul colaborarii, compromisului, rezis¬tentei si, nu in ultimul rand, al opresiunii, ca unica metoda de legiti¬mare a partidului comunist. Demersul nostru urmareste sa surprinda formulele diferite pe care intelectualitatea le-a gasit fie in incercarea de a supravietui, fie de a contribui, prin mesajul sau, la construirea unui nou tip de societate. Reconfigurarea spatiului cultural a repre¬zentat prin urmare parte a procesului general de transformare a soci¬etatii (colectivizarea, nationalizarea, industrializarea, primul plan cincinal). Proiectul utopic al comunismului aplicat intr-o maniera atat de brutala si-a propus sa „elibereze" populatia si sa o scoata din starea de inapoiere.
Principiile luprei de clasa au fost tranferate in spatiul culturii, ceea ce a insemnat declararea unui razboi deschisimpotriva inteligentei burhgeze lupta impotriva vechii intelectualitati, a valorilor culturale burgheze, a elitismului, aprivilegiatilorva definiprogramulrevolutiei culturale.
Invatamantul a fost unul din principalele domenii vizate. Formarea omului nou necesita o educatie adecvata data nu numai de familie, ci si de scoala, vechea scoala trebuind a fi inlocuita cu un sistem nou, in care accentul trebuia pus pe educatia politica, scoala fiind cosniderata de noii conducatori proma veriga din sistemul de pregatire a cadrelor necesare construirii socialismului.
Manifestatiile studentesti de amploare din 1945 si 1946 au aparut inca de la inceput, tinerii nefiind dispusi sa se inregimenteze cu usurinta si fara opozitie in noul sistem. Chiar din anii de inceput ai instaurarii comunismului, studentii au fost in primele randuri ale opozantilor anticomunisti, iar arestarile efectuate i-au vizat inca de atunci: primele victime au fost participantii la manifestatia din 8 noiambrie 1945 din Piata Palatului din Bucuresti, apoi a cei ce au participat la manifestatia studenteasca din Cluj din 10 mai 1946.
Dupa scoaterea, in afara legii a partidelor politice democratice, organizatiile de tineret ale acestora au fost, de asemenea, desfiintate, iar cea mai mare parte dintre membrii arestati.
Purificarile din mediul universitar i-au vizat in aceeasi masura pe studenti cat si pe profesorii lor. Epurarile corpului profesoral au inceput inca din 1944, principalaacuza fiind cea de <>, desi in cazul celor mai multi dintre ei nu era o acuzatie valabila. Legea invatamantului din3 august 1948 a elimina, de altfel, unul dintre cele mai importante principii ale invatamantului superior romanesc, si anume autonomia universitara.
In viziunea partidului comunist, sarcina universitatilor romanesti trebuia sa fie aceea <>.
Pe parcursul deceniului sase au avut loc si in mediul universitar, la fel ca in intreaga societate romaneasca, numeroase arestari care ii vizau pe toti cei care isi manifestau, nemultumiri, si cel mult zvacniri sporadice.
Incadrarea juridica cea mai frecventa a fost <>, dar nu lipseau nici incadrari de <>, <>, <>, <>, <>, au fost intotdeauna suficiente motive pentru ca securitatea sa opereze arestari.
Opozitia fata de autoritatile comuniste s-a declansat imediat dupa instaurarea lor si s-a prelungit pana spre sfarsitul anilor 50, cu o perioada de apogeu cuprinsa in intervalul 1948-1953.
Arestarile erau urmate de anchete dure, in care violentafizica era folosita e multe ori de catre anchetatori pentru a obtine informatiile dorite.
Ca masura practica imediata, "propune convocarea pe linie guvernamentala a capului Bisericii catolice si a capilor Bisericii ortodoxe, pentru a se sta de vorba cu ei, a-i convinge ca este in interesul lor sa-si vada de treaba si a le arata cu ce trebuie sa contribuie biserica la repararea acestor greseli." Si pentru ca tot fusese vorba despre drepturi si libertati consfintite prin Constitutie, in final, Gh. Gheorghiu-Dej a facut propunerea ca aceste drepturi si libertati sa fie pazite cu strasnicie. Cum? Prin "formarea pe linie de partid la Ministerul Cultelor a unui organ care sa se ocupe zi de zi de manifestarile din sanul clerului si sa aiba permanent legatura cu Secretariatul; in fiecare judet sa fie cineva care sa stie ce se intampla in biserici si sa poata informa partidul".
Episcopatul, greco-catlic, a fost avertizat ca trebuie sa se incadreze cu intreaga Biserica in ortodoxia romaneasca, la care episcopii nostrii au raspuns negativ. Dupa aceasta a luat actiunea in mana partidul comunist in frunte cu Gheorghiu-Dej, punand pe roti Securitatea, care a a concentrat alaturi de ea, pe preotii cei nemultumiti si razvratiti, tinand prima sedinta in luna octombrie 1948, la Cluj punand in frunte pe protopopul Traian Belascu din Arhidioceza Blajului, care a tinut o cuvantare in sensul ca „trebuie sa imbratisam ortodoxia, deoarece nu mai putem fi impartiti in doua ” Episcopul Iuliu Hossu al Clujului i-a excomunicat pe toti preotii care au participat la aceasta adunare. Apoi s-a format o delegatie de preoti, desigur ca acestia, care au fost la sus numita adunare, n-au lipsit din delegatie, alipindu-i si pe altii, care desigur ca nu fara presiuni au participat si au plecat la Bucuresti cu misiunea sa declare ca „doresc” sa fie primiti in sanul Bisericii ortodoxe. Patriarhul, foarte fericit, i-a primit cu multa satisfactie. Ziarul din Bucuresti, „Scanteia”, a publicat o fotografie a momentului, in care se vedea radierea fericirii pe fata patriarhului. Delegatia preotilor, unii stateau normal, altii mai ingandurati, iar unii dintre ei cu capul plecat, aratand ca nu de buna voie s-au dus
3.3. Rezistenta armata
Amploarea fenomenului de rezistenta armata este demonstrata de cifre furnizate de Securiate: pentru perioada 1945-1959 numarul unor astfel de grupari se cifra la 1196, iar in 1949 erau depistate deja 200 de grupari subversive si 33 de bande „teroriste”.
Ca arii de actiune a acestor, grupari s-au impus regiunile cu un relief accidentat (zonele muntoase) sau greu accesibile (baltile, padurile Dunarii). In acelasi timp, actiunile erau desfasurate in apropierea unor mici asezari rurale in cadrul carora membrii rezistentei obtineau sprijin informativ si provizii. Densitatea cea mai mare a acestor grupuri armate s-a inregistrat in Bucovina, Muntii Apuseni, Arges, Muscel, Vrancea, Dobrogea(Jud Tulcea).
Trebuie mentionat ca (exceptiile sunt rare) gruparile de rezistenta nu aveau un program politic bine inchegat, ci actionau aproape instinctiv impotriva comunismului, vazut ca un rau absolut, promovat de oameni „fara neam si Dumnezeu”. Asocierea in aceste oganizatii se facea mai ales pe criterii de rudenie, de vecinatate si mai putin de obtiuni politice, fiind frecvente cazurile in care luptau umar la umar fosti legionari, membrii PNT, membrii PNL, ofiteri deblocati, apolitici si chiar membrii ai P.C.R sau ai Frontului Plugarilor. In aceleasi grupari se regaseau adesea studenti sau elevi de liceu.
Dotarea cu material militar era cel mai adesea precara si consta in arme de foc usoare si grenade defensive sau ofensive. Din aceasta cauza si deoarece numarul membrilor acestor grupari era in general mic, tipologia actiunilor era dominata de acte de sabotaj diversiune si intimidare-terorizare, indreptate cu precadere impotriva „organelor de partid si de stat”.
Diminuarea sprijinului popular, disparitia sperantei ca „vin americanii!”, relativa profesionalizare a ofiterilor din directiile regionale de securitate si din trupele de securitate, precum si sentimentul ca regimul comunist s-a instaurat ireversibil au reprezentat factorii care au condus la slabirea treptata si, in cele din urma, la disparitia rezistentei armate din munti.
[Alexandru Barladeanu sustine ca a asistat] la o discutie a lui Dej cu Vincze, care cerea aprobarea sa ii aresteze pe toti cei care [conduceau oficiul carnii intre 1946-1947, la care Dej] a raspuns calm si ironic: <>.
Dupa instalarea guvernului Groza in martie 1945, ministrii comunisti s-au comportat ca niste marionete ale sovieticilor, ale caror miscari erau controlate de la Moscova si executate cu ajutorul consilierilor sovietici din Bucuresti. Cenzura politica a fost pusa la punct cu incepere din septembire 1944, pe baza instructiunilor cenzorului-sef sovietic, Serghei Dangulov. Conform regulilor statornicite, aparitia oricarui periodic trebuia aprobata de Secretariatul CC al PMR. Ca sef al Sectiei de Stiinta si Cultura, am propus Se¬cretariatului sa se renunte la acea hipercentralizare. Gh. Gheor-ghiu-Dej a dispus anularea vechii hotariri, urmind ca, in viitor, aparitia revistelor stiintifice sa fie decisa de conducerea institutiei ce o solicita, iar seful Sectiei de Stiinta si Cultura sa avizeze si sa comunice Directiei Presei (cenzura) sa treaca publicatia in evidenta.
Nu este de folos regimului democratic"
Printre publicatiile luate sub observare de cenzura se aflau numeroase gazete religioase - ortodoxe, catolice, greco catolice si baptiste. Din constatarile cuprinse in document, se poate vedea ca principala lor "vina" consta in aceea ca nu faceau propaganda comunista! De asemenea, ele predicau impacarea si iertarea, concepte incompatibile cu principiul comunist al luptei de clasa. Astfel, revista catolica de limba maghiara Sepsiszentgorgyi Egyhazi Tudosito (Buletin bisericesc din Sfantu Gheorghe) era acuzata ca "publica stiri favorabile fascistilor si criminalilor de razboi. Publica continutul unei scrisori a unei mame americane, al carei fiu a murit in razboi, dar ea totusi iarta dusmanul si roaga ONU sa faca cat mai curand pace". Masura care trebuia luata impotriva gazetei era indicata fara drept de apel: "Imediata suspendare aacestei publicatii". Calea mantuirii, foaie religioasa pentru popor din Arad, scria intr unul dintre articolele sale: "Anglia doreste grabirea ratificarii Tratatului de pace cu Romania si Bulgaria pentru a putea discuta la ONU cauza drepturilor omului". Pe cenzorul comunist aceste randuri il conduceau spre concluzia ca "publicatia aceasta strecoara printre articolele cu caracter religios si chestiuni antidemocratice, sovine, publica stiri favorabile imperialismului". O alta revista religioasa, Biserica si scoala, care aparea tot la Arad, era acuzata de sovinism, deoarece publica "articole de genul celor care au fost publicate in trecut in Gandirea lui Nichifor Crainic". Desigur, acuzatia era grava, date fiind reputatia de dreapta a Gandirii si statutul de proscris politic pe care il avea, in anii de razboi, directorul acesteia. Numai ca citatele pe care cenzorul le aducea in sprijinul afirmatiilor sale, dincolo de nota lirica ce aminteste de publicistica gandirista, n-ar fi putut avea, in mod normal, nici o incarcatura politica. Iata unul din citatele extrase de cenzor, pentru a vedea cat de departe mergea suspiciunea puterii comuniste in materie de "aluzii politice": "Neamul exista in doina si limba romaneasca. In peisagiul national, in murmur de izvoare, in fosnetul de codru, in intinsul sesurilor cu spice de aur, ca si-n livezile manoase si pline de albine". Singura vina ce putea fi imputata acestui gen de nationalism liric - dincolo de slabele sale calitati literare ñ era aceea ca nu se potrivea cu "noua linie" culturala, care promova cu precadere internationalismul proletar si dragostea netarmurita fata de Uniunea Sovietica.
"Nu este de folos regimului democratic" era o formula lapidara, suficienta insa pentru a decide suspendarea unei publicatii. In cazul unei gazete precum Foaia poporului, organ al Asociatiei ASTRa din Sibiu, nici nu mai era nevoie de alta motivatie: "Ziarul nu corespunde cu nimic pentru presa unui regim democratic In Sibiu mai fiind si alte ziare, suprimarea acestei foi nu dauneaza cu nimic orasului Sibiu".Revista Observatorul economic, publicatie a Institutului de cercetari economice si sociale al Academiei de Inalte Studii Comerciale din Cluj, facea un act de curaj publicand un studiu despre situatia romanilor din Basarabia. Intitulat Roiri salistene, articolul se ocupa de viata sibienilor stabiliti in Basarabia in 1870. "Se incearca in acest articol sa se arate ca inca de acum optzeci de ani, sibienii stabiliti in Basarabia erau cei mai buni gospodari". "Revista nu publica nimic din materialul social politic de actualitate". In consecinta, "in felul acesta nu mai poate aparea". Interesant este cazul gazetei Rasunetul din Lugoj care cu ocazia implinirii a 20 de ani de la moartea regelui Ferdinand publicase un articol omagial. Cenzorul semnala ca articolul respectiv "face elogiul regelui Ferdinand ca <>, <>, <>, situatie considerata total inacceptabila pentru puterea comunista. Rasunetul era vinovat si pentru faptul ca "este scris in mare parte de preoti" si "nu publica nimic din munca de zi cu zi a autoritatilor si guvernului. Are foarte putine stiri de la organizatiile democratice ca ARLUS si Apararea Patriotica". Ca atare, "zisrul, in felul in care apare, nu este de folos si mai mult dauneaza regimului de mocratic. Se propune pentru suspendare". Cum vedem, important era nu numai ceea ce se scria intr-o publicatie sau alta, ci, in egala masura ba chiar mai important pentru luarea unei decizii de suprimare - era ceea ce nu se scria.





4. Gheorghe Gheorghiu-Dej salvatorul
Guvernul Petru Groza imediat de la formarea sa a luat masuri in sustinerea aspiratiilor populare, si anume: reforma agrara si inceperea impartirii pamanturilor, impunerea de prefecti din partidele coalitiei guvernamentale si alte masuri economice, politice si juridice importante.
In rapoartele serviciilor de informatii si ale politiei romane de dupa 23 august 1944 - cand inca nu fusesera cu totul aservite partidului comunist - apare afirmatia ca acesta din urma urmarea anarhizarea clasei noastre conducatoare, pentru ca, apoi, sa se poata ajunge la transformarea Romanie in Republica Socialista Sovietica" (septembrie 1944). Idee reapare intr-un raport al reprezentantei politice a Austriei in Romania din 18 mai 1948, adresat direct ministrului federal al afacerilor externe al Austriei, dr. Karl Gruber. Raportul se refera la vizita loctiitorului ministrului de externe sovietic, A.I. Visinski in Romania (8-9 mai 1948). ntre altele, se arata ca este posibil sa se fi discutat, cu acest prilej, si despre o viitoare anexare a Romaniei la U.R.S.S." De altfel, informatia fusese publicata si de ziarele austriac Weltpresse si cel elvetian Baseler Nationalzeitung. Urmeaza apoi o serie de rapoarte al caror subiect il consituie zvonurile" despre o asemenea intentie. Astfel, la 23 iunie 1948, este relatata o discutie confidentiala, la care au luat parte si sefii misiunilor diplomatice ale S.U.A., Turciei si Elvetiei in Romania. In vreme ce diplomatul american, Schoenfeld, considera un asemenea act ca improbabil, deoarece U.R.S.S. stapaneste, de fapt Romania", iar anexarea acesteia ar deschide ochii lumii asupra politicii expansioniste" sovietice, colegii sai turc si elvetian considerau ca anexarea era posibila chiar pentru toamna acelui an. Se amintea faptul ca deja o serie de diplomati straini aveau intentia sa isi scoata avutul personal din Romania. Era invocata si posibilitatea unui nou razboi care, dupa opinia unor diplomati, ar fi fost singurul mijloc de a stopa expansionismul sovietic.
La 6 iulie 1948 este inaintat un nou raport. El se baza pe informatii obtinute de seful misiunii diplomatice a Turciei, Hulusi Fuat Tugay, de la o inalta personalitate politica romaneasca, dupa care guvernul roman ar fi inaintat deja o cerere ambasadorului sovietic Kavtaradze referitoare la integrarea Romaniei in U.R.S.S. Ambasadorul sovietic ar fi raspuns ca inca nu este momentul pentru o asemenea anexare". Erau oferite, de asemenea, informatii despre contradictiile nascute pe aceasta problema in cadrul guvernului roman, intre fractiunea care dorea anexarea si care era reprezentata de Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, si cei care se opuneau, in principal vice-premierul Gheorghe Gheorghiu-Dej si Emil Bodnaras, in acea perioada ministru de razboi, ambii considerati a avea o orientare nationalista". Ca masura pregatitoare in vederea anexarii era mentionata sosirea in tara a numerosi functionari al N.K.V.D.-ului ca instructori pentru Siguranta".La 8 august este transmis un nou raport in care se remarca faptul ca zvonurile despre anexarea Romaniei de catre U.R.S.S. sporesc". Unele informatii dobandite de seful misiunii diplomatice franceze indicau desfasurarea discreta" in unele intreprinderi a unei propagande favorabile anexarii la U.R.S.S., precum si circulatia pe strazile Bucurestilor a unor camioane cu comunisti care strigau Vrem alipirea!" Concluzia raportului: realizarea acestui act depindea de hotararea U.R.S.S., dar aceasta hotarare se afla in acel moment in suspenso", dupa expresia diplomatului austriac.Desigur, gravitatea unei asemenea hotarari - transformarea Romaniei in cea de a saptesprezecea republica sovietica" - face necesara completarea temeinica a informatiilor. Probitatea profesionala a diplomatului austriac il facea sa remarce ca, oricat de spectaculoase ar fi fost ele, informatiile sale aveau totusi caracterul unor zvonuri".
In planul politicii interne, regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej i se recunosc unele succese in domeniul economic, indeosebi in ceea ce priveste procesul de industrializare a tarii. Chiar Ana Pauker vorbea ironic despre <> interesati de economia tarii si mai putin de Uniunea Sovietica asa cum era, de pilda, <>.
Modernizarea, de asemenea, a reusit partial, in ciuda progreselor marcate vreme de mai bine de o suta de ani. Romania ramanea la cei mai multi indicatori inferioara tarilor occidentale si, cel mai adesea, si tarilor est- si central-europene. inapoierea ramanea, si dupa raz¬boi, problema esentiala. Acestei chestiuni i se adauga refacerea tarii, plata despagubirilor de razboi, ocupatia sovietica. Dupa 1918, dificul¬tatile au fost generate de clivajele produse de aparitia Romaniei Mari. Aceste dificultati plus dependenta de un mediu extern incert si adesea in criza, lipsa de capitaluri au impiedicat incheierea modernizarii. Li¬chidarea inapoierii si incheierea procesului de modernizare si inte¬grare completa in sistemul mondial capitalist trebuiau sa fie realizate de elitele postbelice.
In jurul anului 1958, Dej, a „descoperit sistemul sovietic de <>, bazat pe furt din Occident, crezand ca a gasit formula magica de rezolvare la toate durerile economiei.”
In acest sens Dej a creat un plan pentru a eradica foametea din Romania in anul 1960.
„Geneza a fost denumirea de cod a primei operatii TS condusa de Dej personal. [In luna ianuarie a anului 1960 ministrul Agriculturii], Alexandru Moghioros, i-a relatat lui Dej despre faptul ca cercetatorii americani au produs un nou soi de porumb, rezistent la seceta, un numit <> si a prezis ca tehnologia hibridizarii va revolutiona agricultura de pe toate meridianele globului. La care replica lui Dej a fost: <>”.
A urmat apoi crearea unei armate a Genezei cand au fost recrutati o suta de ingineri agricoli de catre DIE, ca ofiteri sau colaboratori. Apoi personalul aceste noi armate DIE a fost introdus intr-un proces rapid de instruire cu tehnica de hibridizare si cu metodele operative pentru furarea ei. in sfarsit Dej, a pus Institutul de Cercetari Agricole de la Fundulea sub controlul DIE, i-a marit substantial schema de organizare, si i-a dat sarcina ultra-secreta de a se specializa in hibridizarea porumbului.
O data sistemul logistic creat, Dej a numit un ofiter al DIE ca atasat agricol la Ambasada romana din Washington si i-a dat o singura sarcina: sa-i convinga pe americani ca Guvernul roman decis a sa importe din SUA seminte de porumb hibrid si sa-i determine sa acorde burse de studii pentru cat mai multi <> agricoli romani, pentru a-i ajuta sa invete cum sa cultive aceste seminte Dej personal 1-a instruit cum sa-i <> pe americani cum sa le inmoaie inima cu ororile secetei, care de abia ne-a bantuit‚ tara si a cauzat moartea a zeci de mii de oameni.
Voebele lui Dej au fost: „Fa sa fie sute de mii de morti, s-a corectat Dej. Vanturale povestea asta sub nas de trei ori pe zi, si o data seara, a insistat el pe impactul psihologic si sentimental. Si atunci cand vor incepe sa ne planga de mila, a continuat Dej, scoate asul de pe maneca spune-le ca eu sunt hotarat sa eradichez foametea pentru totdeauna din Romania, si ca de aceea am decis sa import samanta de porumb hibrid din SUA, an dupa an, pana in vecii vecilor. Samanta pentru o tara intreaga! I-a explicat Dej ceea ce trebuie comunicat americanilor, accentuand pe cuvantul intreaga.”
Stratagema lui Dej s-a dovedit corecta si de eficienta. [] Astfel in cativa ani, armata Genezei a furat sute de kilograme de material genetic folosit de frmele americane pentru producerea semintelor de porumb hibrid.
Intre anii 1961 si 1965 Dej a condus personal intreaga activitate de insamantare a acestui material genetic, cat si procesul de inmultire, spre a crea rezerva nationala. Din pacate Dej nu a apucat sa se bucure de rezultatele Genezei, datorita faptului ca agricultura romaneasca a avut nevoie de inca 10 ani, dupa moartea sa pentru a produce porumb hibrid la scara nationala.
Printre primele preocupari in domeniul economic, in anii de inceput, adica in 1947, o constituia procurarea de cereale, pentru a putea aduce o anumita usurare la foametea care se abatuse asupra populatiei, dupa secetele crunte din 1945 si 1946, si care au determinat un adevarat exod din Moldova si o vasta campanie de adoptie a copiilor pe care parintii lor nu-i mai puteau hrani. O alta preocupare, legata in parte de prima, era obtinerea de valuta pentru a face fata importurilor indispensabile unei tari cu o economie grav afectata de razboi si de urmarile sale.
Pe 23 ianuarie 1948 Gheorghiu-Dej a relatat despre vizita sa la o fabrica de confectii Apaca. Vazand aceasta fabrica ce producea in niste baraci ponosite, la Cotroceni, uniforme pentru militari, Dej a horarat sa faca o demonstratie a capacitatii sale. Astfel pe 28 aprile, cu 3 zile inainte de termen, fabrica era complet utilata cu masini noi, muncitoarele imbracate in haine noi de lucru, cu instalatia de aer conditionat in functiune, a fost inaugurata in prezenta lui Gheorghiu-Dej.
In ziua de 11 iunie 1948, dupa infapruirea unei serii de reforme politice si economice, venise momentul sa fie prezentat spre aprobarea Marii Adunari Nationale proiectul de lege pentru nationalizarea principalelor intreprinderi industriale, bancare, de transport si asigurari. Prin efectul acestei legi au trecut in patrimoniul statului intreaga industrie, siderurgica, industria petroliera, centralele de energie electrica si toate bogatiile subsolului etc. Nationalizarea a facut posibila trecerea la planificarea economiei. Incepand din anul 1949, a fost format primul Comitet de Stat al Planificarii avandu-l ca presedinte pe Gheorghiu-Dej.
Procesul de industrializare era vazut insa unilateral. Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, in discursurile sale, asupra tezei leniniste conform careia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independentei economice si politice: <>. Neluandu-se in calcul diferentele mari intre U.R.S.S. si tarile satelite, nici ca teritoriu, populatie sau resurse, in Romania, ca si in statele vecine, s-a aplicat strategia economica sovietica din anii '30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternica centralizare, dezvoltarea cu industriei siderurgice si a celei constructoare de masini.
In 1949 cu ocazia unei convocari la Stalin, Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au amintit de staruintele lui Ghiorghi Dimitrov de a construi un pod peste Dunare. Raspunsul lui Stalin a fost neasteptat: Ceea ce va trebuie voua nu este acest pod, ci un canal care sa realizeze o iasire directa la Marea Neagra, ocolind greutatile navigatiei de pe bratul Sulina si pragul de nisip la iesirea spre mare.
Ideea a fost aprobata de Ana Pauker si a obtinut si acordul lui Dej, si s-a hotarat ca un grup de specialisti in proiectare si constructia de canale navigabile, sa vina la Bucuresti si impreuna cu specialistii romani, sa studieze problema. Astfel in primavara anului 1949 sosind la Bucuresti brigada condusa de generalul Saposnicov, a gasit studii mai vechi ale specialistilor romani in legatura cu un asemenea canal si s-a convenit la un traseu convenabil intre Cernavoda si Capul Midia. Dupa finalizarea studiului, impreuna cu brigada, Dej, Posteuca si Gaston Marin au plecat la Moscova. Au fost primiti de Stalin in cabinetul acestuia, unde Dej a fost asezat in fata lui Stalin. Aici dupa ce i s-au adus la cunostinta liderului Kremlinului datele despre acest canal, Stalin, intorcandu-se spre membrii biroului politic, a intrebat daca sunt de acord sa dea o mana de ajutor Romaniei pentru constructia canalului. Dupa raspunsul unanim afirmativ al acestora, Stalin a dat dispozitia ca a doua zi dimineata delegatiaromana sa fie primita la Ministerul Energiei Electrice, pentru a stabili nomenclatorul si volumul utilajului necesar sa fie alocat.
Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii in practica a unui proiect care data din perioada interbelica, cel referitor la electrificarea tarii. <>. In plenara C.C. al P.M.R. din octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. In cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo si hidroelectrice in aproape toate regiunile tarii, crearea unei puternice industriei electrotehnice capabile sa produca masini si utilaje moderne necesare dotarii centralelor electrice construite, crearea unei vaste retele nationale de interconexiune, a unei retele de tensiune inalta, medie si joasa, pregatirea cadrelor necesare etc.
Insa, dincolo de acestea, politica economica si aplicarea acesteia, in vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru in dezvoltarea economiei, in principal intre industrie si agricultura. Investitiile masive intr-un segment al industriei, care s-au dovedit in unele parti lipsite de eficacitate, au condus la scaderea asa numitului fond de consum, situatie care s-a reflectat in nivelul de trai foarte scazut al populatiei. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele progrese care au condus la cresterea produsului social si a venitului national, cu toate consecintele care decurg de aici in privinta potentialului economic al tarii, al posibilitatilor de acumulare si investitii si chiar al largirii colaborarii economice cu strainatatea. Autorii care au scris despre Romania anilor '60 (Ghita Ionescu, Vl. Tismaneanu, Stelian Tanase, St. Fischer-Galati, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord ca independenta afisata de P.M.R, dupa 1960, a fost, la origine, o rezistenta economica.
In politica externa, o parte dintre istorici ii recunosc lui Gh. Gheorghiu-Dej, in principal, efortul de a-i convinge pe sovietici sa-si retraga trupele de pe teritoriul Romaniei (Ioan Scurtu, Mihai Retegan si Dan Catanus). Altii sustin ca oricat talent diplomatic ar fi avut Gh. Gheorghiu-Dej, daca N.S. Hrusciov nu ar fi considerat ca aceasta decizie este in interesul Uniunii Sovietice, Armata Rosie ar fi continuat sa stationeze in Romania, oricat ar fi staruit conducerea romaneasca ca aceste trupe sa se reintoarca in patria lor (Florin Constantiniu, Vasile Buga).
In sprijinul noului guvern, URSS a horarat, la sfarsitul lui martie 1954, sa restituie Romaniei administrarea Ardealului de Nord, ocupat vremelnic de horthystii unguri. A avut loc, la Cluj, o solemnitate oficiala militara si civila pentru consacrarea noului act politic.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 22 august 1955, raspunzand la telegrama Agentiei „United Press”, referitor la stirea retragerii trupelor sovietice din romania pana la 1 octombrie 1955, declara: „…daca trupele straine apartinatoare statelor occidentale ar fi retrase din tarile apusene in limitele granitelor lor nationale, iar grupurile militare create in Occident ar fi lichidate, situatia din Europa s-ar schimba si ar fi inlaturata necesitatea Tratatului de la Varsovia, precum si a acelor masuri de asigurarea securitatii care sunt prevazute in acest Tratat. In acest caz, este evident ca ar fi inlaturata necesitatea prezentei trupelor sovietice in Romania si aceste trupe ar fi retrase din Romania.”
Aceasta declaratie era de fapt, o prima exprimare oficiala, publica, referitoare la oportunitatea ramanerii trupelor sovietice in Romania.
Retragerea Armatei Rosii din Romania a facut parte dintr-un pro¬gram mai general, prin care Hrusciov incerca sa suplineasca controlul efectiv, militar, prin mecanisme de ordin economic si politic. Ratiunile de a proceda la retragerea trupelor de ocupatie din Romania au fost multiple: atitudinea lui Gheorghiu-Dej in octombrie-noiembrie 1956 si dorinta Moscovei de a arata ca interventia militara la Budapesta a fost un accident care nu anula legitimitatea regimurilor comuniste, ca aceste regimuri sunt expresia vointei popoarelor respective si ca pot supravietui si fara prezenta armatei sovietice.
Distantarea de Moscova si rolul jucat abil in conflictul sino-sovietic prin care regimul de la Bucuresti si-a atras sprijinul chinez, precum si refacerea relatiilor cu Iugoslavia au asigurat o vizibilitate fara precedent Romaniei in arena relatiilor internationale. Prestigiul obtinut astfel a fost utilizat cu pricepere pentru a intensifica relatiile economice si politice cu Occidentul. Americanul Randolph Braham ii atribuia, de altfel, liderului P.M.R. un al saselea simt politic si o mare sensibilitate in intuirea directiilor din care batea dinspre Moscova vantul schimbarilor.
Baza politicii externe romanesti a fost formulata, pe larg, in Declaratia din aprilie 1964 - denumita in istoriografie „Testamentul lui Dej".
Pentru ca documentul din aprilie 1964 nu a fost urmat de o democratizare, oricat de firava, nici macar in cadrul structurilor partidului, in randul unor istorici s-au facut aprecieri deosebit de critice: Declaratia a statuat totodata „independenta" si „suveranitatea" conducerii P.C.R. fata de cetatenii propriei tari - „Declaratia din aprilie 1964 a fost declaratia de independenta a P.M.R./P.C.R fata de poporul roman" sustine academicianul Dinu Giurescu. Principiile de baza formulate explicit in Declaratie, ale independentei si suveranitatii, au dat deplina libertate conducerii de partid in a impune, in continuare, modelul sovietic de socialism, in componentele sale esentiale: monopolul politic al P.M.R./P.C.R, industrializarea fortata pe baza comandamentelor ideologice si politice, cu accent pe industria grea, constructii de masini si chimie (dar cu credite si tehnologie din Vest), planificare centralizata, gospodarii agricole colective, eliminarea oricaror manifestari ale economiei de piata, controlul vietii publice in toate sectoarele, prin birocratia de partid si de stat si prin Securitate. In consecinta, Declaratia din aprilie 1964 ramane „documentul programatic care a formulat explicit monopolul puterii in folosul echipei conducatoare a P.M.R./P.C.R".
Dej si-a dat seama destul de repede de lipsurile sistemului sovietic. Ramanand comunist vroia sa se debaraseze de influenta sovietica. De aceea nu s-a inteles cu Ana Pauker, nici cu Vasile Luca, nici cu ceilalti trimisi ai Moscovei.
Dej povestea cum a fost chemat la Moscova de catre Stalin, in legatura cu pretentia Anei Pauker de a candida la Bucuresti. [] Stalin l-a intrebat: <>. <>, s-a pref[cut a nu ;ti despre ce este vorba Dej. <>.
Liderii bolsevici considerau Romania Mare o entitate artificiala si cereau adeptilor din acea tara sa denunte clasele conducatoare pentru a fi incorporat Bucovina de nord si Basarabia. Cei mai multi dintre socialistii romani au respins aceasta pretentie si au refuzat sa se supuna dictatelor sovietice. Ca social-democrati, ei erau dornici sa mentina o strucura politica legata si aparau drepturile autentice ale clasei muncitoare, pana la unificarea fortata, in februarie 1948, cu comunistii. Daca n-ar fi existat relatiile prea obediente fata de Moscova, care i-au creat automat imaginea unei entitati straine, P.C.R ar fi avut poate sansa de a se metamorfoza intr-o formatiune nationala.


5. Gheorghe Gheorghiu-Dej in raport cu ceilalti lideri comunisti din lume
Sitemul comunist a cunoscut o amploare crescanda int-o perioada foarte scurta. Im 1939, numai URSS-ul si protectoratul sau, Mongolia exterioara, se puteau revendica de la ideologia marxista. Imediat dupa Revolutia bolsevica din 1917, comunistii au incercat sa puna mana pe puterein Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia si Bulgaria, dar incercarile lor au esuat. In orice caz s-a reusit ca numarul populatiei care traia sub steagul comunist sa se maresca de cinci ori, de la 170 de milioane in 1939 la mai bine de 845 de milioane in 1949. Din acel oment, cei care se ghidau dupa ideile lui Marx si Lenin nu mai reprezentau 8-9% din populatia mondiala - ca in 1939-, ci 33%. Aceste cifre oricat de impresionante ar fi, nu exprima decat o parte din ceea ce a reprezentat expansiunea comunismului in lume. In jurul acestui <> (inca nu era vorba de <>), in tari cu regim liberal sau aflate sub dominatie coloniala, partidele comuniste cunoscusera, imediat dupa razboi, progrese uimitoare atat in Asia (unde Ho Si Min, fondatorul Partidului comunist indochinez, proclamase, inca di august 1495, Republica Dominicana Vietnam), cat si in Europa (une efectivele partidelor italian si francez se marisera mult considerabil).
Alianta cu Uniunea Sovietica „pentru a asigura independenta noastra nationala impotriva oricui ar in¬cerca sa o atinga". in termeni reali, „independenta" va insemna supunerea totala - politic si economic - a Romaniei fata de U.R.S.S. cel putin pana la inceputul anilor '60.
Daca ideologia comunista avea multi adepti, acest lucru nu se datora numai rasunetului universal al mesajului sau, dar si faptului ca imediat dupa razboi ea parea sa fi fost deplin incarnata intr-o tara, URSS, al carei prestigiu se afla la apogeu. Participarea sa activa la luptele mpotriva nazismului, incepand cu 1941, i-a schimbat mult imaginea. Pentru majoritatea opiniei occidentale, ea nu mai este tara bolsevicilor cu cutitele-n dinti; <> din 1936-1938 sint ca si uitate; pactul germano-sovietic din august 1939, deasemenea… De acum inainte, rostirea cuvantului URSS avea sa determine mai curand doua imagini valorizante; un sta invingator si puternic si o tata martira si vlaguita. In tot acest context politic este lesne de inteles ca veirile la putere in tatile mai mici (si nu numai) erau controlate de Uniunea Sovietica.
Ceea ce l-a deosebit de Stalin insa a fost realismul politic cu care s-a raportat la trecut si prezent si incercarile de corijare a efectelor comandamentelor ideologice, mai ales in plan economic (<> spunea Gh. Gheorghiu-Dej in 1963 intr-o sedinta a Biroului Politic. <>.
<> (aluzie la comenzile masive ale U.R.S.S., de sute de milioane de dolari, pentru utilaj chimic, in Canada si Australia. Pentru produse agricole din S.U.A., U.R.S.S. expediase, in 1963, mai multe avioane, sub escorta militara, cu sute de tone de aur - in lipsa valutei convertibile - si cantitati de diamante impresionante in Elvetia si la Londra, n.n. L.T.). Gh. Gheorghiu-Dej era constient (dincolo de stilul propagandistic si demagogia cu care prezenta unele aspecte ale regimului sau), cel putin in parte, de gravele defectiuni inregistrate de regimul pe care il patrona.
Ceea ce trebuie retinut este ca sistemul decizional era hipercentralizat, iar in primul deceniu si jumatate ( pana la manifestarile de independenta ale lui Dej, concretizate prin Declaratia din aprilie 1964 si initierea relatiilor privilegiate ale Romaniei cu China) ele erau dictate chiar de la Moscova. Faptul era de la sine inteles pentru comunistii de la Bucuresti: „noi am considerat intotdeauna Uniunea Sovietica centrul si mergem acolo, ne consultam ori de cate ori aveam probleme. P.C.U.S. se bucura de autoritate, de prestigiu, era in avangarda miscarii comuniste, cum este si astazi si multa vreme Stalin se confunda cu partidul. Nimanui nu i-ar fi traznit prin gand sa creada altceva”, isi amintea Dej in 1961.
Corneliu Manescu relateaza o intalnire cu Dej, in care acesta, in calitate de ministru de externe trebuia sa se intalneasca cu ambasadorul chinez, prin care trebuia sa se amelioreze relatiile romano-chineze:
<>.
<>
In 1962, delegatia romana, in timpul unei calatorii, condusa de Dej in Asia a fost dusa in eroare de sovietici: „Dupa ce chinezii comunicasera refuzul de survol al Chinei de catre avionul sovietic in care se afla delegatia romaneasca, echipajul a primit ordin de la Moscova sa continuie drumul, deoarece chinezii revenisera, acceptand. Abia la Taskent romanii au aflat ca traversasera China pe interdictie de survol si ca puteau fi in orice moment doborati. A fost un episod neobisnuit.”
Dej s-a intalnit de mai multe ori si cu multa placere cu austriecii. S-a intalnit cu cancelarul Austriei - cred ca si cu Alfons Gorbach, si cu Josef Klaus – si cu delegatii ce reprezentau Partidul Socialist Austriac. In vremea cand a fost cu adevarat la putere, Dej a gandit si a pregatit indelung actiunile de politica externa, care au avut cel mai adesea urmiri pe termen lung. Pentru mine ramane in continuare absolut fantastica problema relatiilor cu Republica Federeala Germania. Relatiile diplomatice au fost semante si anuntate oficial in 1967, dar convorbirile au inceput din timpul lui Gheorghiu-Dej. Primele contacte au fost stabilite pe linie economica. Acestea au fost premisele ce-au creat conditiile unor contacte directe la nivel inalt. Primele contacte au avut loc la Bucuresti, la Consiliul de Ministrii. In timpul in care au inceput, Alexandru Barladeanu era viceprim-ministru al Guvernului, iar Dej ne-a incredintat – lui Barladeanu si lui Corneliu Manescu – misiunea de a sta de vorba nici mai mult nici mai putin decat cu reprezentantul firmei Krupp, pe nume Beitz. Nu era diplomat, nu era politician, ci unul conducatorii acelui vestit concern.

Sprijin pentru Hrusciov?
In ziua de 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Iosip Broz Tito au participat la punerea pietrei de temelie a santierului de la Portile de Fier. Trecusera numai cinci luni de zile de la publicarea Declaratiei din aprilie a Partidului Muncitoresc Roman, care nu fusese bine primita de conducerea P.S.U.S. si in primul rand de Hrusciov. Dupa terminarea ceremoniei de la Portile de Fier, Tito a solicitat o intrevedere "intre patru ochi" cu Gheorghiu-Dej. Au convenit ca discutia sa se desfasoare pe o nava de argument, in cursul unei plimbari pe Dunare. Asa dupa cum mi-a povestit ulterior Gheorghiu-Dej, dupa ce a auzit cererea lui Tito, el a inceput sa se gandeasca la posibilele subiecte secrete pe care le-ar fi putut aborda acesta in cursul discutiei. A ajuns la concluzia ca Tito, inevitabil, se va cantona in problematica Declaratiei din aprilie. "probabil ca Tito stia ca Hrusciov incepe sa aiba neplaceri din partea celorlalti conducatori sovietici ca 'scapa din Mana conducerea partidelor muncitoresti. Poate ca Tito se temea de o posibila inasprire a relatiilor cu Uniunea Sovietica in cazul in care Hruciov nu ar mai fi ramas la conducere. Se putea si ca Hruciov sa-i fi sugerat sa-mi vorbeasca, cerandu-mi o atenuare a pozitiei romanesti. In orice caz, ajunsesem la concluzia ca Tito va cere ceva pentru Hruciov. Si pentru ca nu voiam sa aiba de la mine un refuz direct si deschis, am hotarat ca inainte de a-mi spune el pentru ce imi solicitase intalnirea 'intre patru ochi', sa-i prezint toate argumentele cu care as fi motivat refuzul. Banuielile mele se dovedeau intemeiate deoarece, la urcarea pe nava, Tito i-a cerut translatorului sau sa faca drumul inapoi. Nu dorea un martor iugoslav care sa poata confirma sau infirma spusele sale. Conform planului pe care mi-l stabilisem, la sosirea sa pe nava, am inceput eu sa vorbesc. I-am expus considerentele care au condus la adoptarea Declaratiei, insistand asupra faptului ca suntem ferm hotarati sa nu ne abatem de la ele, deoarece P.C.U.S. si Hruciov personal nu doresc sa renunte la politica asemanatoare cu cea practica de Stalin. M-a ascultat cu atentie, fara sa spuna nimic, fara sa-mi ceara vreo lamurire. Cand am terminat de vorbit, Tito a solicitat ca nava sa ia calea intoarsa, fara sa faca vreo referire la subiectul pe care voise sa-l dezbata cu mine in intrevderea de el dorita. La debarcader, am observat ca Tito a coborat ganditor dar nu suparat. Aprecia pozitia noastra din Declaratie? Aprecia tactul de care dadusem dovada spre a evita sa-l tratez cu un refuz? Mi-am dat toata silinta pentru a nu-l pune intr-o situatie delicata si cred ca am procedat loial, corect si prieteneste".

In Magazin istoric, nr. 1/1998 este relatat un episod al relatiilor Gheorghiu-Dej - I.B. Tito, moment cu implicatii in polemica dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice si Partidul Comunist Chinez. Autorul, dl. Paul Sfetcu, si-a facut consemnarile pe baza celor relatate de Gheorghiu-Dej, care s-ar putea sa nu-i fi redat sefului sau de cabinet, in intregime, continutul convorbirilor.
Ceea ce, de altfel, se si reflecta in marturia autorului: “Am fost prezent la aceasta convorbire, solicitata de Tito, ca traducator oficial al liderului roman, de fapt al ambilor lideri, pentru ca Tito l-a rugat pe interpretul sau sa paraseasca salonul. Tito a abordat pozitia P.C.R. fata de P.C. Chinez. Se cunoaste ca polemica dintre P.C.U.S. si P.C. Chinez ajunsese atunci la paroxism, miscarea comunista fiind divizata intre adeptii unuia sau celuilalt dintre giganti. Uniunea Comunistilor din Iugoslavia, care in urma programului adoptat la Congresul de la Ljubljana din 1957 fusese acuzata de "revizionism", atat de catre P.C.U.S., cat si de celelalte partide comuniste, era obiectul unor critici dure din partea P.C. Chinez.
In primii ani ai conflictului sovieto-chinez, cand inca nu incepusera atacurile reciproce publice, P.C. Chinez lovea in U.C.I., pentru a "demasca", de fapt, "abaterile" P.C.U.S. de la invatatura marxist-leninista. Conducerea iugoslava raspundea cu vehementa acestor atacuri, situandu-se pe o pozitie antimaoista, mai dura chiar decat P.C.U.S. Ca urmare, la inceputul anilor '60 s-a produs o apropiere tot mai stransa intre U.C.I. si P.C.U.S., personal intre Tito si Hrusciov. In perioada 1960-1962 s-au perindat la Belgrad, in vizite oficiale, lideri ai P.C.U.S. (in particular), L. Brejnev, pe atunci presedinte al Sovietului Suprem) si sefi de partide din tarile socialiste europene. In septembrie 1963, a vizitat oficial Iugoslavia Nikita Hrusciov, care a facut aprecieri elogioase despre realizarile tarii in construirea socialismului, inclusiv despre sistemul autoconducerii muncitoresti, considerate de sovietici o abatere de la <>.
In timpul vizitei sale oficiale in Iugoslavia, in luna noiembrie 1963, Gheorghiu-Dej a evitat orice aprecieri de natura ideologica la adresa socialismului iugoslav, stabilind o relatie buna cu Tito. Liderul iugoslav manifesta, de altfel, un respect deosebit fata de conducatorul P.C.R.
In vara anului 1964 (iunie), cei doi lideri s-au vazut din nou: Gheorghiu-Dej l-a invitat pe Tito la o vanatoare in Banat. A fost, de fapt, o substantiala intalnire de lucru. Conducatorul roman l-a informat pe Tito despre "planul Valev" si reactia P.C.R. de a-l respinge, data fiind intentia U.R.S.S. de a-i rezerva Romaniei rolul de furnizor de materii prime si produse agricole neprelucrate. In urma acestor contacte, Tito va fi apreciat ca s-au creat conditiile favorabile pentru a incerca sa-l determine pe Gheorghiu-Dej sa-si schimbe atitudinea fata de conflictul sovieto-chinez. El a folosit prilejul oferit de intalnirea din 7 septembrie 1964, de la Portile de Fier, invitandu-l pe Dej la o convorbire intima. Fara ton de repros, i-a spus liderului roman ca are <> pe chinezi, sustinand necesitatea unei atitudini critice fata de <> PC chinez Gheorghiu-Dej nu s-a lasat convins, explicand lui Tito pozitia principiala hotarata de conducerea P.C.R., exprimata in Declaratia din aprilie 1964.
Dupa convorbirea "intre patru ochi" (de fapt, sase), Gheorghiu-Dej mi-a cerut sa pun pe hartie numai ceea ce a spus Tito, pentru informarea Biroului Politic: <>. Nota respectiva in manuscris i-am inmanat-o personal, conform indicatiei sale. Evolutia evenimentelor a confirmat corectitudinea pozitiei lui Gheorghiu-Dej.
La 14 octombrie 1964, deci dupa cinci saptamani de la convorbirea <>, Hrusciov a fost debarcat. La conducerea P.C.U.S. a venit Leonid Brejnev. Relatiile iugoslavo-sovietice au cunoscut o anumita raceala, ca urmare a reinnoirii pozitiei critice a P.C.U.S. fata de <> iugoslav. In acelasi timp, conducerea iugoslava si-a modificat treptat pozitia fata de P.C. Chinez. La inceputul anilor '70, relatiile pe linie de stat dintre cele doua tari, serios deteriorate in anii anteriori, s-au normalizat. Au contat si influenta si prestigiul de care se bucura China in randul miscarii tarilor nealiniate. In final, pozitia Iugoslaviei fata de China a devenit practic asemanatoare celei a Romaniei.















6. Cultul personalitatii
Regimurile totalitare se remarca prin atentia extraordinara pe care o acorda incadrarii politice a tinerilor si socializarii politice primare5. Proiectul totalitar vizeaza cuprinderea tuturor tinerilor si copiilor, de la cele mai fragede varste, intr-un cadru organizat si indoctrinarea sistematica a acestora in scopul crearii „omului nou". Ideologii comunisti impartaseau cu alti autori de inginerii sociale din secolele XIX si XX credinta in maleabilitatea radicala a fiintei umane si in puterile melioriste, transformatoare, nelimitate ale propagandei si organizarii. Totusi, aceasta credinta era dublata de o mizantropie structurala, bazata pe supozitii sumbre despre natura umana si a societatii, care a deschis calea utilizarii pe scara larga la nivel social a instrumentelor coercitive si de control. Desi colectivist, marxism-leninismul amesteca fascinatia fata de multime cu teama si neincrederea fata de aceasta. Ambivalenta se observa foarte bine in cazul atitudinii fata de tineri, care, pe de o parte, apareau, din cauza legaturilor slabe cu vechiul regim, ca ipostazierea perfecta a „omului nou" si ca masa de manevra ideala, dar, pe de alta, erau tratati cu infinita suspiciune. De altfel, reteaua de organizatii comuniste s-a intins cu precadere spre categoriile de populatie de care regimul isi lega interesele si care, totodata, erau suspectate ideologic: tinerii, taranii, intelectualii, soldatii si, nu in ultimul rand, muncitorii.
Din 1948, in locul fotografiei Regelui, au fost afisate pozele celor din Comitetul Central al PMR (PCdR rebotezat). Acestia erau: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker (Anna Rabinsohn), Vasile Luca (Luka László), Chivu Stoica, Teohari Georgescu (Burah Tescovich), Lotar Radaceanu (Lothar Wüertzel), Alexandru Chisinevschi (Jakob Broitman) si Alexandru Moghioros (Moghioros Sándor).
O sarcina a Securitatii la fel de importanta ca si aceea de inlaturare a presupusilor adversari ai regimului a fost „apararea cuceririlor socialismului" in Romania. Pentru Securitate si Militie, ziua de 1 Mai, precum celelalte zile scrise cu rosu in calendarul comunist, nu era o sarbatoare, ca pentru majoritatea romanilor. in astfel de zile „sfinte", distrugerea unei pancarte sau a unui afis reprezenta un mare pericol pentru regim, tinand cont de exemplul pe care ii dadea si, prin urmare, era considerata crima impotriva statului. In consecinta, conducerea de partid a insarcinat Securitatea cu supravegherea stricta a multimilor si cu pregatirea atenta a defilarilor. Prima directiva in acest sens a fost emisa in 1952, de Gheorghe Pintilie, si a fost reinnoita doar cu mici modificari pana la rasturnarea regimului, in 1989.
Generalul-maior Alexandru Draghici, ministrul adjunct de Interne si seful Directiei politice, a emis instructiuni potrivit carora decorarea localitatilor cu steaguri, pancarte si lozinci trebuia sa inceapa la 28 aprilie, toate aceste obiecte urmand sa fie scoase la 3 mai. Pe cladirile oficiale, steagurile trebuiau arborate in proportie de trei drapele rosii ale partidului la un steag tricolor national74. Pe masura ce comunismul national a luat locui stalinismului, proportia s-a modificat in favoarea tricolorului romanesc. Securitatii i s-a dat si sarcina de a se asigura ca pe traseul defilarii se afla tarabe cu carnati prajiti si bauturi racoritoare, precum si de a pregati buchetele de flori care urmau sa fie inmanate conducatorilor partidului, in tribune.
O adevarata istorie a comunismului romanesc ar trebui sa accentueze rolul elitelor succesive ale caror valori si interese au determinat cultura politica a formatiunii conducatoare a tarii. Dar, intr-un partid stalinist, grupurile conducatoare sint alcatuite din partizani (aliati, clienti, protejati) ai secretariatului general, care conduce ca un autocrat si se bucura de sprijinul neconditionat al aparatului de partid.
Studiul de fata relifand de-a lungul sau tocmai acest aspect al rolului de suprema impotanta jucat de catre Gheorghiu-Dej.
Adeseori analistii comunismului romanesc si-au pus urmatoarea intrebare: dezastrul de azi fost o fatalitate care ar fi putut fi prezisa in 1965 cand Ceausescu i-a succedat lui Dej fagaduind sa restabileasca legalitatea socialista? Insa ceea ce este cert este faptul ca Nicolae Ceausescu a mostenit de la Gheorghiu-Dej o tara semi autonoma, care nu era in intregime aservita Uniunii Sovietice, in ciuda apartenentei sale la Tratatlul de la Varsovia. Fara indoiala, sub Gheorghiu-Dej nu avusese loc nici un fel de destalinizare autentica, dar, din aces punct de vedere, Romania se asemama cu Iugoslavia in primii ani de dupa Cominformul din 1948 si hotararile din 1949. Un rol foarte important in aceasta perioada avandu-l fara indoiala primul rol in stat al acelor vremuri, o personalitate foarte puternica ce a putut atrage dupa sine macar o parte din libertatea de care Romania avea nevoie la acea vreme. Desprinderea fatisa de Moscova in aprilie 1964 a fost un prilej de a-i invinui pe sovietici pentru regretabilul trecut si de ale oferi liderilor interni sansa de a resuscita patriotismul, prin Declaratia Partidului Muncitoresc Roman. De fapt, Declaratia a deschis o usa unei noi abordari atat a politicii externe, cat si a aceleia interne. Iata ca si contextu i-a permis lu Dej sa-si afirme in acele vremuri (pentru unii chiar si in vremurile noastre) binemeritatul loc de personalitate puternica si influenta.
Fostii luptatori din brigazile internationale din Spania, au fost sprijiniti de catre Dej, atunci cand, cu ocazia proceselor staliniste din Ungaria si Cehoslovacia, acesti au fost terorizati. Printre acesti <>, la noi, erau Valter Roman, Mihai Florescu, P. Cristescu. Cristescu a fost comandantul militiei pe toata tara. Dej nu a permis sa fie arestat niciunul dintre ei. A cerut ca inainte de orice masura sa i se aduca lui personal dosarul de justificare. Nu a existat sedinta a CC in care Valter Roman sa nu-i multumeasca pentru aceasta, ceea ce nu l-a impiedicat ca, dupa moartea lui, sa devina adulatorul lui Ceausescu si criticul lui Dej.
Masina de aplaudat functiona deja. Potrivit „Scanteii" incheierea expunerii este insotita de „Aplauze frenetice. Dele¬gatii ovationeaza pe raportor. Strigate: Traiasca tovarasul Gheorghiu-Dej! Traiasca Comitetul Central! Traiasca Partidul Comunist Roman! Delegatii, in picioare, intoneaza «Interna¬tionala»" (intrebare: cati stiau versurile? Cel mai probabil, au fost ajutati de melodia si cuvintele transmise prin difuzoare, asa cum se va proceda in anii '70 — nota D.C.G.).

Comunistii din Romania au aplicat intocmai dogma leninista si interpretarile ei ulterioare din anii stalinismului, hrusciovismului sau brejnevismului. Au existat, e drept, divergente dar care nu au pus niciodata la indoiala situatiaRomanieica tara parte a blocului politico-militar bazat pe doctrina marxist-leninista. Fie el cu afinitati staliniste sau maoiste (in ultimii ani ai lui Dej), fie fie de inspiratie hrusciovista (in primii ani ai lui Ceausescu).


Concluzii
In concluzie, consideram ca in istoriografia actuala tendinta generala este, atunci cand se judeca personalitatea si mai ales actiunile lui Gh. Gheorghiu-Dej, de a lua in considerare contextul general al epocii in care acesta a activat.
Comunismul, spune politologul Daniel Barbu, este o ideologie in care au convietuit ambitia modernizatoare si tentatia represiva .
Dealtfel, Mao Tzedung enunta astfel ciclul practicii comuniste: „Monstrii si viperele lor trebuie starpiti la fiecare sapte ani" .
Este de domeniul evidentei ca in preluarea si consolidarea puterii comunistii din Romania, au fost asistati de catre sovietici. Controlul s-a exercitat nu numai asupra modului in care era aplicata doctrina stalinista, ci si in gestionarea tensiunilor existente intre diferitele grupari din interiorul partidului. Copiind fidel practica din Rusia sovietica a anilor '30, dobandirea pozitiilor de conducere a respectat in cazul comunistilor din tarile satelit regula potrivit careia „nu-ti poti pierde puterea fara a risca sa-ti pierzi viata" . Lui Gh. Gheorghiu-Dej nu i-a trebuit prea mult ca sa inteleaga acest lucru si, in consecinta, represiunea a fost unul din principalele instrumente de guvernare, ea avand la inceput un caracter total ca apoi sa se aplice selectiv.
Personalitatea lui este una contradictorie. Ascensiunea sa si puterea care i-a fost dat sa o detina ar fi fost imposibile in afara acelui „timp de fractura istorica" . Politica, initiativele si metodele sale implica diferente notabile de la o perioada la alta. „Varstele sale sunt, intr-o foarte mare masura, si varstele comunismului romanesc" remarca un foarte mediatizat istoric roman.
Prioritatea elitei comuniste si, ca urmare, a lui Gh. Gheorghiu-Dej, sustin unii istorici (Stelian Tanase si Florin Constantiniu) a fost inainte de toate monopolul puterii si apoi, in ordinea importantei, modernizarea. Ritmurile acesteia, cresterile si descresterile ei au constituit, totusi, o adevarata obsesie a regimului si a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Este insa tot atat de adevarata si constatarea dupa care complexitatea modernitatii este incompatibila cu stalinismul fie el si luminat, asa cum a fost cel promovat de Gh. Gheorghiu-Dej .
In incheiere, consideram potrivit sa reamintim aici cateva trasaturi din portretul schitat de Dumitru Popescu lui Gh. Gheorghiu-Dej, atunci cand acesta din urma era in plenitudinea puterii sale: <>
In cele mai multe cazuri, „bunii” comunisti romani s-au aratat tot atat de cruzi precum si mentorii lor sovietici, iar responsabilitatea poate fi pusa la indoiala. Cu toate acestea, Gheorghiu-Dej si-a inceput scurta guvernare autonoma cu evidenta dorinta de a inlatura vechile abuzuri si de a crea o atmosfera de destindere interna: a inchis puscariile, dosarele. Gheorghiu-Dej, dupa cum il descriu toti cei care l-au cunoscut, avea multe pacate, dar avea si o mare calitate: stia sa asculte, sa accepte sfaturile celor din jur.
Imi amintesc ca la modul acesta vorbea chiar Nicolae Ceausescu despre Gheorghiu-Dej [la aniversarea a 40 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944]. in momentul in care se vorbea despre crimele din 1948-1954/55, in special cele legate de procesul Patrascanu, Ceausescu sustinea ca faptele care il acuza si il condamna pe Alexandru Draghici, care le-a comis, il acuza si il condamna pe Gheorghiu-Dej, care le-a incurajat si le-a patronat.
In avalansa de articole acuzatoare la adresa comunisului romanesc, in puzderia de texte incriminatoare in legatura cu dictatura familiei Ceausescu, se pare ca se pierde cumva din vedere istoricitatea si natura fenomenului totalitar din Romania. Mai mult, exista tendinta de a se uita cine, cum si in ce conditii a prezidat asupra stalinizarii si sovietizarii tarii. Numele Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost pomenit in ultima vreme doar sporadic, fara a se incerca o patrundere in biografia politica a celui ce a condus PCR intre 1944 si 1965.
Pe de alta parte, ar fi existat oare posibilitatea - ca in aceasta perioada cutremuratoare, din istoria romaneasca (inca neelucidata in totalitate) - ca altcineva aflat in locul acestui asa zis „tiran” sa fi putut sa schimbe istoria asa cum o stim noi astazi?; tinand cont si de modul in care a luat sfarsit razboiul, in conditiile in care Romania se afla in sfera de influenta sovieta.

Bibliograbie


Lista abrevierilor
CAER - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CC - Comitetul Central
MAI - Ministerul Afacerilor Interne
MAN - Marea Adunare Nationala
ONU - Organizatia Natiunilor Unite
PCdR - Partidul Comunist din Romania
P.C.R - Partidul Comunist Roman
PCUS - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
PSDR - Partidul Social Democrat din Romania
P.M.R. - Partidul Muncitoresc Roman
PNL - Partidul National Liberal
PNT - Partidul National Taranesc
RPR - Republica Populara Romana
RSR - Republica Socialista Romana
SRI - Serviciul Roman de Informatii
SSI - Serviciului Special de Informatii
TS- Serviciul Tehnico- Stiintific al DIE
UCECOM - Uniunea Centrala a Cooperativelor Mestesugaresti
URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
UTC - Uniunea Tineretului Comunist
UTM - Uniunea Tineretului Muncitoresc