ABUZUL ASUPRA COPILULUI - CONSILIEREA CELUI ABUZAT



Introducere

Preocuparile fata de abuz nu trebuie interpretate doar la nivel individual, deoarece reprezinta o problema a intregii societati. Acesta este motivul pentru care exista un grad ridicat de intreres fata de tratamentul aplicat copiilor si adolescentilor, lucru dovedit si de atentia acordata acestei problematici de catre media.

Metode de cercetare



Definirea problemei
Complexitatea fenomenului a determinat o gama larga de definitii, in functie de aspectul considerat central de catre specialistul/ cercetatorul in cauza. Asllel, cateva definitii ale abuzului sunt:

„incalcare a legalitatii, fapta ilegala" (Dictionar Explicativ al
Limbii Romane);
„actiune sau inactiune, care fiind orientata asupra copilului, ii
afecteaza sanatatea fizico-psihica cu consecinte negative temporare
sau definitive" (Iftene, 2005);
„incalcarea normelor legale care apara relatiile sociale ce asigura o buna si normala crestere si dezvoltare psiho-fizico-sociala a copilului" (Iftene, 2005);
„orice act recent sau incapacitate de a actiona a parintilor sau a
tutorilor, care au ca rezultate: moartea, lezari grave, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic, abuz sexual sau exploatare sau un risc crescut pentru toate acestea" (www.childwelfare.gov);
„comportament menit, in mod intentionat, sa cauzeze injurii fizice
sau psihice unui minor dependent" (Rotariu, 1996).
Dar, pentru o mai buna intelegere a fenomenului este nevoie de o
mai buna specificare a termenilor. Astfel, putem distinge intre: abuz fizic, emotional, sexual si neglijenta.

Abuzul fizic este o actiune deliberata asupra integritatii corporale a unei persoane. Este inclusa aici utilizarea nerezonabila a fortei pentru a disciplina copilul sau adolescentul si poate varia de la vanatai minore, arsuri si urme ale bataii cu cureaua, pana la fracturi majore ale oaselor si ale craniului si, in situatii extreme, putand aparea chiar si moartea victimei (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Abuzul fizic poate fi considerat „minor" cand se constata existenta unor suprafete de piele inrosita sau leziuni usoare si „major" cand este vorba de fracturi sau arsuri. In acesta categorie este inclusa si exploatarea copilului prin supunerea la munci fizice dificile care-i depasesc puterile (Ursa, 2000).

Abuzul emotional este mai greu de definit si de recunoscut. El poate varia de la ignoranta si umilirea repetata a copilului, pana la privarea acestuia de hrana. in cadrul abuzului emotional putem include: ostilitate si critica extrema, respingerea afectivitatii, lipsa de atentie, inconsecventa, amenintarea cu abandonul, stresul si nevoile necorespunzatoare (Iftene, 2005). Alti autori includ printre manifestarile abuzului emotional si tratarea copilului ca pe un „tap ispasitor", atacurile verbale asupra acestuia, insultele si umilirea. Daca este cronic si persistent, abuzul emotional poale cauza anxietate, depresie, sociabilitate redusa sau agresivitate indreptata impotriva altora sau a propriei persoane (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007).

Abuzul sexual se concretizeaza prin supuneri la practici de intruziune orala, genitala sau anala, molestare de natura sexuala, cu contact genital sau fara si exploatare sexuala (Ursa, 2000). Tot in categoria abuzului sexual sunt incluse si atingerea sau invitatia de a se atinge reciproc in scopuri sexuale, gesturile si comunicarea obscene, referinte sexuale legate de corpul sau comportamentul copilului, cererile adresate copilului de a se dezbraca in scop sexual, expunerea deliberata a copilului la materiale cu tenta sexuala (reviste, casele etc) sau la activitati sexuale si la forme de abuz ritual (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Ca efecte, putem aminti: probleme comportamentale, delincventa, anxietate, cosmaruri, tulburare de stres posttraumatic, comportament sexual dezadaptativ, abuz de alcool si droguri, tulburare de personalitate borderline, dificultati de invatare etc (McHugh, S. R., Nisbet, L, 2003).

Neglijenta este cea mai raspandita si cea mai grava forma de maltratare a copilului. Aceasta forma de maltratare include: lipsa ingrijirii fizice si medicale, a regulilor impuse in casa, a rutinei si a stabilitatii emotionale (Iftene, 2005). Din pacate, de multe ori ea nu este adusa in fata autoritatilor si chiar si profesionistii ii acorda mai putina atentiedecat celorlaltor forme de abuz (DePanfilis, 2006). Neglijenta este definita de unii autori ca o „incapacitate de a-i asigura copilului nevoile de baza, atat fizice, cat si psihologice" (Roe, 2005) sau ca o „incapacitate a parintilor/ ingrijitorilor de a oferi hrana, adapost si protectie" copiilor sau adolescentilor avuti in ingrijire, astfel incat, toate acestea pot avea ca rezultat o „vatamare a sanatatii fizice si a securitatii copilului" (The B.C. Handbook for Action on Chila Abuse and Neglect, 2007).

Descrierea problemei

Datorita complexitatii fenomenului, o interventie in cazul abuzului nu poate avea efect decat daca este bine tintita si operationalizata. Ca urmare a gravitatii si a unei oarecare minimalizari prezente in randul specialistilor, am hotarat sa abordam doar o parte din acesta problema vasta, si anume, neglijenta.

A. Neglijente usoara:
Aceasta forma nu are urmari grave. Un exemplu pentru acest tip de neglijenta ar fi faptul ca parintii nu pun copii in acele scaune de masina special concepute pentru acestia, cu toate ca legea prevede acest lucru, pana la varsta de trei ani.
B. Neglijenta moderata:
A doua clasa a acestei forme de abuz are ca si consecinta o ranire moderata a copilului, precum imbracarea copilului in neconcordanta cu vremea de afara.
C. Neglijenta severa:
Presupune raniri severe si de lunga durata asupra copiilor. De exemplu, cazul unui copil astmatic, care nu primeste in mod frecvent medicatia potrivita (DePanfilis, 2006).
Mai mult decat atat, mai putem aminti si alte tipuri de neglijenta (dupa DePanfilis, 2006):

■ neglijenta fizica (abandonare, refuz repetat al custodiei si al gazduirii copilului, obligarea copilului sa petreaca noptile in afara casei, la rude, cunostiinte, neglijenta nutritionala, vestimentara sau de alt tip);
■ neglijenta medicala (refuzul ingrijirii medicale sau intarziere in acordarea ingrijirii medicale);
■ supervizare neadecvata (lipsa unei supervizari potrivite, expunerea la pericole, ingrijitori nepotriviti);
■ neglijenta ambientala (lipsa unei sigurante ambientale si a mediului de viata, a oportunitatilor sau a resurselor);
■ neglijenta emotionala (izolare, lipsa afectiunii, abuz cronic sau extrem al unuia dintre parinti impotriva celuilalt parinte, permiterea abuzului de droguri sau alcool, precum si a altor comportamente dezadaptative);
■ neglijenta educationala (absenteism cronic de la scoala, neinscrierea la cursuri sau alte actiuni prin care copilul lipseste cel putin o luna de la scoala, fara motive fondate, neacordarea atentiei la nevoile speciale educationale ale copilului);
■ expunerea la/ dependenta nou-nascutilor de droguri.


Trebuie avut in vedere si faptul ca ceea ce se considera de specialisti a fi neglijenta variaza in functie de varsta copilului, prezenta sau absenta unor factori protectivi, frecventa, durata si severitatea neglijentei si relatia dintre copil si ingrijitor (DePanfilis, 2006). De exemplu, a lasa un copil nesupravegheat pentru o ora e considerat a fi neglijenta, atunci cand copilul are o varsta mica, dar nu si cand este adolescent.

Descrierea diferitelor tipuri de abuz demonstreaza si seriozitatea acestei probleme, care are urmari din cele mai severe (Iftene, 2005):
■ efecte fizice devastatoare ce duc cel mai frecvent la retard psihosomatic;
■ efecte emotionale: tocirea emotionala, lipsa responsabilitatilor sociale, stare depresiva, labilitate emotionala, iesiri neconlrolate, reactii anormale in momentul despartirii sau reintalnirii cu parintii;
■ efecte asupra dezvoltarii personalitatii: subapreciere, stima de sine scazuta;
■ efecte asupra dezvoltarii sociale: apare rutina, stereotipiile, atractie mai mica fata de joaca, sensibilitate scazuta fata de emotiile celorlalti;
■ efecte cognitive: limbaj slab dezvoltat, activitati scolare reduse in comparatie cu alti copii, capacitate redusa de concentrare si organizare a muncii, apatie, lipsa a motivatiei etc.

Lileratura privind domeniul psihologiei sanatatii si domeniul stiintelor sociale, nu ofera date concrete privind prevalenta si implicatiile neglijentei ca fenomen. Majoritatea studiilor continua sa se bazeze pe abuzul fizic sau sexual al copiilor, cu atat mai mult, cu cat cercetarile actuale au deficiente severe in ceea ce consta calitatea metodologiei studiului. Acest luetu se intampla poate si pentru ca neglijenta este destul de dificil de definit si de masurat si nu exista un consens in ceea ce priveste tipurile specifice ale acesteia.
Datorita efectelor negative atat pe termen scurt, cat mai ales pe termen lung, cercetatorii si-au focalizai atentia si asupra domeniului mai restrans al neglijentei.

Teorii/ modele explicative

in ultimele doua decenii au fost publicate o serie de studii care au ca tematica principala consilierea persoanelor abuzate in copilarie, acestea fiind influentate de mai multe paradigme teoretice, printre care amintim si tratam mai in detaliu cateva dintre ele:

> Modele psihodinamice/ psihanalitice (Davies & Frawley, 1994; Haaken & Schlaps, 1991; McElroy & McElroy, 1991; Rose, 1991);
> Modele de trauma (Blake-White & Kline, 1985; Briere, 1989, 1992; Herman, 1992; Lindberg & Distad, 1985; Ochberg, 1991; van der Kolk, 1987 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
> Modele ale constructivismului (Janoff-Bulman, 1989; McCann & Pearlman, 1990 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L,1998);
> Modele sistemice (Bentovim et al., 1988; Gelinas, 1983; Giarretto, 1982; Sgroi, 1982 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
> Modele feministe, de supravietuire, de recuperare (Bass & Davis, 1988; Dinsmore, 1991; Dominelli, 1989; Forward, 1990; Frederickson, 1992 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
> Modele eclectice, integrative (Briere, 1992, 1997; Courtois, 1988, 1997; Dale, 1993; Draucker, 1992; Gil, 1988; Maltz & Holman, 1987; Meiselman, 1990; Sanderson, 1990 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998).

Problematica copiilor abuzati poate fi tratata si din perspectiva abordarii sustinute de Vigotsky cu privire la dezvoltarea lor afectiva. Cadrul sau teoretic poate sprijini atat conceptualizarea metodelor folosite de acesti copii in a compensa dimensiunile afectate ale vietii lor, cat si dezvoltarea unor noi instrumente de interventie care sa ajute la asigurarea unor metode de compensare adecvate. impreuna cu teoriile constructivismului social, abordarea lui Vigotsky devine o alternativa viabila fata de terapia cognitiva si psihanalitica, dupa cum specifica Miltenburg si Singer,1997(apud Miltenburg si Singer,l999), in articolul lor. Ce se reproseaza acestor ultime abordari de catre sustinatorii perspectivei lui Vigotsky, ar fi ca prima se centreaza excesiv asupra cauzei, iar cea de a doua asupra retrairii acelor experiente afective. in consecinta, ele sunt considerate insuficiente pentru solutionarea problemelor infruntate de copiii abuzati in varii forme (Briere,1992; Courtois,198S; Salter, 1995 apud Miltenburg si Singer, 1999). Mai precis, unii dintre copii pot folosi disocierea si auto-hipnoza ca strategii de coping in astfel de situatii. Asumptia de la care pleaca cele doua paradigme e ca cel abuzat se va indeparta de trecut sau de personalitatea sa dezvoltata in legatura cu trecutul si ca se va adapta la un mediu lipsit de violenta. De cele mai multe ori se uita insa ca strategiile de coping, desi dezadaptative, ii ajuta sa supravietuiasca si ca ei nu pot sa renunte la ele daca nu li se ofera alternative (Miltenburg & Singer, 1997 apud Miltenburg & Singer,1999).
Perspectiva de fata scoate in evidenta tocmai aceasta problema. Cei abuzati traiesc intr-o lume care nu ofera o compatibilitate intre ea si strategiile de supravietuire dezvoltate de copii si mai mult, nu le ofera instrumentele necesare pentru trecerea peste aceste evenimente traumatizante. Drept urmare, se dezvolta aplicatii terapeutice ale teoriilor neovigotskiene privind invatarea mediata cultural si dezvoltarea autoreglarii afective la copiii abuzati sau neglijati. Pentru a intelege si mai bine despre ce este vorba, vom prezenta succint cateva dintre principiile lui Vigotsky, urmand ca apoi sa enumeram aplicatiile ce pot fi evidentiate de aceasta abordare.
Exista cateva principii ale lui Vigotsky care, puse in legatura cu unele teorii curente din literatura de specialitate, (vezi constructivismul social) participa la dezvoltarea efectiva a unor metode specifice de consiliere.
Un prim principiu se refera la plasticitatea oamenilor si functionalitatea comportamentelor lor deviante si specifica faptul ca persoanele au o inclinatie innascuta spre a compensa deficitele, iar aceasta compensare e vazuta ca o trasatura pozitiva ce potenteaza dezvoltarea unor strategii de supravietuire.
Un al doilea principiu ar fi acela ca miezul problemei si al solutiei ar fi tocmai dimensiunea socio-culturala. El porneste de la asumptia ca atat dezvoltarea copiilor normali, cat si a celor anormali e guvernata de aceleasi legi si principii socio-culturale. Avand in vedere acest aspect, ar fi nevoie de realizarea unor instrumente psihologice noi care sa asigure accesul copiilor abuzati la lumea sociala intr-o maniera optima, care sa tolereze strategiile de coping pe care acesti copii le aplica pentru a face fata traumei la care au fost supusi.
Al treilea principiu considera ca procesele psihologice mai avansate (elice) sunt influentate mai mult de procesul de invatare decat de procesele biologice (naturale). Vigotsky porneste de la asumptia ca procesele intelectuale si cele afective sunt interconectate, numai ca in cursul dezvoltarii, relatia dintre cele doua se modifica. Altfel spus, tranzitia de la natural la etic e legata in mod direct de modificarea relatiei dintre intelect si afect.
Un al patrulea principiu se refera la importanta crearii unor noi instrumente care sa se lege de strategiile de supravietuire create spontan de copii si sa faciliteze realizarea obiectivelor personale in situatii noi. Asumptiile lui Vigotsky conectate cu teoriile constructivismului, ofera cadrul teoretic pentru o abordare terapeutica care pune accentul pe:


1. intarirea organismului pentru a face fata situatiei confruntate;
2. dezvoltarea unor functii psihologice superioare, mai precis dezvoltarea abilitatilor metacognitivc de control si monitorizare a reactiilor emotionale la diferiti stimuli adversi;
3. intarirea metodelor spontane de a reactiona ale copiilor.

Completand abordarea lui Vigotsky, constructivismul afirma ca
emotiile influenteaza functionarea individului (Fisher et al, 1990; Frijda, 1986 apud Miltcnburg & Singer,1999) si ca e important sa se puna accentul pe dezvoltarea metacognitiei la copiii abuzati, aceasta fiind de fapt un suport pentru dezvoltarea unor strategii de coping spontane. O posibila explicatie ar fi ca acestia se bazeaza pe abilitatile lor de invatare si ca isi dezolta capacitatea de control in mod diferit in functie de situatia specifica. Atesta idee e sustinuta de Fisher si Ayoub (1990), care, contrar lui Vigotky pune accent pe generalizare si integrare, considera ca de fapt disocierea si detasarea afectiva sunt mecanismele folosite de copiii abuzati pentru a face fata situatiei. Pornind de la modelul propus de cei doi cercetatori, se poate extrage ideea ca problema copiilor abuzati deriva din lipsa de coordonare. Mai precis, persoanele a caror scheme cognitive sunt disociate, este foarte probabil sa functioneze la nivele diferite de dezvoltare. Este extrem de dificil sa controlezi reactiile automate emotionale care se afla la un anumit nivel al dezoltarii, care sunt incompatibile cu alte parti cognitive ale persoanei. In consecinta, acesti autori sugereaza crearea unor instrumente care sa ii ajute pe copii sa isi rezolve problema coordonarii.
Aici intervine si teoria sustinuta de Vigotsky, lucrarea lui Mitelburg si Singer oferind cateva exemple practice de aplicatii terapeutice ale diferitelor concepte vehiculate de abordarea vigotskiana. Printre ele se poate aminti:

crearea unei atitudini terapeutice de baza, prin care zona proximei dezvoltari sa ajute la invatarea unor noi deprinderi de realizare a propriilor scopuri;

terapia analitica cognitiva si dezvoltarea de noi instrumente care sa asiste la autoreglarea afectiva si la reprezentarea procedurilor ce afecteaza negativ persoana; •/ realizarea de noi metode de interactiune si de coordonare si
control a proceselor intrapsihice; S folosirea ritualului ca mijloc de comunicare si de rezolvare a contradictiilor personale si dezvoltarea unor abilitati de control a propriei functionari cognitive.
Rezumand, ideea ce ramane e ca dezvoltarea unor stategii metacognitive ajuta individul traumatizat sa devina stapan pe propria-i viata.

Consiliere si terapie in cazul copiilor abuzati



Relatarile pacientilor pot fi interpretate prin prisma a patru nivele:

• copiii in general vor vorbi in termeni de senzatii, perceptii, comportament - stadiul senzorio-motor;
• copiii de gimnaziu vor relata problemele din perspectiva lor, dar si a celorlati - stadiul formal,
• relativ putine persoane se vor raporta la un nivel complex de incadrare a experientei daca nu sunt ajutati de consilier.
• foarte multi pacienti isi vor expune problemele la doua sau mai multe dintre stadiile amintite mai sus.

Sarcina consilierului este de a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva si de a institui o interventie potrivita, in functie de modul in care pacientul vorbeste despre sine si ceilalti.
Propunem mai jos, cateva elemente cheie pentru evaluare nivelului de dezvoltare cognitiva si strategii de intervievare pentru a lucra cu pacientii in cadrul fiecarui stadiu:

Stadiul senzorio-motor
(Care sunt elementele experientei?)
Evaluare: Copilul prezinta ingrijorari, exprimandu-se intr-un mod aleatoriu si poate demonstra exemple de gandire magica ori irationala. Comportamentul copilului va tinde sa urmareasca acelasi paltern, cu o perioada de atentie scurta si miscari frecvente ale corpului. Importanta este experienta senzoriala - ceea ce se vede, aude, simte.
Tratament: Consilierul trebuie sa puna la dispozitie o structura ferma pentru explorare, dar in acelasi timp trebuie sa fie atent la elemente aleatorii ale conversatiei. Pe parcurs, aceasta va permite o structurare mai clara a problemei. Cand vine vorba de tehnici de intervievare, abilitatile de a asculta, intrebarile inchise care sa structureze, parafrazarile frecvente si rezumatele, sunt foarte utile. Exemple de tratament pot implica: „joaca de-a terapia", folosirea unei camere de exercitiu si a unor instructiuni de respiratie sau programe de management comportamental.

Stadiul operatiilor concrete
(Cercetari pentru descriptii situationale)
Evaluare: Majoritatea copiilor vorbesc folosind termeni foarte concreti. Acestia raspund la intrebari cu cuvinte putine (stadiul precoce al operatiilor concrete) sau pot vorbi la nesfarsit despre experienta lor (stadiul de tranzitie). Stadiul final al operatiilor concrete are loc atunci cand copiii pot performa o gandire de genul „dacaatunci", adica o gandire cauzala.

Tratament: Cu copilul linistit, sunt necesare intrebari inchise, bine gandite si plasate, astfel incat sa scoata la suprafata informatiile concrete. Cu copilul mai vorbaret, formula clasica si concreta de inceput este cea de genul: „Ai putea sa-mi dai un exemplu mai concret?" Consilierul actioneaza mai mult ca un antrenor, alternand actiunea directa, structurarea (organizarea) si ascultarea atenta. Copilul are nevoie de ajutor pentru a putea organiza viitoarele pattern-uri de gandire si comportament. Tehnicile comportamentale si terapia „Realitatea lui Glasser" sunt in mod special de ajutor. Cand este vorba de probleme ce tin de gandirea cauzala, foarte utile se dovedesc a fi „Consecintele logice ale lui Alderian".

Stadiul operatiilor formale
(Examinarea naturii sinelui ti repetarea pattern-urilor de actiune si gandire)
Evaluare: in mod special, prin clasa a cincea sau a sasea, copii incep sa discute despre grijile lor intr-un cadru al operatiilor formale. Acestia pot sa vorbeasca despre sine, despre sentimentele lor si uneori chiar din perspectiva celorlalti. Copilul care observa obisnuinte in propriile ganduri sau comportamente, face pasul spre modul formal de gandire.
Tratament: Pentru a ajuta copilul sa se descrie pe sine sau situatia, putem intreba: „S-a mai intamplat asta si in alte situatii?" sau „Reprezinta asta o obisnuinta?" Cu copiii care se regasesc la acest nivel, trebuie sa actionam mai degraba in calitate de consultanti si sa plasam mai multa putere in mainile copilului.
Prea multi profesori si consilieri raman in discutia cu copiii la un nivel concret. insa, pentru a-si forma pattern-uri mai complexe de gandire formala, ei necesita incurajare si provocare si trebuie impinsi sa se autoexamineze permanent. Tipuri de programe ce pol fi adoptate in acest stadiu: workshop-uri de dezvoltare a stimei de sine, programe care sa faciliteze examinarea pattern-urilor de consistenta a sinelui.

Stadiul dialectic/ sistemic (stadiul operatiilor post-formale)
(Cum se integreaza toate acestea? sau Cum se integreaza toate aceste lucruri intr-un sistem?)
Evaluare: Majoritatea copiilor sau adultilor nu privesc realitatea de la acest nivel, insa il putem observa inca de la unii adolescenti care incep sa se problematizeze in legatura cu teme cum ar fi: rasism, feminism, conflictul minoritatilor etc. - practic, ei incadreaza discutia intr-un sistem de cunostinte si observa cum ii afecteaza personal. Apare o schimbare a locus-ului de control.
Tratament: Gandirea in cadrul unui sistem complex poate fi observata in consilierea familiei si in cadrul consultatiilor la clasa. Practic, noi utilizam acest cadru, al operatiilor post-formale atunci cand ii intrebam pe copii cum isi integreaza experientele explicate de ei in limbajul stadiilor senzorio-motor, concret si fonnal. intrebarile pe care consilierul le pune in cadrul interviului sunt utile pentru:
a. a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva a copilului,
b. a extinde gradul de intelegere al acestuia prin elaborarea conceptelor de la nivelul la care se gaseste,
c. a determina copilul sa progreseze spre un alt nivel de gandire prin schimbarea stilului de intervievare.

Evaluare preliminara a nivelului de dezvoltare cognitiva
Scop: sa aflam „povestea" copilului cu un minim de 50 de cuvinte. Exemple de intrebari: „Poti sa-mi spui ce s-a intamplat pe terenul de
joaca/ in clasa?" sau „Despre ce ai vrea sa vorbim?". in cel mai scurt timp
putem obtine o prima informatie despre nivelul la care este relatata problema. Tabelul XII.2 va ilustra stadiul nivelului de dezvoltare cognitiva
ale copilului abuzat.

Ce trebuie facut? Planul de interventie in cazul copiilor abuzati



Interventia persupune o abordare pe un continuum de la general la specific. Majoritatea interventiilor propuse se situeaza pe acest continuum si includ variate combinatii si aplicatii unice ale celor trei tipuri: interventie primara, secundara si tertiara. (Browne, Hanks, Stratton, & Hamilton, 2002; Hoefhagels & Mudde, 2000; Willis, Holden, & Rosenberg, 1992). Ceea ce avem in vedere pentru inceputul interventiei reprezinta:
• modul in care se prezinta problema, impactul multinivelar al acesteia asupra copilului (sunt vizate nivelurile comportamental, cognitiv, subiectiv si fiziologic);
• modul si masura in care problema afecteaza functionarea zilnica a individului.
Pornind de la modelul lui DePanfilis, (2006), interventia noastra este orientata spre preventia factorilor de risc si promovarea factorilor protectivi. in acest sens, obiectivul de lunga durata pe care dorim sa-1 atingem ar fi adaptarea copilului neglijat la diverse situatii sociale, referindu-ne aici si la dezvoltarea starii de bine a acestuia.
Grupul nostru tinta vizeaza copiii cu varsta cuprinsa intre 8-11 ani, din mediul urban, ce fac parte din familii cu statut socio-economic mediu si frecventeaza scoli de masa.

Pentru a ne asigura succesul interventiei, aceasta trebuie sa fie multidisciplinara, proactiva si bine organizata, un factor cheie reprezentandu-1 parteneriatele colaborative intre diverse institutii.
Intervenim la nivelul proxim al copilului, incluzand familia si scoala pe de o parte, si la nivelul dezvoltarii individuale a acestuia, pe de alta parte. Luand in considerare aceste aspecte, ne-am propus urmatoarele obiective specifice:

1. Analizand situatia delicata a abuzului, am concluzionat ca un prim obiectiv specific, necesar, ar fi sa intervenim si la nivelul institutiei de invatamant in care copilul este incadrat, deoarece e important sa identificam si sa solutionam problemele emotionale, comportamentale si psihosociale datorate neglijentei si care pot sa apara ca si consecinte negative in acest context. Drept urmare, vom incerca sa asiguram facilitarea insertiei copilului neglijat in mediul scolar.
2. Suntem constienti de faptul ca unele caracteristici ale familiei pot sa participe la aparitia fenomenului de neglijenta. Parintii singuri, problemele de violenta familiala, somajul, problemele financiare, toate pot sa creasca probabilitatea de manifestare a neglijentei. Drept urmare, vom incerca sa reducem aceasta sansa si vom propune un al doilea obiectiv specific al interventiei, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei, prin implementarea unor activitati tintite.
3. in majoritatea cazurilor de neglijenta, se impune adesea necesitatea antrenarii copilului intr-un repertoriu al abilitatilor acceptate social. Am ales in acest sens ca obiectiv al interventiei noastre, dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva. Temele includ imbunatatirea observatiei, dezvoltarea unei judecati acurate, abilitati de comunicare verbala si nonverbala si tehnici asertive de comportament.
4. Absenta unor strategii, a unor abilitati de coping eficiente poate agrava starea copilului, cu atat mai mult cu cat acestea reprezinta unul dintre factorii protectori persistenti care joaca un rol vital in mentinerea sau agravarea situatiei acestuia. Ne-am propus ca obiectiv formarea unor strategii eficiente de coping, care sa ajute copilul sa isi gestioneze resursele emotionale in directia potrivita dezvoltarii personalitatii sale, sa ia initiativa unor actiuni constructive, sa rezolve probleme, sa se foloseasca de suportul social drept sprijin emotional in situatii stresante. in lipsa acestor abilitati, copilul poate adopta doua strategii fie: „lupta" cu ceilalti prin blamarea lor, poate deveni agresiv sau impunator sau „fuge" prin faptul ca isi neaga trairile si situatia, evita interactiunile sociale, se izoleaza nestiind cum sa faca fata situatiilor din ce in ce mai diverse. 5. Stima de sine influenteaza evaluarea stimulilor, a resurselor de coping si modereaza efectele confruntarii cu circumstantele stresante. Prin intarirea stimei de sine a copilului, vizam in primul rand corectarea gandurilor irationale, inadecvate si crearea unei imagini pozitive despre sine.

Strategii de interventie

a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nu
poate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate in programul de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie eficienta trebuie sa tinem cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea controlului emotional, provocarea de batai, afisarea neajutoratii in situatii de stres, imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele. Pentru a contracara aceste probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati:
- conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme in cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai sistemului educational despre factorii de risc in cazul neglijentei;
> realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora posibilitatea achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa ii incurajeze pe copii sa vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa poata sa controleze clasa in situatii tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici excursii in care sa ii implice pe elevii cu probleme legale de neglijenta;
> desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema copiilor abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire la neglijenta ca forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel de individ, dar si la nivelul intregului sistem interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor de prevenire si de interventie eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi incluse in cadrul unui program
mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor neglijati. Prin suportul social se incearca (DePanfilis, 2006):
• facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale; de exemplu haine si mancare pentru copiii neglijati;
• oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune;
• asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres;
• crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum vecinii sau colegii;
• asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare la situatii limita.
Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un suport social esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor protector persistent. in consecinta, ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat, ce trebuie implicata in solutionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil.

b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar fi urmatoarele:
• inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar delimitata problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o evaluare initiala a cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea fizica si mentala a copilului, nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da evenimentelor, atitudinea parintelui fata de situatie si explicatia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre membrii ei, calitatea relatiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a familiei si situatia financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire la starea de fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei.
• inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce se stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura colaborarea din partea acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei. Cand membrii familiei au sentimentul ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se implice in modificarea comportamentelor si a conditiilor care contribuie la fenomenul de neglijenta.
• strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este terapia de familie. Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop dezvoltarea abilitatilor de crestere a copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-se in special abilitatile sociale, de interactiune in cadrul familiei si comportamentale. in continuare, propunem aplicarea terapiei care include activitati atat in cadrul serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, abordare initiata de Alexander & Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) si alte activitati ce se vor realiza acasa, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006). • Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa devina mai increzatori si mai competenti in a-si exprima parerile, nevoile si expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi ghidati de la interpretarea proprie la o perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de intrebari si resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala. Consilierul creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor sedintelor. Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala, care sa ajule la invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara orelor de terapie. Pe langa training-urile privind competentele de comunicare, se mai pot organiza si intalniri cu profesorii de la scoala si cu persoane specializate in problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii despre posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in consecinta, obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres.

c. Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva putem folosi modelul- DCT - Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de dezvoltare al copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal - pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si detaliata a experientei sau pe plan vertical - pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de tip cauza - efect. Astfel, copilul poate fi invatat efectiv tehnici de comunicare asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.
Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport - peer grup sau crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar putea sa ofere copilului oportunitatea sa:
isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor;
observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu anumite probleme;
achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si observatie;
isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate;
isi inlature teama de a li respins.

Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de varsta sa: manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine empatica, deschisa si calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa standarde personale, independenta, o preocupare moderata privind expectantele si evaluarile celorlalti).

d. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o buna interventie include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema dezvoltarii unor abilitati de comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea existentei unei bune imagini despre sine, a unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face fata problemelor specifice varstei.

Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se simte nesigur. Propunem in acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru invatarea unor noi abilitati ce presupune simularea unui rol pe o situatie-problema cu copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care il inhiba, o confruntare provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol egociat (fixat, specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind o forma cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel, un opil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv. O alta aplicatie oate fi invatarea relationarii cu persoane de celalalt sex, cu profesori, arinti, autoritati (Clarkson, 1992).

e. Cresterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificarii
gnitiv - comportamentale.

Ronen a propus in 1995 un model de interventie cognitiv-omportamentala cu elemente terapeutice educative pentru a consolida utocontrolul copiilor cu tulburari de externalizare sau de internalizare demersul pe care-1 consideram adecvat cuprinde urmatoarele faze:

I. Modificarea conceptiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 invata pe copil ca problema lui este un comportament care depinde de el si care poate fi schimbat daca copilul invata acest lucru. Modificarea conceptiilor gresite se face prin redefinire si prin restructurare cognitiva. Se folosesc intrebari sugestive in concordanta cu nivelul de dezvoltare si personalitatea copilului pentru a-1 ajuta sa inteleaga ca problema lui nu este o chestiune de nesansa sau ca nu reprezinta o pedeapsa de care el trebuie sa se invinovateasca si ca orice lucru se poale schimba in functie de motivatia si de puterea vointei sale.

II. Cresterea perceptiei stimulilor interni. A doua faza este focalizata pe dezvoltarea sensibilitatii in general si a stimulilor interni care se refera la problema particulara. Acest lucru se poate indeplini prin „ascultarea propriului corp", incercarea de a se concentra pe ce si pe cum simte in cazul sensizivitalii generale si asupra parametrilor interni in ceea ce priveste problema specifica a copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atentiei si monitorizare.

III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face invatandu-1 pe copil tehnicile de modificare a comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exercitii fizice (de exemplu, sa continue sa fuga in ciuda oboselii) sau prin exercitii emotionale (de exemplu, sa-si amane gratificatia). Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-intarirea, rezolvarea problemei si imaginatia.

IV. Eliminarea problemei. Problema se atenueaza si apoi dispare prin cresterea increderii in sine, monitorizare, evaluare, mentinere si generalizare.
Fiecare dintre faze reprezinta o combinatie a trei componente: invatare, practicare si aplicatie.
invatarea consta in atentionarea copilului asupra conceptiilor sale gresite, a gandurilor sale mediate si nemediate (automate) si in deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei.
Practicarea include exercitiile care sunt demarate in cadrul interventiei la care se adauga si temele de casa de indeplinit. Practica este directionata pe ajutorarea copilului sa foloseasca tehnicile de autocontrol in diferitele sfere ale vietii sale, cum ar fi invatarea de a identifica gandurile si starile sale emotionale, de a monitoriza, inregistra, evalua dimensiunile irationale si inhibitorii si il vom ajuta sa formuleze noi ganduri mult mai juste si productive, care-i vor facilita reducerea anxietatii sociale.

De asemenea, ii vom sugera sa foloseasca vorbirea cu sine si autointarirea.

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu