Competentele psihologice ale profesorului



Modelul de proiectare curriculara centrat pe competente simplifica structura curriclum-ului si asigura o mai mare eficienta a proceselor de predare / invatare si evaluare. Aceasta permite operarea la toate nivelurile cu aceasta unitate: competenta, in masura sa orienteze demersurile tuturor agentilor implicai in procesul de educatie (conceptorii de curriculum, specialistii in evaluare, profesorii, inspectorii, elevii, parintii).
Din perspectiva psihologiei se integreaza ultimele progrese inregistrate de stiintele cognitive, potrivit carora manifestarea competentei inseamna mobilizarea cunostintelor corespunzatoare si a unor scheme de actiune exersate si validate anterior. Actiunea competenta a individului intr-o situatie data inseamna capacitatea de a mobiliza resurse mentale adecvate (cunostinte, deprinderi, scheme de actiune), de a face transferuri de la alte situatii similare sau relevante si de a pune in "act" toate aceste resurse selectate la locul si la timpul potrivit, in cadrul unui exercitiu permanent de adaptare.
Ratiunea de a fi a scolii este copilul, formarea sa pentru viata, profesorul actionand in scoala nu pentru el insusi, ci pentru elev. Pentru ca actul educativ sa fie eficient si in acelasi timp placut, inegalitatea dintre profesor si elev trebuie depasita. Elevul vrea sa gaseasca in profesorul sau un sprijin intr-o situatie oficiala si nu in primul rand un specialist cu competenta specifica intr-un domeniu stiintific sau altul. El are nevoie de cooperarea profesorului, desi relatia profesor-elev ramane de esenta conflictuala deoarece poarta in sine inainte de toate conflictul promotor al oamenilor in infruntarile dintre generatii.
Cerinta unei relatii pedagogice de parteneriat se poate construi numai pe baza respectarii unei conditii fundamentale-si anume cunoasterea personalitatii elevului.
Raportarea profesorului la elev presupune din partea celui dintai intelegerea unui ansamblu de idei. in primul rand, unicitatea sufletului copilului si tanarului din care decurge concluzia ca "in materie de educatie fiecare tanar constituie un caz particular". De asemenea trebuie respectata inductibilitatea copilului la adult, ca si faptul ca adolescenta si copilaria sunt "momente" ale vietii.
Manifestarea concomitenta a scolaritatii si a cresterii copilului presupune ca profesorul trebuie sa cunoasca legile dezvoltarii fizice a copilului, legile cresterii caci numai astfel va putea sa lucreze la stabilirea unei armonii intre restrictiile vietii scolare si dezvoltarea normala a copilului. Necesitatea de a cunoate sistematic, continuu si cu instrumente si metode stiintifice reprezinta un alt aspect in cunoasterea personalitatii celui educat.
Sistemele de educatie, organizarile scolare, reformele invatamantului trebuie sa aiba ca baza, inainte de orice intentii bune, sau de orice conceptie publica, sociala, economica ori morala, cunoasterea copilului. Cunoscandu-si elevul, profesorul va sti cum sa procedeze pentru a scoate la lumina din individualitatea celui educat ceea ce el are mai bun. Cunoasterea elevului reprezinta un demers extrem de complex care presupune "a te apropia cu caldura de el, inseamna a-l intelege, a identifica motivatiile intime ale actiunii sale, a stabili legaturi intre formele concrete ale conduitei si trasaturile sale generale de personalitate" (L. Stan, A.Andrei, Ghidul tanarului profesor). in conceptia psihologului A. Adler "se impune sa fie explorata in profunzime viata psihica a copilului si numai dupa intelegerea coordonatelor acestuia se va stabili ca de la sine forma de educatie adecvata". Crezul actiunii educative pentru toti formatorii trebuie sa devina stradania de a intelege copilul. O profunda cunoastere a celui educat reprezinta premisa unei evaluari corecte pe care adultul o exercita asupra activitatii desfasurate si asupra rezultatelor obtinute de elev in mediul scolar. Actiunea educativa a presupus mereu opozitie de dependenta. Dialogul profesor-educat trebuie sa aiba un rol fundamental in procesul de predare-invatare. Dialogul este rareori practicat, elevul fiind intrebat, ascultat, verificat, evaluat. Astfel, educatorul devine un fel de "creuzet" in care se pladeste tot ce-i este necesar elevului. Educatul devine astfel o proiectie a constiintei educatorului.
Functia de supraveghere a devenit functia principala a educatorului, "ascultarea" este semnul puterii sale. Profesorul trebuie sa-si cunoasca elevul, subiectul pe care-l indruma pentru a impiedica nereusita scolarului. Sunt doua cai de cunoastere a elevului, cunoasterea empirica, prin observatie curenta si participare si utilizarea unei metodologii stiintifice (teste, chestionare).
Diagnosticul psiho-pedagogic trebuie sa cuprinda deci, o evaluare pertinenta pe baza unei metodologii adecvate si un prognostic bazat pe evolutia subiectului. in diagnosticul pedagogic, arata I. Holban, educatorul trebuie sa porneasca de la ideea unitatii, cunoasterea personalitatii scolarului in unitatea sa structurala, surprinderea copilului in mediul sau. In concluzie, rolul profesorului este acela de a-l ajuta pe elev sa dobandeasca in scoala un sintem de valori. Procesul de structurare si cristalizare a sistemului de valori, specific copilului, se afla in legatura cu relatia dintre acesta si parinte.
Statutul social al profesorului, in societatea contemporana pare sa fie statutul clasei mijlocii. Exercitarea profesiunii de profesor presupune insusirea a trei competente specifice. O prima categorie o reprezinta competenta profesionala, ce consta dintr-o cultura tehnica specifica si o competenta interumana care sa-i permita sa lucreze totdeauna cu un public (clasa de elevi) si sa coopereze cu ceilalti profesori. Capacitatea de a intretine raporturi satisfacatoare cu esaloanele ierarhiei

superioare: directori, inspectori, este o alta competenta profesionala. Profesorii suporta cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluati periodic de superiori, avansarea nu este posibila fara o proba practica in fata unor comisii. Profesorul indeplineste, in scoala, functii cum ar fi organizator al procesului de invatamant, educatori, partener al educatiei sau membru al corpului profesoral.
a)Ca organizator al invatarii, profesorul imbina aspectele obiectiv-logice ale transmiterii cunostintelor cu aspectele psihologice. Este, deci preocupat atat de aplicarea principiilor didactice, a teoriei instruirii in transmiterea continutului invatamantului, cat si de implicatiile psihologice ale actului transmiterii: psihologia evolutiei copilului, psihologia invatarii, strategiile comunicarii .Profesorul nu este doar un transmitator de informatii care se rezuma la a da indicatii elevilor in privinta modului de invatare si a materialelor pe care trebuie sa le invete ,ci si un antrenor care prin intrebari analitice stimuland gandirea elevilor, creeaza premise pentru ca acestia ,prin aflarea independenta a raspunsurilor, sa ajunga la o mai buna intelegere a problemelor. Trezirea interesului elevilor, stimularea motivatiei
acestora este, in buna masura, un rezultat al conducerii procesului instructiv.
b)Exercitarea functiei de educator este dependenta de conceptia care sta la baza semnificatiei care se acorda scolii si organizarii ei, de felul in care profesorul isi intelege misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse in functia de profesor si nu in ultimul rand, de atitudinile parintilor. Functia didactica a profesorului se exprima prin indeplinirea statutului de model, partener, sfatuitor. Ea se indeplineste prin crearea unei atmosfere generale de securitate si incredere in clasa, prin incurajarea succeselor fiecarui elev, prin crearea unui flux de simpatie intre profesor si elevi." A educa" inseamna a-ti desfasura activitatea sub semnul unor categorii morale, determinandu-i pe elevi sa ia distanta critica fata de atitudinile si performantele proprii, dezvoltandu-le aptitudinea de a stabili contacte pozitive ;i de a analiza critic propriile prejudecati.
c)Conceptul de partener al educatiei se refera la raporturile profesorului cu alti factori educativi, indeosebi cu parintii si la conceptia conform careia profesorii si elevii formeaza impreuna o comunitate scolara. scoala este a doua instanta de socializare, dupa familie, iar profesorul trebuie sa colaboreze cu toti factorii educativi, sa armonizeze educatia formala cu cea nonformala si informala. El poate juca rolul de consultant al parintilor, imparte raspunderea formarii copiilor cu familia.
in ceea ce priveste rolurile profesorului, acesta reprezinta autoritatea publica, ca reprezentant al statului, transmitator de cunostinte si educator, evaluator al elevilor, partenerul parintilor in sarcina educativa, membru in colectivul scolii. Pentru a putea raspunde atator cerinte si a articula oferta sa comportamentala unor solicitari diverse, el trebuie sa aiba constiinta misiunii sale, are obligatia de a observa si evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza si regiza procesul de instruire. Adesea profesorul se gaseste in situatii conflictuale.O prima situatie conflictuala rezulta din raporturile sale cu parintii si cu institutia scolii. Parintii solicita adesea o atentie speciala copiilor lor,
profesorul e obligat sa-si distribuie impartial atentia asupra tuturor elevilor. Profesorii sunt pusi adesea in dificultate de doua sarcini aparent diferite, pe de alta parte, ei sunt responsabili de transmiterea corecta a unui volum de informatii si verificarea asimilarii acestor cunostinte. Pe de alta parte, el are datoria sa dezvolte elevilor "aptitudini critice", strategia fiind punerea sub semnul indoielii a unor adevaruri, prezentarea materialului ca pe o confruntare intre teze diferite. Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunostintelor de specialitate si calitatea de educator a profesorului. La unii profesori predomina preocuparea pentru transmiterea de cunostinte, altii sunt cu precadere preocupati de formarea elevilor.
Tudor Vianu a afirmat ca nu exista nici o diferenta intre statutul de profesor si cel de cercetator. Pentru a fi stimat de colegi si pretuit de elevi profesorul trebuie sa aiba o buna pregatire de specialitate si psiho-pedagogica. Profesorul trebuie sa cunoasca volumul de informatii recomandat de programa si manuale, apoi prin ce metode si procedee vor fi insusite cunostintele. Profesorul trebuie sa stie stadiul de dezvoltare a gandirii, memoriei, imaginatiei elevului. Calitatile necesare profesorului de limba si literatura romana, spre exemplu sunt urmatoarele: o pregatire temeinica de specialitate, vocatia pedagogica(insusiri morale si de caracter, dragostea pentru elevi),sa manifeste buna dispozitie si
umor, sa aiba insusiri intelectuale, capacitatea de asimilare si sinteza, memorie buna, ordine si claritate in gandire, spirit de observatie.Profesorul de limba si literatura romana trebuie sa posede anumite calitati didactice: capacitatea de a expune clar ideile, concizie si precizie in expunere, plasticitate a vocabularului, dictie corecta, sa aiba tact pedagogic. ".unele din aceste calitati pot fi native, dupa cum cele mai multe pot fi capatate prin munca, mult studiu, perseverenta, la care se adauga mereu anii de experienta.".

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu