loading...

Consultantul, o persoana la lucru si in lucru referat






Un coleg de facultate, foarte legat de metodele stiintifice, mi-a declarat intr-o zi in legatura cu un psihosociolog renumit: „iti dai seama, e un artist! " Trebuia sa-mi dau seama de doua lucruri: ca, pe de o parte, exista o scinteie de geniu in ceea ce facea el; dar ca, pe de alta parte, in masura in care aceasta competenta rezulta dintr-o inzestrare personala, ea nu putea pretinde sa se instituie ca un curent de referinta sau sa formeze studenti.

Aceasta remarca m-a pus pe ginduri. Eram oarecum de acord si, in acelasi timp, iritata. De fapt, lucrul e, in acelasi timp, adevarat si fals.

E adevarat ca, in masura in care nu exista o metoda programatica in psihosocio­logie, avem intotdeauna de a face cu crearea a ceva nou. Este, de asemenea, adevarat ca personalitatea ideala in aceasta meserie este un autor si nu un actor, un creator de istorie, dupa cum spune Eugene Enriquez. Este adevarat si faptul ca, pina si in meto-dologiile cele mai elaborate, intuitia si flerul sint un moment fecund, ce nu trebuie eliminat, si ca, in fine, ni se intimpla sa avem trac si sa improvizam.

Si, totusi, nu poate fi vorba de un artist in masura in care el trebuie sa analizeze, sa inteleaga ce se intimpla: aceasta munca de distantare, de imposibilitate de a trai in registrul emotional sau intuitiv, il plaseaza alaturi de cercetatori si nu de artisti, indragostit sau iubit, el analizeaza relatia in termeni de transfer, pentru a nu fi coplesit de emotie si pentru a o transforma in ceea ce numim o alianta pozitiva controlata; la fel, vigilenta se impune pentru a nu ne lasa invadati de caldura reconfortanta a ceea ce D. Anzieu a numit iluzia de grup, iluzia fuziunii interpersonale intr-un grup bun, cu un animator bun.

In sfirsit, tot ce este mai profund in noi va fi pus in serviciul relatiei profesionale: astfel, Guy Palmade arata cum atitudinile noastre pot fi cvasi-instru-mente in conduita grupurilor.

Sub titlul de „persoana in lucru si la lucru" vom explora, deci, aceasta dialectica prezenta in orice actiune de consultatie psihosociologica ce consta in, pe de o parte, modul in care persoana intreaga este angajata si se angajeaza, instrumentalizindu-se chiar in favoarea unui proces relational si, pe de alta parte, in modul in care aceasta persoana se distanteaza, isi clarifica implicarea printr-un proces de analiza si, in fine, in modul cum produc aceasta analiza atit principiile de existenta, cit si de actiune sau cunoastere care structureaza angajarea eului ca persoana.

Acestea sint cele trei momente pe care le vom relua pe rind.



. Persoana in serviciul interventiei

1.1 Ce inseamna a fi angajat ?

Jean Dubost s-a revoltat de mai multe ori impotriva expresiei savoir etre, foarte folosita, totusi, in limbajul de formare. Aceasta utilizare presupune, intr-adevar, o confuzie intre fiinta si imagine. Poti, intr-adevar, invata sa surizi daca esti vinzator, dar nu-ti poti transforma firea. Ea nu se transforma cu adevarat niciodata, adica nu-si schimba forma: ea poate, cel mult, sa evolueze, sa se clarifice, sa fie mai putin opaca sau mai autonoma, sa se afle mai putin sub influenta tendintei catre repetitie, proprie inconstientului, sub influenta altuia sau a unei ideologii. Astfel, faptul ca o persoana este angajata in relatie e intotdeauna ceva unic si nu tine de o cunoastere ce ar putea fi dobindita si care ar transforma-o intr-un model de urmat. Persoana poate fi un barbat sau o femeie, tinara sau batrina, prolixa sau secretoasa, cu debit lent sau rapid, apreciind mai mult sau mai putin situatiile conflictuale, mai mult sau mai putin sensi­bila la injustitie, cu un simt moral mai mult sau mai putin dezvoltat, mai mult sau mai putin narcisiaca S-ar putea scrie astfel o carte intreaga!

Cel care se angajeaza - este angajat - intr-o relatie de consultatie este putin din toate acestea si ceva mai mult.

Astfel, pentru a sistematiza aceasta chestiune a angajarii persoanei, o voi dezvolta aici in dimensiunile sale metodologice, plecind de la cadrul propus de Guy Palmade asupra conduitei de reuniune. Acest aport structureaza una dintre punerile in situatie fundamentale ale interventiei, in masura in care el se refera atit la momentele de analiza a cererii, cit si la animarea grupurilor de lucru, de prezentare a studiului, de interviuri colective sau de formare. Nu voi face, bineinteles, o prezentare exhaustiva (o asemenea carte a fost deja scrisa), dar voi relua elementele ce imi permit sa ilustrez punctul evocat aici, mai ales, prin intermediul problemei instrumentelor de care dis­pune animatorul unui grup.

1.2 Conduita de reuniune ca exemplu

Sa reluam, mai intii, in esenta, diferitele instrumente propuse de G. Palmade.

Introducerea reuniunii

Acest moment trebuie sa fie scurt, pentru a nu-i situa pe participanti intr-o pozitie de receptivitate; el expliciteaza scopurile, reaminteste datele esentiale, precizeaza, even­tual, metoda si defineste, in sfirsit, functia externa a reuniunii, adica debitul asteptat (cinci mari functii sint identificabile : transmiterea informatiilor, pregatirea deciziilor, luarea unei decizii, formarea pedagogica si psihosociologica.)

Folosirea intrebarilor

Acestea se disting prin forma, dar, mai ales, prin tip. Forma poate fi inchisa sau deschisa, personala sau impersonala, adresata ansamblului grupului. Patru tipuri sint propuse:

• de ancheta, atunci cind cautam o informatie asupra unei probleme;

• de explorare, atunci cind exploram experienta traita a grupului sau relatia lui cu
problema;

• de sondaj, cind e nevoie de reflectie si de luarea unei pozitii;



• de retorica, atunci cind animatorul prezideaza grupul, printr-o explicatie care
verifica acordul grupului fara a incetini progresia.

Repartitia schimburilor

Trebuie evitat ca dezbaterea sa se tina doar intre citiva participanti. Animatorul are un rol activ, el intoarce intrebarile catre totalitatea grupului, pentru ca fiecare sa se exprime asupra obiectului dezbaterii.

Deciziile in grup

A lua decizii structureaza un grup, re-fundamenteaza principiile lui de functionare. Deciziile pot fi luate in legatura cu metoda, atunci cind debitul reuniunii nu vizeaza o decizie.

Atitudinile conducatorului

Reluind categoriile lui Porter, Guy Palmade le-a sistematizat in raport cu functiile interne ale animatorului, care sint producerea, facilitarea si reglarea. El le propune fara nici un scop de manipulare, intr-o perspectiva care favorizeaza viata autonoma a grupurilor.

• intre atitudinile de decizie, care propun un model in functie de presiunea mai
mare sau mai mica a animatorului, se pot distinge: sugestia, sfatul, decizia sau
ordinul. Acestea sint atitudinile dominante ale conducatorului in legatura cu mun­
ca de grup centrata asupra unei probleme.

• Atitudinile de evaluare, care subintind o judecata asupra a ceea ce face, gindeste
sau simte celalalt. Valorile pe care se bazeaza un asemenea rationament pot fi de
ordin moral, estetic, politic, stiintific

Cind conducatorul adopta aceasta atitudine, ea il impiedica sa poata exercita o functie de reglare in interiorul grupului, fiind vorba, cel mult, de o reglare esentiala, bazata pe activitatea efectuata de grup asupra propriului sau mod de functionare; afectivitatea conducatorului presupune, in acest caz, neutralitatea unui animator.

• Atitudinile de ajutor si de sustinere: nu este vorba de sfaturi care, ne amintim, tin
de atitudinile de decizie, ci de un ajutor fie informativ (a pune la dispozitia celui­
lalt mijloacele pe care le poate utiliza), fie afectiv, prin modalitatile de reasigurare.
Guy Palmade subliniaza prudenta cu care trebuie sa se recurga la aceste atitudini

de ajutor, intr-adevar, aceasta poate duce la rezultate inverse, astfel incit un grup sa simta, de exemplu, ca anxietatea lui nu este recunoscuta, reasigurarea fiind asimilata cu negarea.

• Atitudinile de ancheta, de sondaj, de explorare, pe care le-am evocat in legatura
cu „intrebarile ca instrument", esentiale, deci, atunci cind animatorul este centrat
asupra problemei.

• Atitudinile de interpretare: ele presupun dezvaluirea unor raporturi noi intre
anumite categorii de fenomene, respectind doua consemne : interpretarea trebuie
sa cuprinda materialul original, ceea ce se spune sau se poate observa, si trebuie
sa poata fi acceptabila si acceptata, adica sa preceada cu putin constiinta subiec­
tului, fiind intotdeauna lansata ca ipoteza.

• Atitudinile de intelegere, care presupun participarea la experienta imediata a
celuilalt sub forma cea mai fidela cu putinta. Trebuie sa se propuna reformulari
elucidante deductive si nu doar o oglinda sau o interpretare.

Pentru a conchide in legatura cu conduita de reuniune, voi relua citeva distinctii propuse de Guy Palmade in legatura cu diversele forme de reglare, care au toate ca obiect lucrul asupra conditiilor psihologice in grup :



• Reglarea externa, care este o interventie realizata doar de catre animator, fara sa
vizeze o constientizare aparte in grup, centrata numai pe un scop de mentinere a
unor conditii psihologice favorabile. Toti profesorii descopera aceasta tehnica in
fata studentilor care se „deconecteaza" : se face o pauza sau se introduce putin umor.

• Autoreglarea spontana, avindu-si originea in grup sau in unul dintre membrii
sai, constind, de exemplu, intr-o butada sau o intrebare insolita care dezvaluie
dimensiunile vietii afective a grupului.

• Autoreglarea insotitoare, in care conducatorul exprima pentru grup ceea ce este
pe cale sa se intimple, ce anume traieste grupul, apoi ii lasa cuvintul pentru a
reactiona. Este vorba de o reglare insotitoare, in masura in care scopul reuniunii
nu este analiza functionarii grupului de catre grup, dar acest fapt devine necesar
la un moment dat.

• in fine autoreglarea esentiala (sau dinamica), potrivit careia scopul reuniunii
insesi este ca grupul sa avanseze in functionarea, in dinamica, in viata lui afectiva,
cu ajutorul unui animator, dar fara o evaluare din partea acestuia.

1.3 Angajarea eului in conduita de reuniune

Aceasta sistematizare propusa de Guy Palmade este foarte pretioasa; ea are o functie de orientare a conduitelor. Totusi, atitudinile sint reflexul a ceea ce sintem si nu aplicarea stricta a acestui cadru prescriptiv. Mai exact, cineva cu o inclinatie pro­nuntata spre evaluare, care se considera, de exemplu, mult superior mediei, nu poate fi un bun animator intr-o munca de reglare a unui grup. intr-adevar, relatia este, mai intii, spontana; nimeni nu-si spune, in situatia respectiva, „am pus o intrebare de explorare", „trebuie sa am grija de cutare sau cutare lucru" Si chiar daca ne-am spune toate acestea! De exemplu, „suspendarea judecatii critice", conditie tehnica ce permite analiza cu un grup a dimensiunilor psihologice ce-l traverseaza, aceasta sus­pendare poate fi verbala, dar poate fi comunicata, fara ca animatorul sa-si dea seama, in variate chipuri, printr-o anume agasare sau prin atentia sporita acordata cuvintelor unuia mai mult decit celuilalt. Astfel, cred ca ceea ce conteaza este atitudinea pro­funda, resimtita de catre grup, de intelegere si respect. Voi da un exemplu recent, oarecum extrem, al unui grup de analiza psihologica ce se apleaca asupra atitudinii sale fata de cadrele superioare. Este un grup care a evoluat mult, care s-a exprimat in mod autentic, a cautat sa inteleaga, a invatat sa descopere punctul de vedere al ce­luilalt, oricit de indepartat ar fi, la inceput, de al sau. Sedinta era consacrata unui caz de sanctiune si dificultatii incercate de catre oameni de a se transpune in acest rol de autoritate, din ratiuni, in acelasi timp, sociologice, de tip de structura care nu sustine asemenea practici, si din motive psihologice, in masura in care faptul presupunea asimilarea unei anume imagini de sine.

In ziua respectiva, unul dintre ei adusese o sticla de alcool si, in pauze, „luau cite o inghititura" (de obicei, beau cafea), lasind in mod ostentativ sticla pe masa, servindu-se in mod provocator din timp in timp. Interpretarea mea este ca ei retraiau in fata mea ceea ce ii faceau sa simta subordonatii lor: pina unde se poate merge ! Le-am spus : „Ma enervati! ", citusi de putin agre­siv, dar in mod constant. Odata trecut momentul de stupoare, am reusit sa analizam ceea ce traiam si raportul cu cazul descris. Cred ca ceea ce au simtit a fost faptul ca, dincolo de cuvinte, eram intr-adevar agasata (si, trebuie s-o spun, faptul era evident), dar ca, pe de alta parte, aceasta evaluare, caci era o evaluare, nu atingea pe nimeni din grup, ca ii stimam. Trebuie, totusi, sa marturisesc, in legatura cu aceasta „po­veste" (care nu este citusi de putin un model) ca acest grup exista de mai mult de sase luni si ca nu aceasta fusese atitudinea mea obisnuita pina atunci.



Toate acestea pentru a sublinia in ce masura, prin atitudinile dezvoltate, dar si prin intrebarile puse sau prin atentia cu care se acorda fiecaruia cuvintul, persoana se exprima in ceea ce are mai profund, depasind nivelul uneltelor, al tehnicilor sau chiar al metodelor.

De altfel, atunci cind propunea acest cadru metodologic, Guy Palmade insusi insista asupra faptului ca aceste atitudini nu trebuie sa se reduca la o cunoastere tehnica, la stereotipii, ci ca este vorba de perspective cu un sens uman foarte general, care trimit la subiect.

1.4 Angajarea eului este si o angajare politica

Am explorat aspectul psihosociologic al angajarii, dar persoana presupune si conceptii politice in sensul nobil al termenului, referitor la locul omului in cetate; din aceasta conceptie politica avind fundamente etice, se pot deduce anumite orientari, atit stiin­tifice, cit si privitoare la modurile de organizare concreta a rolurilor si a cuvintelor in societate sau in organizatii.

Cuvintul politica nu mai este la moda. Asa cum observa Alain Le Guyader, filosof si sociolog, vocabularul emanciparii a devenit tabu, ideea de revolutie nemaifiind o intentie ce se poate marturisi pe scena politica, in timp ce ea se afiseaza in publi­citate ; numai preturile, se pare, mai pot fi revolutionare in ziua de astazi.

Totusi, aceasta parte politica a angajarii noastre apare in interventii, in ce ma priveste, faptul de a lucra cu cineva intr-o echipa de consultare presupune a avea cu ceilalti consultanti un fel de teren comun, mult mai necesar decit o aceeasi formatie. Si, chiar in ceea ce-i priveste pe clienti, desi nu am avut niciodata pretentii presta­bilite, mi se pare ca nu este vorba de hazard daca fiecare, intr-un anume moment al vietii lui, a avut un alt scop decit propria-i persoana si propria-i cariera, fie ca a fost vorba de o actiune politica, sindicala, religioasa sau sociala.

intr-un anume fel, transferurile reciproce, increderea necesara pentru munca in colaborare tin cont de aceasta dimensiune fara a o explicita.

in mod traditional - si emanciparea poate fi o traditie - e posibil ca abordarea psihosociologica sa fie situata in raport cu aceasta orientare politica. Aceasta, la nivel colectiv, este propunerea democratica, intr-un sens mai radical decit cel curent, a unei autonomii colective ce permite grupului sa-si defineasca propriile legi (asa cum stabileste Castoriadis), precum si a unei autonomii individuale, ale carei contururi au fost trasate de Eugene Enriquez prin intermediul notiunii de subiect creator de Istorie.

Ceea ce nu inseamna ca aceste orientari il vor defini doar pe consultant sau pro­cesul pe care il pune el in practica, ci si scopurile implicite ale interventiei sale (din sistemul de cerere, deci) sau modul in care il priveste pe celalalt in aceasta organizare.

Se pare ca exista aici o ambiguitate fundamentala, avind in vedere, pe de o parte, insistenta cu care l-am descris pe consultant ca pe o persoana care se fereste sa intervina ca expert, sa faca recomandari sau chiar sa traseze orientari, si constatind, pe de alta parte, ca practica aceluiasi consultant este angajata politic, vizindu-i pe subiectii autonomi in organizatiile democratice, cel mai adesea pe cei cu o conceptie radicala despre autonomie.

Aceasta ambiguitate nu este, dupa parerea mea, decit aparenta, in sensul in care aceste doua aspecte nu se opun, unul fiind chiar conditia de existenta a celuilalt, intr-adevar, cum sa analizam cererea cuiva daca nu il vizam ca subiect autonom, in stare, deci, sa dezvolte un discurs propriu, care sa nu fie doar repetarea discursurilor oficiale ale autoritatii sau ale opozitiei fata de aceasta autoritate ? Cum sa instituim dezbateri, confruntari pentru rezolvarea diferitelor probleme daca nu plecam de la ipoteza unei reciprocitati a schimburilor de pe pozitii de egalitate, in care deciziile sa nu fie rezultatul arbitrariului sau al expertizei (ceea ce ar nega argumentele vehiculate) ?

Astfel, angajarea politica imi apare ca o conditie de existenta a interventiei psiho­sociologice si nu un pacat de tinerete intirziat, de care ar fi atinsa aceasta categorie de actori.

Dar trebuie oare sa afisam aceasta angajare ? Trebuie sa o purtam ca pe un drapel ce caracterizeaza ceea ce facem ?

1.5 Limitele exteriorizarii politice

Dupa parerea mea, limitele tin de doua registre: unul sociologic, relativ la locul democratiei in societatea noastra; celalalt relational, legat de ambiguitatea expertizei despre care am vorbit mai sus. Sa le reluam succesiv :

• Limita sociologica: Finley, teoretician al democratiei, arata deja in anii '50 in
ce masura toata lumea este de acord cu ideea democratica, fara ca aceasta sa fie
aplicata in actele si in modurile de organizare instituite.

Astfel, conceptia politica democratica este considerata, in mod abstract, drept buna pentru societatea noastra, fara a fi motorul modurilor ei de constituire; lucrul e cu atit mai adevarat astazi, la aproape o jumatate de secol dupa declaratia de mai sus. A afisa, deci, democratia nu aduce nimic in plus in masura in care toata lumea o afiseaza si este de acord cu ea in principiu. Lucrurile devin mai complicate atunci cind o punem in practica fara sa-i fi avertizat, in prealabil, pe interlocutorii nostri, oricit ar fi ei de obisnuiti sa vada democratia proclamata pretutindeni, fara ca aceasta sa aiba vreun efect limitativ asupra lor. Astfel, a gindi sau a actiona in relatia cu celalalt ca subiect autonom sau ca subiect democratic, in relatia cu un colectiv, pro­duce intotdeauna un efect de surpriza. Surpriza va fi considerata buna sau rea, dupa cum ea va produce beneficii, va face placere membrilor sistemului in chestiune sau, dimpotriva, dupa sentimentele de pierdere sau de angoasa pe care le vor incerca Dar a fi anuntat, in cazul respectiv, o perspectiva democratica nu inseamna ca celalalt putea sa anticipe ce i se va intimpla.

• Limita relationala: intr-o relatie, ceea ce conteaza cu adevarat in intelegerea
mutuala si in colaborarea autentica intre sistemul client si consultant, dintr-o pers­
pectiva democratica, este ca si unul si celalalt sa fie adeptii acestui mod de
functionare in practicile lor.

Dimpotriva, cind acest sistem este, mai intii de toate, un sistem ierarhic sau un sistem tehnocratic in care expertii au putere de decizie, dezbaterea sistemului social va fi intotdeauna considerata fie un mod de netezire a asperitatile deciziilor minore, fie un obstacol in calea bunei functionari a entitatii respective.

in acest ultim caz, perspectiva consultantului va deschide putin universul posibi­litatilor ; procesele initiate vor fi, datorita participarii sale, mai reciproce decit erau.

Pierderile sint cu atit mai mari atunci cind comanditarul afiseaza un discurs de genul: „fac apel la interventia unor psihosociologi politic angajati pentru ca acest lucru corespunde optiunilor mele democratice", in timp ce modul sau de a intra in relatie sau de a lua decizii ramine puternic marcat de arbitrarietate.

in acest caz, consultantul este instrumentalizat de cuvintele celui ce solicita inter­ventia. Pozitia lui devine un alibi folosit de acesta pentru a-si crea o imagine demo­cratica, fara a schimba ceva din practicile sale. Consultantii isi pierd atunci orice legitimitate, fiind considerati de restul personalului niste complici ai sefului lor, una spunind si facind cu totul altceva.



Vorbesc aici din proprie experienta, avind in vedere ca am creat o asociatie ale carei scopuri explicite erau schimbarile cu perspective democratice. Mi s-a parut mai cinstit sa-mi afisez pozitia, intr-adevar, in exemplul care urmeaza, eram „in faza" cu solicitantii, in alte exemple, acest cuvint n-a fost decit un paravan care m-a si impiedicat, pe deasupra, sa-mi fac cum trebuie munca de consultare, intr-adevar, explorarea intentiilor directiunii nu se mai exprima decit in acest limbaj codat al „perspectivelor democratice", dar mi se explica in paralel ca functionarea zilnica nu este „pe faza" cu aceste perspective (pentru ca nu puteau face ceea ce voiau), fiind adaptata unui intreg ansamblu de constringeri.

Astfel, dupa ce am facut experienta respectiva, nu renunt la aceasta identitate politica, dar sint mai prudenta in privinta unei afisari prea evidente care ar introduce un fals in functionarea relatiei, acela al unui acord politic efectiv intre sistemul client si cel care intervine.

. Analiza ca distantare

Aceasta munca de elucidare se face, de asemenea, in dublul registru al psihologicului si al politicului, primul contind in clarificarea dorintelor si a fenomenelor transferentiale, celalalt relativ la sensul angajarii, la tipul de schimbare sociala la care contribuim.

in aceste doua cazuri, rolul teoriei este sa furnizeze elemente conceptuale ce sint tot atitea grile de analiza, instrumente ce ajuta la analizarea diverselor registre. Si aici descoperim o diferenta fata de stiintele aplicate. Caci nu este vorba de masurarea conformitatii aplicatiei in raport cu modelul teoretic, ci de utilizarea, in functie de probleme, a cutarei sau cutarei referinte ce permite sa lamurim, sa aprofundam ceea ce ni se pare problematic in noi insine sau in relatiile angajate.

Aceste analize pot fi facute de unul singur sau in grup, cu sau fara insotitor.

2.1 Diferite situatii de analiza

2.1.1 Munca personala

Jurnalul de bord este prima unealta a consultantului. A nota, chiar in graba si dupa desfasurarea evenimentelor, ceea ce facem, modul in care resimtim ceea ce facem, deciziile pe care le luam si ratiunea pentru care le luam aceste urme sint, pe mo­ment, un mod de a ne distanta si permit, mai apoi, sa derulam filmul procesului fara sa-i transformam realitatea prin perceptia noastra de moment (tendinta de a rationaliza un esec sau, dimpotriva, de a proiecta asupra intregului proces o evaluare pozitiva facuta la capatul parcursului).

Acest suport scris permite doua lucruri: pe de o parte, o reflectie teoretica si metodologica pentru a caracteriza mai bine interventia si, in particular, sistemul, obiectul si procesul; pe de alta parte, el ofera posibilitatea de a identifica elementele care, desi mai putin conceptualizate, structureaza, totusi, ceea ce traim, ceea ce facem si ne determina conduitele : astfel, apar la suprafata norme, atitudini si valori.

Aceste „revizuiri" sint materialele unei analize critice care ne permite sa ne interogam asupra dimensiunilor si limitelor referintelor sale implicite, teoretice sau morale.

Redactarea pentru altcineva este o forma mai inchegata, dar presupunind un cadru de orientare mai precis al acestei munci de punere la punct. Aceasta redactare se poate face sub mai multe forme.



• Exista, mai intii, ansamblul hirtiilor pe care le intocmim pentru client. Sub
forma proceselor-verbale ale reuniunilor, a raporturilor, a bilanturilor, aceste di­
verse hirtii jaloneaza relatia, stabilizeaza notiuni si pot fi, mai apoi, suportul unor
dezbateri ce permit o prezentare comuna a muncii realizate.

• Poate fi, de asemenea, vorba de relatari de interventie, analizate in sensul apro­
fundarii diverselor dimensiuni metodologice sau teoretice, prezentate sub forma
unor articole ce apar in reviste de specialitate, precum revista „Education
permanente", de exemplu, care este, in acelasi timp, un bun suport pentru o
asemenea exprimare, dar si un loc de confruntare cu practica altor consultanti.
Aceasta ultima forma, ceva mai aprofundata, este ceruta in memoriile de diploma
profesionala in cimpul consultatiei.

• in fine, documentul respectiv poate aprofunda o dimensiune teoretica a carei
Interventie nu a fost decit un exemplu sau un punct de plecare care a indus dorinta
de a merge mai departe in cercetarea si intelegerea unui tip de fenomene. El poate
fi punctul de plecare al unor articole in reviste stiintifice sau al unei teze.

Introspectia: aceasta munca de intelegere a propriului eu, a dorintelor, a fan­tasmelor, a modurilor de functionare, insoteste intreg parcursul. De unul singur, esti repede confruntat cu propriile rationalizari care impiedica dezvaluirea. Psihanaliza este, fara indoiala, un mod mult mai perfectionat de realizare a acestei munci de dezvaluire. Dar, in acest caz, persoana intreaga se autoanalizeaza si motivatia unei asemenea intreprinderi nu poate fi doar activitatea de consultant.

2.1.2 Munca in grup

• Echipa de interventie este un grup natural de analiza. Modurile de interpretare a
ceea ce traim difera, fie si numai pentru faptul ca sintem diferiti, pentru ca per­
soanele pe care le consideram simpatice si cu care tindem sa ne identificam in
sistemul client nu sint aceleasi impartasind o aceeasi realitate traita diferit,
echipa este o structura care favorizeaza analiza, cu conditia sa-si faca timp pentru
dezbatere.

• Supervizarea este un mod de a aprofunda munca de echipa, lucrind, mai ales,
nu numai asupra relatiilor cu sistemul client, ci si in interiorul echipei de inter­
ventie. Prezenta unui supervizor ii obliga pe participanti sa verbalizeze ceea ce fac
si sa exprime ceea ce simt. Echipa se poate dispensa de acest lucru numai in
masura in care se presupune ca realitatea este cunoscuta de toti; dar modul in
care este ea transmisa subliniaza diferentele de perceptie sau sistemele de aparare
comune si ajuta, deci, la aprofundare.

• Grupurile de analiza a practicilor: aceste grupuri pot sa aiba diferite obiective
(sau functii externe de debit, pentru a relua termenii propusi de G. Palmade), care
nu sint compatibile.

Astfel, anumite grupuri au ca obiect producerea de cunostinte noi. Are loc, atunci, o centrare asupra problemei. Relatarile sint confruntate, pentru a clarifica conceptele si metodele relative la sistemul de interventie, la obiectele in lucru sau la procesele initiate.

Aceste grupuri pot fi, de asemenea, centrate pe relatia grup-problema, sau subiect--problema, metoda constind din prezentarea in fata grupului a cazului unei persoane. Se cauta, atunci, sa se identifice cit mai rational gradul de investire al persoanei, dorintele, cererile sale in raport cu cele ale solicitantilor, si specificitatile inerente cazului studiat. Aceasta munca, dintr-o perspectiva de distantare, este foarte pretioasa, caci ne ajuta sa distingem diferitele categorii de fenomene, mai ales pe cele care tin de propria noastra conceptie a lucrurilor si pe cele care tin de obiectul cola­borarii.

Aceste grupuri de analiza pot fi, in fine, centrate asupra lor insile; este vorba de momente de reglare cerute de o echipa institutionala de consultanti care vor sa re­flecteze si sa clarifice ceea ce ii uneste sau ii opune, plecind de la valorile incarnate in practicile lor sau de la orientarile, teoretice si/sau afiliative la curente de idei sau teoretico-practice.

Aceste diferite forme de analiza a practicilor si, mai ales, ultimele, cistiga daca sint animate de cineva din exterior, pentru a nu ramine sub dominatia raporturilor interpersonale din grup, de dependenta sau de alianta.

• Grupurile „Balint"

Aceasta forma de lucru, imaginata pentru prima oara de psihanalistul Mickael Balint intr-o activitate realizata cu medici generalisti, a cunoscut progresiv o mare dezvoltare in toate meseriile care ofera ajutor sau sfaturi, din perspectiva unei reflectii asupra fenomenelor transferentiale care actioneaza in asemenea situatii.

Specific acestor grupuri este faptul ca aduna, in sedinte regulate, persoane care au aceeasi meserie, dar nu lucreaza impreuna; obiectul lor este rezolvarea unor cazuri care pun probleme participantilor, printr-o colaborare intre membrii grupului si ani­mator. Acesta din urma se concentreaza asupra actualizarii a ceea ce Balint numeste „partea privata profesionala". Aceasta experienta se fondeaza, astfel, pe ipoteza repe­tarii in functionarea grupului a unor elemente ale cazului real, analizate aici si acum, clarificind situatia-problema.

2.2 Diferitii referenti ai analizei

2.2.1 Alegerea stiintelor clinice

Aceste diverse situatii prezentate, care nu pretind sa ofere un tablou exhaustiv, releva munca pe care trebuie s-o realizeze consultantul pentru a-si analiza propria implicare. Miza nu este dezangajarea, ci o anume distantare fata de acest angajament. Nu in­seamna sa nu mai fim ceea ce sintem, sa nu mai iubim ceea ce iubim, sa nu mai aparam valorile la care tinem, ci sa fim destul de avizati asupra existentei acestor diferite dimensiuni pentru ca ele sa nu oculteze, sa nu ne deformeze viziunea asupra problemelor si a relatiilor cu interlocutorii nostri. Asa cum imi povestea un prieten, descriindu-mi un efect al psihanalizei asupra sa:

„in aceasta situatie, continui sa am angoase; dar se aprinde undeva o luminita; stiu ca este vorba despre filmul pe care mi-l fac eu; atunci, in loc sa intru in panica, traiesc o neliniste familiara, pe care o cunosc si o inteleg".

Si, deja, a incerca sa reperam care este filmul personal si care este filmul altcuiva sau un film pe care il derulam impreuna, nu e putin lucru!

Referentii muncii angajate sint incarnati, mai intii, de persoana la care apelam pentru ajutor. Psihanalistul insoteste analiza realitatii psihice si nonistorice, sociologul pe aceea a realitatii sistemului, psihologul muncii sau psihologul social pe aceea a obiectului si a semnificatiei sale, in ele insesi si pentru subiect, daca este de orientare clinica, si, in fine, psihosociologul lucreaza asupra procesului, asupra metodelor, cit si asupra a ceea ce subintinde alegerea consultantului, valorile, referentii si implicarea lui.

Bineinteles, frontierele nu sint atit de stricte si sint mult mai mult determinate de mizele puterii institutionale decit de o categorizare puternica a diferitelor ordine de fenomene, care nu sint etanse unele in raport cu celelalte.



Pluridisciplinaritatea permite alegerea unei orientari. Aceasta, am evocat deja as­pectul, este o orientare clinica. Mi se pare important, in acest stadiu al reflectiei noastre, sa dezvoltam distinctia propusa de Jean Dubost intre stiintele clinice si stiin­tele nomotetice.

Aceasta distinctie nu acopera opozitia foarte frantuzeasca intre clinica si experi­mentare, intr-adevar, nu exista o metoda clinica, asa cum exista o metoda experi­mentala ; este vorba de o abordare care nu exclude citusi de putin momentele de masura, momentele de experimentare sau momentele de interpretare. Astfel, stiintele clinice se diferentiaza de stiintele nomotetice nu in functie de o metoda, ci de un model de stiintificitate; primele, stiintele clinice, cauta sa produca o cunoastere parti­cularizata, iar celelalte, nomotetice, cauta sa produca legi.

Nu are nici un sens sa luam pozitie pentru una in defavoarea celeilalte, ambele fiind necesare in dezvoltarea unei discipline.

Totusi, in ceea ce ne intereseaza aici, adica descoperirea referentilor pertinenti pentru analiza problemelor specifice legate de actiune si de angajarea in actiune, stiintele clinice sint mai fecunde; ele permit sa reflectam pornind de la observatii empirice si nu de la obiecte construite de catre cercetator.


2.2.2 Caracterizarea stiintelor clinice

Jean Dubost propune zece criterii care permit sa se distinga intre stiintele nomotetice (SN) si stiintele clinice (SC). Sa le reluam in substanta lor:

• Obiectul

SN : Este vorba de descoperirea mecanismelor fundamentale ale unei categorii de fenomene carora incercam sa le reducem complexitatea, izolind variabilele si se-parindu-le de contextul lor obisnuit.

SC: Obiectele sint considerate totalitati complete si complexe, in singularitatea lor istorica si idiosincratica (tinind seama de specificitatea subiectului).

• Perspectiva cognitiva

SN : Cunoasterea este generalizabila si anistorica prin punerea in evidenta a unor determinisme explicative. Aceasta cunoastere este explicabila pe masura ce stiinta progreseaza.

SC : Cunoasterea este particularizata, pusa in relatie cu conditiile ei de producere si cu subiectul cercetator; dimensiunea fenomenologica este mereu prezenta, este vorba de o cunoastere-experienta si nu de o cunoastere-obiect.

Mecanismele mai generale nu sint cautate decit ulterior, printr-o analiza asupra muncii realizate.

• Pozitia cercetatorului in raport cu obiectul

SN: Este vorba de o pozitie exterioara, cercetatorul lucrind ca si cum nu si-ar cunoaste obiectul din interior. Este o munca de reconceptualizare.

SC: Alternanta de momente de exterioritate si de momente de interioritate; la fel, obiectul este, de asemenea, considerat subiect, ceea ce necesita a-l lua in calcul ca atare.

• Dispozitivul de insertie

SN : Dispozitivul care permite construirea fenomenului este produs de catre cer­cetator, reducind la minimum influenta si informatia celor carora se adreseaza.

SC : Procesul ia in calcul cererile exprimate de catre subiecti si se construieste in colaborare.



• Pozitii asupra problemei obiectivitatii

SN : Obiectivitatea, dupa Popper, este o cunoastere fara urma de subiectivitate si fara subiect cunoscator. Se presupune ca dinamica interna a dezvoltarii cunoasterii poate respinge postulatele definitive si le poate supune unor experimente noi.

SC : in cautarea adevarului, aceasta hermeneutica ramine mereu deschisa, cu in­doiala ca lucrurile nu se pot aplica unui nou caz, fiind deci pasibile de o totala repunere in cauza. Nu numai analiza implicarii este o conditie de obiectivitate a discursului tinut, dar pentru unii clinicieni este chiar calea privilegiata de acces la cunoastere.

• Perspectivele institutionale

SN: Cucerirea unui teritoriu cognitiv, a unei discipline autonome atestate de exclusivitatea cimpului, o categorie de obiecte si o metoda.

SC : Cucerirea unui spatiu de interventie ce permite cistigarea unei experiente sau dezvoltarea unui praxis fie monodisciplinar, fie pluridisciplinar.

• Ierarhizarea criteriilor de stiintificitate

SN: in ordinea importantei: validitate, pertinenta, fecunditate. SC : Ordinea este : pertinenta, fecunditate, validitate.

• Administrarea dovezii
SN: Repetabilitatea.

SC : Posibilitatea de transpunere la alte cazuri sau la alte puneri in situatie.

• Etica subiacenta

SN: Valoarea de adevar, privita dintr-o perspectiva cauzalista. SC : Valoarea de autonomie a subiectului si de colaborare, in sensul ca fenome­nele de empatie, procesele de identificare sint necesare intelegerii.

• Ideologia subiacenta

SN: Ideologie tehnocratica, in care omul este conceput ca fiind determinat de legi, aceste legi constituind in ele insele un sistem rational.

SC : Ideologia democratica, omul fiind conceput drept autonom si creator, putind, deci, sa scape legilor.

2.3 Placerile si durerile analizei

Pentru a conchide asupra acestei probleme a referentilor, care, dupa cum am vazut, este legata de referenti disciplinari, uniti de o aceeasi orientare clinica, as vrea sa subliniez citeva dintre dimensiunile ei afective. Aceasta munca de distantare este, adesea, dureroasa, caci pune in chestiune ceea ce ne straduim sa ne ascundem noua insine. Luciditatea este o activitate exigenta, despre care nu putem spune niciodata ca s-a incheiat, ca am realizat-o cum trebuie. Exista aspecte ale descoperirilor care matura o parte din certitudinile dobindite, facindu-ne dintr-o data sa ne simtim fragili, neputinciosi, incompetenti. Cum am putut trece pe linga ceva atit de esential fara sa fi vazut, fara sa fi inteles ?

Dar aceasta activitate procura si o anume placere, chiar uneori o jubilatie, fie ca este vorba de o jubilatie intelectuala sau de una psihica. Asadar, astfel functioneaza lucrurile ? Dupa povestea aceasta veche pe care o repet fara sa-mi dau seama ? !

Aceste momente dau sentimentul de a fi ceva mai puternic, de a-ti trai, si nu doar de a-ti suporta viata.

Ceea ce nu elimina citusi de putin angoasa in fata multimii de referinte mobi-lizabile de catre consultant atunci cind intreprinde o munca de analiza a angajarii sale in practica profesionala.



Astfel, intelegem ca teoreticienii acestor practici psihosociologice au simtit nevoia sa construiasca un numar de cadre ce isi propun sa orienteze analizele individuale ale consultantului, atit inainte, cit si in timpul sau dupa interventie.

. Citeva cadre de orientare ale implicarii

Este vorba de un ansamblu de prescriptii experientiale si nu comportamentale. Astfel, consultantul trebuie sa-si fi pus anumite intrebari in prealabil sau in paralel cu prac­tica sa, asa cum trebuie sa fi trait un anume numar de puneri in situatie care l-au ajutat sa progreseze.

3.1 Despre experientele psihologice de analiza a eului

Autoanaliza functionarii intrapsihice si a relatiilor cu ceilalti este o conditie de exer­citare a acestei meserii.

Analiza functionarii personale nu este mai „naturala" decit analiza cutarui sau cutarui obiect, chiar daca tendinta catre introspectie este mai mult sau mai putin dezvoltata spontan.

Prin intermediul acestei experiente, un anume numar de fenomene vor fi iden­tificate, putind fi explorate teoretic; exista, de asemenea, un numar de cunostinte asupra sinelui si a propriilor noastre tendinte care vor fi reactualizate; dar este, mai cu seama, vorba de o practica cu care ne familiarizam, de o axa de interogare fecunda si indispensabila pentru ceea ce traim. Ca o anecdota, un student care a descoperit lucrarea lui Eugene Enriquez despre „organizarea in analiza" a facut aceasta remarca stupefianta despre interventiile descrise: „Face ceea ce fac si ceilalti, grupurile de lucru, de formatie, de studiu, dar diferenta consta in faptul ca pune tot timpul in­trebari ! " intr-adevar, asa este, si tocmai acest lucru face interventiile sale atit de pertinente; ele nu ar avea aceleasi puneri in situatie fara intrebarile si analizele pe care le suscita.

Astfel, dincolo de ceea ce invatam printr-o munca asupra noastra insine, achizi­tionam o experienta transferabila in alte situatii. Formele pe care ea le poate lua sint multiple: este vorba de experiente de psihoterapie sau de psihanaliza; de experientele centrate asupra grupului, prin puneri in situatie gen „grup de baza", „grup Balint", gen psihodrama in care obiectul de lucru este analiza eului in relatiile cu ceilalti.

3.2 Punerea in chestiune a propriilor conceptii

Aceasta dimensiune tine, de asemenea, de analiza eului, indreptata spre elucidarea conceptiilor etice, politice, stiintifice care ne structureaza practicile si nu spre elu­cidarea dimensiunilor psihologice.

Jean Dubost propune trei axe de interogare care pot fi adoptate de catre consul­tant : teoria sa asupra schimbarilor sociale, conceptia sa asupra omului si a societatii, raportul cu cercetarea. Pe fiecare din aceste axe, se poate produce ceva personal; acest lucru poate fi imaginat in trei moduri diferite:

• printr-o analiza „in camera", in cursul careia fiecare incearca sa clarifice pentru
sine raspunsurile pe care le da intrebarilor;

• printr-o analiza a practicii, in cursul careia apar, dupa cum am vazut, presu­
pozitiile fiecaruia, asa cum sint ele incarnate in practicile concrete; descoperirea valorilor subiacente practicii personale si a valorilor pe care ne gindim sa le adop­tam permite o munca fecunda de elucidare a abaterilor;

• printr-o activitate suplimentara realizata in exterior, in cursul careia cautam sa
ne pozitionam fata de productiile teoretice elaborate in legatura cu diferitii su­
biecti. Voi dezvolta mai jos aceasta dimensiune, celelalte fiind personale, mai usor
de trait decit de explicat.

3.2.1 Problema schimbarilor sociale

Am abordat deja aceasta chestiune a schimbarilor sociale in organizatie prin inter­mediul diferitelor conceptii asupra uceniciei; este vorba despre mecanisme indi­viduale ale schimbarilor sociale. Dar aceasta problema poate fi abordata si in functie de obiectele in chestiune: astfel, ne vom putea referi la psihologia minoritatilor active a lui Serge Moscovici sau la conceptia sociologica a lui Alain Touraine. Ne putem confrunta, astfel, cu puncte de vedere socio-politice, printr-o analiza ce se refera la teoria marxista, de exemplu, sau la teoria determinismului istoric.

Confruntarea cu aceste optiuni, cu aceste lecturi, nu duce numai la imbogatirea culturii generale. Achizitiile trebuie transformate in raport cu propriile noastre pozitii, in cadrul unei reflectii asupra faptului ca aceste pozitii influenteaza procesele pe care le initiem in consultare sau analizele si interpretarile sistemului sau ale obiectelor de studiu.

Pentru a ilustra acest aspect, ma voi referi la chestiunea schimbarilor culturale.

• Guy si Jacqueline Palmade, lucrind asupra acestui subiect, au aratat ca exista
doua mari curente de analiza a schimbarii culturale in societate. Unul, mai de­
graba pesimist, promovat de intelectuali, descrie mecanismele ce par sa actioneze
in evolutia culturala. Este vorba, de exemplu, de dezvoltarea simulacrului si a
simularii, de trecerea de la sens la semn, analizata de Baudrillard, sau de analiza a
ceea ce s-a numit noul individualism, pierderea reperelor colective, cu lucrarile
lui Lasch, Senett sau Lipovetsky. Celalalt curent, care prezinta o viziune optimista
a evolutiei culturale, este produs de centrele de analiza sociala din lumea publi­
citara, precum CCA (afiliat la Havas). Analizele lor se fondeaza pe opinii, creind
o realitate statistica a vietii sociale, aceste diferite opinii fiind regrupate in jurul
notiunii de „stil de viata" sau al altei notiuni.

• in ce priveste dimensiunea imaginara a culturii, lucrarea lui Eugene Enriquez
asupra legaturii sociale, demonstrind dimensiunea libidinala a acesteia, lumineaza
chestiunea evolutiei culturale ca o tentativa mereu reinnoita de a cauta o recu­
noastere a alteritatii, pastrind, in acelasi timp, o unitate colectiva.

• Lucrarile lui Renaud Sainsaulieu disting, la rindu-le, subculturile organizatiilor,
in functie de categoriile socio-profesionale, si arata in ce mod cultura unei orga­
nizatii este produsul dezbaterilor si al confruntarilor interne, care produc ceva
nou, distinct de diferitele subculturi.

Aceste lucrari m-au influentat, m-au facut sa reflectez. Progresiv, mi-am format o conceptie a schimbarii culturale care incepe prin respingerea conceptiei culturii ca o combinatie statistica de opinii (in afara unei perspective instrumentale a studiilor pietei); o viziune care admite teoriile pesimiste asupra culturii si care ma face pru­denta fata de discursurile pe care le aud in timpul consultatiilor cind mi se spune ca toata lumea vrea mai multa initiativa, mai multa responsabilitate, mai multa munca in comun, o adevarata viata de echipa Ea ia in calcul dimensiunea libidinala a le­gaturii sociale, intotdeauna ambivalenta, contradictorie, dirijata de pulsiunea vitala catre o tendinta spre creatie, spre solidaritate, spre impartasire, dar si de pulsiunea tanatica spre o tendinta de repetare si de distrugere a celuilalt. Un adevarat sprijin il constituie, pentru mine, lucrarile asupra culturii in organizatie care fac sa mi se para, totusi, posibila, in aceste locuri sociale inca vii care formeaza universul muncii, dezvoltarea unor dezbateri, a unor confruntari care nu neaga subculturile, ci permit o baza comuna recunoscuta. De exemplu, atunci cind un grup de directie isi propune sa schimbe cultura intreprinderii cu o „tinta" clara si precisa, pentru mine e clar ca nu este vorba decit de o propaganda in termeni de opinie, care nu va transforma in realitate nimic in afara, poate, de dezvoltarea unor discursuri duble pentru a da o impresie de conformitate a imaginii sociale coezive si nu a legaturii sociale !

Acest exemplu de schimbare culturala nu este decit un exemplu. Problema schimbarii sociale poate fi abordata nu numai din unghiul cultural, ci si din unghiul politic sau socio-economic.

In acest sens, munca de elucidare, de confruntare nu este niciodata incheiata, fiecare forjindu-si propria teorie asupra schimbarilor sociale (si este important ca ea sa fie pusa in lumina) in mod progresiv, in functie de istoria proprie, de lecturi, de diferitele analize in interioritate si in exterioritate.

3.2.2 Conceptia asupra omului si a societatii

Clarificarea conceptiei asupra omului si a societatii poate parea si mai hazardata decit punctul precedent. Dorinta de a produce o conceptie unificata despre o asemenea teorie este mult prea ambitioasa si tine chiar de megalomanie.

Dar, daca admitem caracterul necesarmente modest, necesarmente neterminat al acestui demers, este o prostie sa nu clarificam notiunile, cel putin pentru noi insine. Cum am putea lucra in permanenta cu persoane in organizatii sau pe teritorii date, fara sa elucidam citeva repere structurante ale obiectelor despre care este mereu vorba in munca noastra, precum evolutia persoanelor si a colectivelor sau posibilitatea de evolutie ?

Si de aceasta data, voi da exemple personale, repere care au fost structurante in modul in care aceste conceptii se deseneaza pentru mine insami. Nu este citusi de putin vorba sa le institui ca modele, ci sa dau substanta principiilor afisate mai sus.

Voi distinge intre doua abordari ale problemei: una se refera la un fel de ideal al omului si al societatii, cu un caracter foarte radical; cealalta este o analiza a limitelor acestei conceptii ideale in posibilitatile ei de aplicare, in functie de un anume numar de teorii existente sau in functie de anumite constringeri reale.

Pentru mine, este vorba de o conceptie a societatii care, in mecanismele ei, func­tioneaza prin institutii care sint produsul unui imaginar si care produc, la rindu-le, un real ce intareste acest imaginar. Este conceptia dezvoltata de Cornelius Castoriadis in lucrarea asupra „instituirii imaginare a societatii".

Reflectind cu acest tip de grila de analiza, am inteles ca orice societate, con­siderata duala, este o productie imaginara intre lumea unora si a altora, dar care fabrica institutii distincte pentru unii si pentru ceilalti, intarind prin aceasta caracterul de evidenta al clivajelor astfel operate, in acest mod, asa cum am aratat in „munca sociala in capcana", lucratori sociali sint instituiti pentru a se ocupa de „ceilalti" si nu pentru a crea legaturi intre unii si altii.

Aceasta conceptie a societatii, care presupune schimbari institutionale atunci cind vrem sa schimbam modurile de functionare, este o conceptie radicala, care nu tine de moda in masura in care stinga franceza de astazi cinta mereu refrenul „mentinerii institutiilor".

Conceptia mea asupra societatii se alimenteaza, astfel, de la teoreticienii demo­cratiei, de la filosofi, de la sociologi si de la oameni politici (de la Castoriadis, pentru ca a aprofundat distinctiile intre autonomia individuala si autonomia colectiva), dar si de la „clasici", de la Aristotel la Rousseau, trecind prin dezbaterile asupra chestiunii sociale in momentul Revolutiei. Este vorba, deci, despre o conceptie asupra societatii ca un corp social viu si contradictoriu, in care forma democratica permite dezbaterea si autonomia colectiva. O societate fondata pe drepturile omului si guvernata de dez­baterea democratica, in care pot coexista diferentele, conflictele, etniile diferite, mo­durile de viata distincte, ale caror puncte de vedere diferite imbogatesc ansamblul, reglate fiind de valorile formal democratice.

Locul omului in aceasta societate este acela al unui subiect liber, in sensul in care libertatea este definita de drepturile omului, fiind, deci, vorba nu de libertatea libe­ralismului, ci de aceea care este limitata de o viziune a celuilalt ca fiinta libera si autonoma de drept.

Acest subiect este complex si divizat. Contradictiile, ambivalentele lui sint atit psihologice, cit si etnice. Ele sint aporturile psihanalizei si ale filosofiei morale.

Aceasta conceptie ideala, care recunoaste contradictiile, alteritatea in sine si in relatia cu celalalt, transformarea institutiilor intr-o viziune mai apropiata de drepturile omului si de o veritabila democratie este un vis de cetatean si nu de consultant.

Consultantul, dar intr-un anume fel si persoana, caci nu propovaduiesc o schim­bare prin violenta, trebuia sa ia in calcul cererile care i se adreseaza. Si principiul democratic presupune acceptarea legitimitatii punctului de vedere al celuilalt, din moment ce el accepta forma democratica de coexistenta a punctelor de vedere.

Trebuie sa recunosc ca dezvolt o conceptie minoritara, chiar daca, in fundamen­tele ei etice, ea a fost promovata de la inceput de curentul psihosociologic care are in Franta una din radacini in grupul de lucru „socialism si barbarie".

Cealalta limita este aceea a lumii muncii, vazute ca un cadru de consultatie in care toti, prin contractul de munca, se afla intr-o situatie de alienare consimtita, responsabilii ierarhici nefiind persoane alese.

in interventie, aceasta conceptie asupra societatii determina mai multe valori decit practici, tinind cont de caracterul profund heteronom al situatiei de lucru.

in sfirsit, lucrarile de psihologie sociala experimentala ne arata, in fiecare zi, in ce masura tendinta catre conformism si determinismul punerilor in situatie apasa asupra indivizilor, determinindu-le conduitele; aceasta nu inspira prea mult optimism in privinta sperantelor de schimbare, desi, personal, acest lucru nu ma face decit ceva mai exigenta in ce priveste valorile.

in ciuda limitelor diverse, aceste conceptii sint o baza a practicii mele de consul­tatie. Din acest motiv, ader la curentul psihosociologic in perspectivele si principiile sale etice.

Aceasta inseamna si o anume vigilenta mereu prezenta in relatia cu solicitantii si in discursurile tinute. Nu am incredere in ceea ce este neted, compact, prea bine stapinit, fara fisuri si fara indoieli. E prea frumos ca sa fie adevarat!

Este adevarat la nivelul persoanelor si problema este aceea a fantasmei de stapinire care se exprima in acest mod si ma face sa explorez celelalte fatete contradictorii.

Dar lucrul poate fi adevarat si la nivelul conceptelor utilizate pentru ca sint, mono­litic, bune si salvatoare. Sa luam, de exemplu, notiunea de responsabilitate, confrun-tind o abordare filosofica si abordarea curenta. Alain Le Guyader a sistematizat diferi­tele niveluri de responsabilitate:

• responsabilitatea instrumentala, care este o responsabilitate atribuita celuilalt numai ca un mijloc;



• responsabilitatea originara, atunci cind se poate identifica un act sau un cuvint
(sau absenta lor) care are asemenea consecinte;

• responsabilitatea politica, in calitate de membru al unui sistem care face alegeri
si nu se poate desolidariza de aceasta apartenenta in luarea deciziilor;

• responsabilitatea morala, cind din punct de vedere rational nu avem nici o res­
ponsabilitate, dar ne simtim responsabili in numele unor valori rationale;

• responsabilitatea umana, in fine, tinind de datoria de a interveni atunci cind
alegerile facute sint omeneste inacceptabile (de la distrugerea mediului la dis­
trugerea semenilor).

Acest ocol prin diferitele fatete ale notiunii de responsabilitate se opune discur­sului actual asupra responsabilitatii, privit nu ca un conflict intre diferitele forme de responsabilitate, ci ca o posesiune cuantificabila, subintelegind, ca in cazul pose­siunilor monetare, ca e bine cu cit ai mai mult.

Aceste diverse vigilente, relationale si conceptuale, induc, deci, moduri de relatie cu ceilalti si cu obiectele de lucru in situatia de consultatie.

3.2.3 Conceptia despre cercetare

Este vorba de o dimensiune inca destul de vaga pentru mine. Totusi, s-ar parea ca, pentru un profesor-cercetator la universitate, ea ar trebui sa fie foarte stabila; citusi de putin. De fapt, aceasta conceptie asupra cercetarii este in mod continuu repusa in chestiune, impartita intre ceea ce ar putea fi conceptia mea, elaborata in mod auto­nom, asupra unei bune cercetari, si ceea ce suscita in reactie modurile de cercetare instituite. Se poate vedea ca, la acest nivel, dependenta este inca puternica si imi ramine de facut o munca importanta in termeni de distantare. Acestea fiind zise, nu cred ca sint singura in acest caz, caci anul trecut am raspuns unui „apel" facut in „Le Monde" de catre un grup de universitari si de cercetatori, animat de Pierre Bourdieu, care afirma, in substanta, urgenta unei analize, avind in vedere ca sistemul de cerce­tare si cel universitar au devenit total incomprehensibile, atit pentru cei care lucreaza aici, cit si pentru cei care il utilizeaza.

Dar, inca o data, sa ne aventuram in aceasta revizuire :

• Universitatea de astazi, in stiintele umane sau sociale, este dominata de stiintele
nomotetice; administrarea dovezii este credo-A sau si obiectele asupra carora
lucreaza cercetatorii sint, de fapt, din ce in ce mai limitate, mai compartimentate,
pentru a produce validitatea stiintifica. Acest lucru nu este fara legatura, mi se
pare, cu un statut social fara legitimitate care, in douazeci de ani, i-a facut pe
universitari sa treaca din elita in clasa mijlocie; de altfel, daca titlul mai pastreaza
o anume aura, functia de intelectual este mai putin luata in seama, ca o reactie la
evenimentele vietii sociale si politice; pe de o parte, pentru ca mass-media solicita
mai usor avizul jurnalistilor sau al cintaretilor decit pe al universitarilor si pentru
ca, pe de alta parte, cercetatorii se simt din ce in ce mai mult tehnicieni intr-un
domeniu si nu oameni a caror meserie este sa gindeasca.

• De altfel, nivelul strategic domina in relatiile dintre discipline si subdiscipline,
fiecare cautind sa-si stabileasca un teritoriu, in sinul unei comunitati stiintifice
extrem de restrinse (pentru a se putea autolegitima) si intr-o lupta dusa pentru a
avea posturi sau credit de cercetare. Rezultatul acestei functionari, la nivelul pozi­
tiilor in termeni de cercetare, este ca trebuie sa apartii unuia din clanuri si sa-i
adopti principiile; daca nu, esti un tradator potential

Reactiile mele de dependenta sau de contradependenta fata de acest model de cercetare sint duble: una din ele este legata de studenti si de lumea profesionala pe care o cunosc bine. Ele mi se par absente din aceasta dezbatere si ma duc la o relativa abandonare a cercetarii fundamentale in profitul intrebarilor puse atit de cei care doresc o profesionalizare cit si de lumea „extra-universitara", fie ca este vorba de lumea muncii sau de cea sociala si politica. Dar aceasta pozitie nu poate fi asimilata cu o conceptie personala in sensul in care nu este vorba decit de o reactie fata de ceea ce analizez ca o tradare fata de colectivul meu de apartenenta. Cealalta este contrade-pendenta, revendicind faptul ca a face cercetare inseamna, in primul rind, sa gindesti, sa fii in cercetare, ceea ce, dupa mine, nu este decit una din activitatile cercetatorului.

Totusi, sint profund convinsa de interesul diferitelor abordari, de la cele mai cen­trate asupra unui obiect precis, cu variabile foarte controlate, pina la obiectele globale carora trebuie sa le degajam un sens, niste ipoteze. Dar, ca salbaticul lui Moscovici care spune „eu si ceilalti", nu pot fi auzita in lumea oamenilor domestici care spun „eu sau ceilalti".

in ciuda acestor nehotariri, citeva repere jaloneaza, totusi, conceptia mea despre cercetare:

• Faptul ca, in stiintele sociale, obiectele de cercetare sint si subiecti. Aceasta
presupune ca ceea ce este pus in lucru in aceasta relatie de studiu cercetator/
subiect este o practica si nu doar o tehnica. Trebuie, bineinteles, sa cunoastem
tehnicile, dar nu trebuie sa ne limitam practica de cercetare la acestea. A dezvolta
o practica presupune sa nu credem posibila neutralitatea fata de celalalt; astfel,
optam fie pentru neinformarea celuilalt, sperind in docilitatea lui, fie dezvoltam
un praxis, adica o practica sociala in care celalalt este considerat autonom, pro­
ductia cunoasterii fiind intotdeauna limitata de aceasta etica de relatie.

De altfel, cercetarea este, dupa parerea mea, o meserie care nu se improvizeaza. Ea presupune nu numai citit, ci si organizarea lecturilor, dezvoltarea metodelor si a tehnicilor, posedarea unui background suficient pentru a situa in cimpurile disci­plinare in chestiune noutatea si impactul noutatii propuse. Ar parea demagogic sa nu subliniem aspectul.

Aceste doua elemente care pot parea contradictorii influenteaza perspectiva de stiintificitate pe care o poate avea, in ochii mei, relatia de consultatie: caracterul necesarmente limitat al proiectului colaborativ in productia de cercetare si, dimpo­triva, reciprocitatea si angajarea intr-o colaborare puternica a modalitatilor relationale ale acestei cercetari, tinind cont de cererile exprimate de subiectii/obiectele de studiu, care pot folosi termeni de restituire, de anonimat, de drept de raspuns

• Celalalt reper care structureaza, pentru mine, conceptia de cercetare este impor­
tanta colectivului si cooperarea intre cercetatori. Lucrul este deosebit de adevarat
in cazul formarii pentru cercetare. Am fost foarte sensibila la descrierea pe care o
face Bourdieu in introducerea lui la seminarul de la College de France. Aceasta
activitate este descrisa in mod desacralizat si, totusi, ca foarte profesionalizata.
Grupul sau de origine ar fi artizanatul, progresind printr-o confruntare a mane­
vrelor si a modurilor de operare.

Este, de asemenea, adevarat la nivelul cercetarilor elaborate de catre cercetatorul profesionist. Este ceea ce se cauta in relatia cu directorul, munca de colaborare asupra unui obiect nefiind o simpla conformare la metodele sau asteptarile directorului de cercetare, ci o munca in comun.

Este, de asemenea, o munca de cooperare in grupuri pluridisciplinare care lu­creaza asupra unui acelasi obiect, munca in care oricine se imbogateste cu referintele celorlalti, fara sa-si piarda consistenta din acest motiv.



Aceasta conceptie asupra cercetarii influenteaza si activitatea de consultare in sensul in care, atunci cind aceasta comporta perspective de cercetare, mi se pare cu atit mai importanta o interventie in echipa pentru a putea lucra mai apoi plecind de la abordarile fiecaruia.

3.3 Originile si functiile cadrelor de orientare

Decupajul propus de-a lungul acestei parti are un caracter artificial, legat de nece­sitatea unei transmiteri clare, intr-adevar, dupa cum spuneam in introducere, aceasta dialectica a angajarii, a analizei, a construirii de repere care structureaza angajarea sint trei momente aflate in continua interactiune printr-o multime de bucle de retro-reactie.

In plus, distorsiunea care ar putea aparea prin aceasta prezentare este ca aceste cadre de orientare apar ca fiind singurul produs al unei analize personale din partea consultantului, plecind de la analiza mea pe care am dat-o ca exemplu.

Voi incerca, deci, sa rectific aceasta posibila distorsiune identificind doua lucruri: originea acestor cadre, mai ales originea in termeni de mostenire intr-o filiatie data, dar si in termeni de creatie personala; si functia acestor cadre, distingind o functie interna, in relatia sinelui cu sine si o functie externa, in relatia sinelui cu ceilalti.

3.3.1 Originile cadrelor de orientare

a) Filiatia psihosociologica, mai intii, structureaza un anume numar din aceste cadre.
Vorbesc de filiatie si nu de afiliatie in sensul in care nu este vorba de o adeziune
la un partid, la o organizatie voluntara, ci la un curent de referinta, cu citeva
„mari figuri", nu intotdeauna de acord intre ele, care au produs o reflectie la care
consultantii debutanti sau mai tineri, se refera si cu care se confrunta. Dar este
vorba de orientari si nu de dogme sau de sisteme inchise. Astfel, faptul ca aceasta
miscare are una din radacini in cautarea de articulatii intre marxism si psihanaliza
Introduce un cadru de orientare care este o reflectie de neocolit intre dinamicile
Individuale si dinamicile sociopolitice, cautind sa le articuleze fara sa le confunde.
La fel, fundamentul etic al practicii de interventie psihosociologica, atit in
perspectivele sale, cit si in principii, este, de asemenea, un cadru de orientare:
modalitatile concrete sint mereu deschise dezbaterii, totusi, aceasta baza face parte
din mostenirea pe care o cautam in filiatia acestei miscari.

La fel, un anume numar de lucrari metodologice precise, ma gindesc mai ales la cele ale lui Guy Palmade, privind metodologia de studiu al problemei sau conduita de reuniune, nepublicate, din pacate, nici una, nici cealalta, constituie un cadru de re­ferinta, fotocopiat in mii de exemplare in mediul de consultatie.

b) Apartenenta disciplinara este un alt cadru de orientare. Desi au insistat pentru
definirea relatiei de interventie mai larg decit ca un ansamblu de metode sau de
stiinte aplicate, disciplinele de referinta joaca un rol evident in alegerea acestor
metode si a conceptelor de referinta care structureaza analizele realizate. Am
evocat deja aceasta dimensiune in legatura cu competentele consultantului.

c) in fine, exista o parte de creatie personala, care este, in acelasi timp, adaptarea
acestei mosteniri etice, teoretice si metodologice, dar si o constructie a propriilor
repere, tinind cont de ce este fiecare, de identitatea lui profunda, de istoria sa, dar
si - dupa cum am vazut - de angajarile politice, de lecturi



3.3.2 Functiile cadrelor de orientare

Am insistat, in analiza, in mod esential, asupra functiei externe, adica in ce masura aceste cadre structureaza procesul de interventie si permit sa se pastreze o mai mare luciditate in analiza, sa nu fim instrumentalizati in relatia cu sistemul client.

As vrea sa insist acum asupra functiei interne a acestor cadre de orientare, adica in ce masura ele structureaza propria noastra identitate ca persoana.

Aceste cadre sint, intr-adevar, un fel de obligatie de a lucra ca persoana intr-o dubla dimensiune, afectiva si cognitiva. A realiza o munca psihologica asupra pro­priei persoane si a efectua o activitate de actualizare a ideilor, pozitiilor, in aspecte atit de fundamentale precum conceptia omului si a societatii, fac ca aceasta viata de consultant psihosociologic sa interpeleze, sa bulverseze, dar si sa contribuie la struc­turarea persoanei in totalitatea ei.

Din acest motiv, formarea in aceasta meserie este complicata. Alegerea acestei puneri in cauza nu poate fi decit voluntara si formarea, fie ca e universitara sau de intreprindere, nu este si nu va fi niciodata decit o parte a acestei formari mai generale, in care munca individuala ramine determinanta.




Coduri - Postale, caen, cor


Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu







Cauta referat
Scriitori romani