FUNDAMENTE FILOSOFICE SI ETICE ALE EDUCATIEI SPECIALE




Implicatiile filosofiei normalizarii si conceptiei integrationiste asupra educatiei
si calitatii vietii la persoanele cu deficiente


1. Consideratii preliminare

Constientizandu-se ca fiinta a acestei planete, omul isi constientizeaza si valoarea sa sociala, de aici rezultand grija deosebita pe care o va acorda colectivitatii. Fiintele valide devin interesate de modificarea profunda a principiilor de viata si de extrapolarea acestor principii asupra persoanelor defavorizate.
Organizatiile mondiale si nationale, asociatiile profesionale sau nonprofesionale cu scop umanitar sunt expresia aceleiasi filosofii, aceleiasi conceptii integrationiste, avand la baza un principiu unic, cel al normalizarii.
La baza acestui principiu a stat discrepanta enorma intre nivelul economic, social si cultural al semenilor nostri priviti ca fiinte egale, cu personalitati individuale, cu drepturi si libertati egale, dar in conditii de afirmare atat de diferite. Este deci firesc efortul omului de a normaliza ceea ce a perturbat nu atat natura, cat societatea, prin prejudecatile sale acumulate de-a lungul secolelor de ignoranta. De aceea, acest principiu a aparut in tarile foarte dezvoltate din punct de vedere economic si cu o democratie autentica, extinzandu-se rapid si firesc asupra recuperarii si integrarii sociale a tuturor persoanelor defavorizate sau cu cerinte speciale, cum se mai numesc ele in termeni moderni, indiferent ca este vorba de boala, batranete, deficienta fizica sau psihica.
Socializarea umana, definita drept procesul de achizitie a tuturor valorilor pozitive din societate si folosirea lor in interactiunea si viata sociala, culmineaza cu atribuirea unui rol si castigarea unui statut social. Aceste doua concepte ajuta la cercetarea relatiilor interpersonale, a pozitiei si activitatii individului uman in raport cu structura societatii.
Statutul social este definit prin ansamblul comportamentelor pe care o persoana le poate astepta in mod legitim de la ceilalti indivizi. Rolul social consta in ansamblul comporta¬mentelor pe care ceilalti indivizi le asteapta in mod legitim de la o persoana.
Desigur, aceste doua concepte sociologice fundamentale, fara de care integrarea soci¬ala isi pierde sensul, se modifica sau capata note specifice in cazul persoanelor cu cerinte spe¬ciale. Insa aceasta modificare nu trebuie privita ca ceva static sau ireversibil, ci, dimpotriva, ca ceva dinamic.
In acceptiunea actuala, notiunea de recuperare cuprinde ansamblul de masuri menite sa inlature sau sa diminueze consecintele deficientei, in vederea incadrarii in conditii optime a deficientilor in viata sociala (Preda, 1994) . Incadrarea sociala reprezinta scopul intregii munci duse cu deficientii, pe baza principiului reabilitarii timpurii, individualizarii si continuitatii procesului recuperatoriu. Procesul de recuperare a deficientilor parcurge trei etape. In majoritatea cazurilor, prima etapa o constituie recuperarea medicala, care trebuie completata cu recuperarea propriu zisa, prin metode psiho pedagogice speciale si masuri sociale. In cele din urma vin masurile "catamnestice" de recuperare, care urmaresc sa consolideze succesul recuperarii profesionale si extra profesionale, respectiv sa readuca rezultatele recuperarii la nivelul cerintelor mereu crescande ale societatii contemporane (Roth, 1970) .
Toate masurile luate pentru recuperarea deficientilor urmaresc integrarea acestora in societate cu preocuparea de a i face sa joace un rol pe deplin compatibil cu acela al omului normal (Oléron, 1969) .

Tinand seama de gradul accentuat de integrare pana la care pot ajunge, astazi se considera ca deficientii au un statut social si un rol de exceptie numai in cazul in care, cu toate masurile medico pedagogice si psiho sociologice luate, nu pot fi recuperati pentru a atinge un nivel de autonomie personala si mai ales economica.
Procesul de recuperare are drept consecinta schimbarea statutului si rolului social al indivizilor deficienti, o data cu iesirea lor din acel "grup minoritar" si integrarea in variate grupuri sociale si, prin intermediul acestora, in ansamblul organismului social.
Modificarile survenite in statutul si rolul social al deficientilor pe masura integrarii lor in societate, ar putea fi urmarite prin aplicarea conceptului "distantarii de rol" al lui Goffman, legat de analiza comportarii grupului social in care se integreaza.
In conceptul "distantarii de rol" se pot include doua tipuri de comportament: pretentia detasarii de unele prerogative ale statutului respectiv, pentru a indeplini mai bine un rol, si distantarea de rol in scopul pregatirii pentru asumarea altui rol. Acesta din urma are un ele¬ment de nonconformism, deoarece contravine asteptarilor unei comportari adecvate a rolului, asa cum o presupun ceilalti parteneri. Apare mai intai un statut de tranzitie, care se manifesta prin trecerea acelui care se afla in rol dintr o stare in alta (Coser, 1966) .
In cazul indivizilor deficienti, datorita procesului complex de recuperare, acestia se distanteaza de rolul si statutul lor initial si, trecand printr un statut de tranzitie, isi asuma treptat rolul social al indivizilor valizi in colectivitatea carora au fost integrati. Distantarea de rol este un proces dinamic, deoarece in fata deficientilor stau un numar de solicitari care creste progresiv, derivand dintr un grup de roluri care se extind progresiv.
Pe parcursul procesului de socializare a deficientilor pot apare tulburari in trecerea de la statutul si rolul social de exceptie la statutul de tranzitie si apoi la statutul si rolul social echivalent cu cel al indivizilor valizi. In acest caz se poate manifesta si fenomenul de ambiva¬lenta sociologica.
Ambivalenta psihologica se refera la sentimentele contradictorii in cazul aceleasi persoane. Ambivalenta sociologica se refera la atitudinea fata de rol si poate fi rezultatul unei contradictii care provine de la un singur partener al rolului (Coser, 1966) .
Ambivalenta psihologica se observa la deficientii la care aspectul psihologic al recuperarii este deficitar, in sensul ca educarea deficientului nu a reusit sa i determine o atitudine adecvata fata de propria i persoana si fata de deficienta sa. Acesta tinde spre integrarea sociala, dar din cauza sentimentelor de inferioritate, a lipsei de maturitate in conduita etc. ramane un inadaptat. Daca insa deficientul, prin activismul sau, ajutat de o ambianta socio psihologica adecvata, realizeaza un echilibru psihic, integrarea sociala va fi mult usurata. Ambivalenta sociologica se refera la cerintele normative incompatibile ale atitudinilor si comportamentelor atribuite statutului social al grupului in care s au integrat deficientii. Ea este asociata cu atitudinea neadecvata fata de rol si poate fi rezultatul unei contradictii care provine fie de la un individ valid, fie de la un deficient.
Tinand seama ca prin comportare se manifesta caracterul adecvat al rolului si ca relatiile interpersonale determina structura rolului, este absolut necesar ca intre persoanele valide si deficientii unui grup social sa existe o stransa colaborare, intelegere reciproca si atitudini principiale.
Deficientii recuperati sunt tot mai constienti de schimbarea survenita in statutul si rolul lor social. Marea lor majoritate nu cauta sa profite de ansamblul drepturilor ce le ar reveni conform statutului si rolului de exceptie, ci, integrandu se in viata sociala, isi asuma rolul indivizilor valizi ai colectivitatii in care au intrat, cu maximum de responsabilitate sociala.
Problemele ridicate de integrarea sociala a deficientilor ar putea constitui un obiect de cercetare si al sociologiei sanatatii (Preda, 1995) .
Pornind de la acceptiunea actuala a starii de sanatate, sfera de actiune a sociologiei sanatatii s ar putea extinde, incluzand si aspectele sociale ale relatiei dintre validitate si deficienta, alaturi de cele ale relatiei dintre sanatate si boala.
In sprijinul acestui fapt se aduce argumentul ca dupa cum societatea a reactionat fata de boli prin dezvoltarea stiintei medicale, a institutiilor medicale, cat si prin constituirea profesiei de medic, tot astfel societatea a reactionat fata de deficiente, prin constituirea psihopedagogiei speciale si a profesiei de psihopedagog. Tot acest complex de factori are din punct de vedere social acelasi scop: recuperarea indivizilor, integrarea sau reintegrarea lor sociala.
Consideram ca urmarirea procesului de recuperare din mai multe puncte de vedere - psihologic, medical, pedagogic si sociologic - va duce la cresterea gradului de integrare sociala a deficientilor. In prezent, notiunea de reabilitare este cea care determina o noua intelegere a statutului si rolului social al persoanelor cu cerinte speciale, datorate unor deficiente. Procesul reabilitarii reprezinta rezultatul unei riguroase muncii interdisciplinare in echipa, munca bazata pe principiul interventiei timpurii, a individualizarii si a continuitatii actiunilor intreprinse.
Procesul reabilitarii are drept consecinta schimbarea statutului si rolului social al persoanelor cu diverse deficiente indeosebi prin transpunerea in fapt a filosofiei normalizarii si conceptiei integrationiste..
Prin aceste interventii se poate facilita trecerea persoanelor cu deficiente la: izolare la integrare, de la devalorizare la valorizare pozitiva, de la deprivare la stimulare, /handicap de de la dependenta si "represiune" la autocontrol si autonomie.

TEMA:- Precizati esenta procesului de recuperare si reabilitare a persoanelor cu diferite deficiente.


2. Evolutia reprezentarilor si actiunilor de interventie privind persoanele cu cerinte speciale


Atitudinile fata de persoanele cu nevoi speciale difera de la o perioada istorica la alta.
In antichitate predomina conceptia conform careia indivizii devianti sau cu malformatii trebuiau suprimati, conditia lor reprezentand un obstacol pentru supravietuire.
Din Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea se contureaza conceptia segregationista, conform careia persoanele cu diferite probleme, in general handicapuri fizice/psihice si boli mintale, trebuiau supravegheati si separati de restul comunitatii. In aceasta perioada se practica gazduirea de catre unele institutii a persoanelor handicapate, actiuni considerate de binefacere, caritabile. Bolnavii psihici, de exemplu, erau inchisi si riguros supravegheati, fiind considerati periculosi, boala lor neavand nici un tratament. In secolele VII - XIX persoanele defavorizate devin obiect de interes: apare cerinta educationala si a tehnicilor specializate, se vorbeste chiar de o posibila eficienta a unor tratamente medicamentoase.
Perioada anilor 1900-1960 este perioada febrei segregationiste si a institutionalizarii. Persoana cu deficiente era considerata ca fiind o persoana cu cerinte si nevoi speciale, dificil de acceptat in comunitate. In ceea ce priveste persoana cu nevoi speciale, se contureaza trei mari curente de actiune si gandire. Curentul medical promova ideea ca o astfel de persoa¬na era o persoana bolnava care necesita un tratament medical pe baza unui diagnostic precis. Problema educatiei speciale, daca era cazul, trebuia facuta doar in paralel cu tratamentul. Curentul categorizarii sustinea ca persoana cu cerinte speciale reprezenta un stereotip al categorizarii sale. Principiul conform caruia actiona acest curent era cel al clasificarii si etichetarii. Specificitatea handicapului determina specificitatea tratamentului, iar acesta deter¬mina organizarea de servicii specializate pentru categoriile de inadaptati luate in considerare. Curentul institutionalizarii conform caruia institutionalizarea reprezenta plasamentul persoanei cu cerinte speciale intr-o retea de educatie speciala, serviciu de psihiatrie sau sanatoriu de boli cronice. In invatamant apare dihotomia "invatamant de masa" si "invatamant special" fara a exista inca instrumente de evaluare adecvate. In 1911, Binet si Simon pun bazele scalei metrice a inteligentei. Apare notiunea de varsta mintala vis-à-vis de varsta cronologica, precum si cea de coeficient de inteligenta, incepand totodata observarea copiilor cu retard mintal. Deceniile cinci si sase al secolului XX sunt marcate de epistemologia genetica a lui J. Piaget, de lucrarile elaborate de B.Inhelder, A. Rey, R. Zazzo, P.Oleron s.a.,care au adus fara indoiala mari contributii in cercetarea diferitelor deficiente.
Perioada 1965-1990 este dominata de curentul dezinstitutionalizarii, care reprezinta o schimbare radicala a ideologiei despre conditia umana a persoanelor cu cerinte speciale. Persoana defavorizata este de acum inainte considerata o persoana ce trebuie educata sa traiasca in comunitate si/sau societate, cu drepturi depline si egale cu cele ale persoanelor normale. Ea nu trebuie sa fie un element pasiv care sa necesite asistenta permanenta si riguroasa. In opozitie cu curentul segregationist, apare curentul intrgrationist, care are la baza ideea fundamentala ca persoanele defavorizate se dezvolta mai bine in societate prin interactiune cu persoanele valide. Principiul conceptiei integrationiste il reprezinta normalita¬tea. Normalizare inseamna valorizarea rolurilor sociale ca: "utilizarea mijloacelor culturale valorizate pentru stabilirea sau mentinerea cat mai mult posibil a experientelor, comportamen¬telor, apartenentelor, perceptiilor si a rolurilor sociale care au fost valorizate pe plan cultural" (Wolfensberg, 1984) .
In concluzie, evolutia istorica s-a caracterizat prin schimbarea atitudinilor fata de persoana cu cerinte speciale, in sensul unei recunoasteri mai mari a dreptului acestei persoane de a-si trai deosebirea in cadrul societatii.

TEMA: Precizati factorii determinanti ai schimbarii reprezentarilor sociale si mentalitatilor privind persoanele cu diferite deficiente sau handicapuri.


3. Principiul normalizarii si obiectivele integrarii sociale


Procesul normalizarii isi are originea in Tarile Scandinave, unde s-a incercat pentru prima data, de exemplu, integrarea handicapatilor mintal in cadrul comunitatii. Realizarea acestui obiectiv, considerat ca facand parte dintr-o politica sociala deosebit de ambitioasa, a inceput imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Un deziderat atat de complex, a presupus insa o serie de clarificari conceptuale, in acord cu prevederile drepturilor universale ale omului, adoptate in 1948, precum si a modului cum pot fi acestea asigurate in cazul persoanelor cu handicap.
Cercetarile realizate de Nirje in Suedia si de Mikkelsen in Danemarca, au stat la baza enuntarii asa-numitului "principiu al normalizarii" si a principalelor elemente structurale si functionale care il caracterizeaza.
Normalizarea semnifica accesul la "modele de viata si la conditii de viata cotidiana cat mai apropiate de conditiile si modurile de viata obisnuite" (Nirje, 1976) . Conform acestui principiu, trebuie sa se intreprinda toate masurile pentru a se asigura - pe cat posibil - persoanelor cu diverse deficiente conditii de viata normale.
Deoarece normalizarea este aplicabila oricarei persoane handicapate, indiferent de gradul deficitului sau, se poate afirma ca principiul normalizarii se bazeaza pe o filosofie morala si o ideologie politica.
In cadrul procesului de normalizare trebuie avuta in vedere stransa interdependenta dintre elementele ce tin de persoana handicapata si cele care tin de mediul in care aceasta persoana traieste. In elaborarea ulterioara a conceptului s-a subliniat ca normalizarea este un proces care priveste nu numai modul in care persoana handicapata se adapteaza mediului, ci si modul in care mediul este pregatit sa integreze aceste categorii de persoane. Asadar, persoana handicapata trebuie sa-si activizeze potentialitatile pe care le are - cu ajutorul factorilor institutionali, incepand cu familia - pentru a se adapta si integra in societate. Dar, pe cat posibil, prin institutiile sale, societatea trebuie sa se adapteze si ea individului handicapat, pe baza unei legislatii clare si adecvate fiecarei categorii de deficienti.
Normalizarea nu conduce la eliminarea handicapului sau la vindecarea lui. Ea poate, insa, sa antreneze schimbari pozitive la nivelul capacitatilor si comportamentelor unei persoane cu cerinte speciale. Psihologia dezvoltarii si psihologia sociala au demonstrat ca unele conditii de mediu sunt indispensabile dezvoltarii. Persoana handicapata necesita un ajutor specializat pentru a putea face fata cu succes cerintelor de mediu. De aceea, normalizarea presupune acordarea unei multitudini de servicii speciale cu scopul de a asigura persoanei handicapate un antrenament sau o stimulare adecvata, care s o ajute sa ajunga la o viata cat mai apropiata de viata normala. Acest lucru inseamna ca normalizarea, din punct de vedere practic, nu se refera numai la asigurarea unei existente "total independente". Exista grade (niveluri) diferite de realizare a actiunii de normalizare. Aceasta se realizeaza prin acordarea unui sprijin diferentiat, in functie de nevoile si tipul de deprinderi si capacitati pe care le poseda fiecare persoana separat. Este, deci, rezonabil sa se accepte faptul ca dezvoltarea va fi optima, daca sunt prezente conditiile normale de-a lungul diferitelor stadii de viata (tinerete, perioada adulta, batranete).
Punctele de vedere din teoria scandinava a normalizarii trebuie completate si cu punctele de vedere exprimate de o serie de teoreticieni americani dupa care esenta principiului normalizarii consta in "utilizarea tuturor mijloacelor posibile pentru construirea si sprijinirea formarii unor comportamente dezirabile din punct de vedere al normelor culturale dintr o societate" (Wolfensberger, 1972) . Deficienta mintala, de exemplu, este vazuta ca un "comportament deviant definit intotdeauna in raport cu mediul" (Flynn si colab., 1980) . Persoana deficienta trebuie sa incerce sa se adapteze, cat mai mult posibil la mediul social normal, evitand astfel situatia de a fi considerata devianta, depasind aproape "imperceptibil" aceasta stare.
Aceste doua teorii asupra normalizarii, cea scandinava si cea americana, pun in lumina laturi diferite ale aceluiasi principiu, accentul pus pe un aspect sau altul, la un moment dat, putand determina, in practica, modalitati de actiune variate.
Aplicarea diferitelor aspecte ale principiului normalizarii a dus la aparitia unor confuzii conceptuale si interpretari gresite.
Cea mai frecventa greseala de interpretare a acestui principiu, este legata de ideea ca "normalizarea inseamna transformarea persoanei handicapate intr-una normala" (Perrin si colab., 1985) cand, de fapt, normalizarea nu se refera la asigurarea statutului de "normal".
Normalizarea inseamna a furniza handicapatilor oportunitati si ai sustine permanent pentru a avea un mod de viata similar celui al membrilor societatii in general, ceea ce include oportunitati analoage, adaptate si diferentiate si chiar individualizate. Normalizarea semnifica acceptarea, intr-o societate "normala" a persoanelor cu handicapul pe care-l au. De exemplu, nu ne putem astepta ca persoanele retardate mintal sa poata fi transformate in persoane care sa actioneze ca si ceilalti membri valizi ai societatii. Este imposibil sa se asigure conditiile corespunzatoare si sprijinul adecvat pentru aceste categorii de indivizi, care sa le creeze un stil de viata egal cu al cetatenilor obisnuiti, care au la dispozitie o gama mult mai variata si larga de optiuni. Dupa cum subliniaza Nirje si Perrin, normalizarea inseamna, de fapt, "acceptarea persoanelor cu handicap din punct de vedere al existentei sociale" (Perrin si colab., 1985) .
O alta eroare comisa in aplicarea acestui principiu se refera la conceptia ca "principiul normalizarii este aplicabil doar handicapatilor mintal usor" (Perrin si colab., 1985) .
Acest punct de vedere a fost depasit, dupa ce numerosi handicapati mintal severi si chiar profunzi au fost scosi din cadrul institutiilor si integrati in societate. Faptul ca s-a obtinut adaptarea lor la cerintele societatii si s-a manifestat o clara preferinta din partea acestora de a adopta un nou stil de viata, reprezinta dovada cea mai buna impotriva interpretarii restrictive a teoriei normalizarii.
O a treia idee falsa este aceea ca existenta serviciilor specializate este incompatibila cu normalizarea. Din contra, principiul normalizarii presupune asigurarea serviciilor, formarea si sustinerea necesara pentru a se crea conditii de viata similare cu cele oferite altor persoane ale comunitatii. Nu exista nici o contradictie in faptul de a avea organizatii administrative specializate destinate coordonarii serviciilor necesare indivizilor handicapati mintal (si a altor categorii de handicapati), daca ele faciliteaza integrarea. Normalizarea urmareste sa se evite abandonarea, lasarea fara sustinere a persoanelor handicapate (Nirje, 1985) . Plasarea fizica in comunitate nu inseamna cu necesitate integrarea sau normalizarea deficientilor. Problema centrala este de a sti pana la ce punct modul de viata a persoanelor handicapate mintal se apropie, in aceste conditii, de cel al altor membri ai comunitatii.
Normalizarea nu trebuie sa fie un concept supus legii "totul sau nimic" si sa se faca referinta numai la o existenta total independenta. Exista grade ale normalizarii si principiul acesta implica adevarul ca "trebuie asigurata o gama de structuri de sustinere, in functie de trebuintele si capacitatile individului". Dupa Nirje si Perrin, aceasta inseamna ca normalizarea poate fi aplicata, de asemenea, pentru a se ameliora conditiile si programele intr-un cadru institutionalizat. Se considera ca principiul normalizarii ar fi adecvat numai persoanelor cu un deficit sever. Unele idei care au condus la dezvoltarea principiului normalizarii provin, totusi, din analiza programelor si a amenajarilor realizate pentru persoanele cu un handicap sever.
Kebbon (1986) , in urma erorilor comise de predecesorii sai, a ajuns la concluzia ca aplicarea in practica a principiului normalizarii trebuie realizata din punct de vedere structural "pe patru nivele functionale", dupa cum urmeaza:
1. Normalizarea/integrarea fizica, care se refera la posibilitatea de a avea acces la mijloacele fizice (obiectuale) pentru satisfacerea nevoilor fundamentale (primare), de exemplu: de a avea o locuinta proprie, haine, bunuri personale, posibilitati financiare pentru deplasari, de a avea contacte sociale, de a se asocia cu alte persoane etc.
2. Normalizarea/integrarea functionala, care consta in asigurarea accesului la serviciile publice ale societatii, incluzand aici o gama cat mai larga de servicii posibile, posedarea cunostintelor necesare pentru a beneficia de serviciile respective, aceasta referindu-se la comunicare, activitati comerciale, pentru loisir; de exemplu: transport in comun, magazine, biblioteci, birouri postale, banci, piscine etc.
3. Normalizarea/integrarea sociala se refera la posibilitatea de a avea contacte sociale spontane si regulate, la dreptul de a percepe si de a fi perceput ca facand parte dintr-un context social; de exemplu: in relatiile familiale, cu vecinii, cu prietenii, in cadrul colectivului de munca ca un membru al personalului etc.
4. Normalizarea/integrarea societala se refera la nivelul participarii persoanelor handicapate la procesul util, productiv, din cadrul societatii, in diferite organizatii si asociatii, avand responsabilitati, influenta si beneficiind de increderea persoanelor valide (Flynn si colab., 1980) .
Nivelele descrise reprezinta o extindere in intelegerea conceptului de normalizare.
Studiile efectuate de specialisti din diverse tari, mai ales din cele nordice, au evidentiat faptul ca "normalizarea fizica" este mai usor de atins, ca cea "functionala" se realizeaza, de obicei, dupa aceea, dar ca "normalizarea sociala" si "societala", din cauza complexitatii lor deosebite, pot fi atinse mult mai greu (Flynn si colab., 1980) . In Suedia, integrarea in cadrul comunitatii bazata pe servicii extensive a determinat "normalizarea fizica a handicapatilor mintal in proportie de 60% (in cazul celor care traiesc in grupuri mici, in interiorul comunitatii), iar normalizarea functionala in proportie de 30% (aceasta referindu-se, in principal, la persoanele care beneficiaza de un program zilnic integrat" (Flynn si colab., 1980) . Lipsa de coordonare dintre diferitele programe constituie principala cauza a decalajului inregistrat in zona normalizarii functionale, care se refera, in special, la folosirea facilitatilor din domeniul transportului public si serviciilor din aria de resedinta.
Studiile realizate pe baza observarii modului de impartire a timpului zilnic au aratat ca persoanele din cartierele rezidentiale folosesc de putine ori transportul in comun sau magazinele din imprejurimi pentru efectuarea de cumparaturi, chiar daca acestea se afla in drumul lor obisnuit catre centrele de zi. Ele prefera sa faca acest lucru in cadrul activitatilor externe organizate in acest scop de centrele de zi. Un alt aspect care a fost constatat subliniaza faptul ca exista o participare redusa a retardatilor mintal la activitatile publice, spre exemplu, la cele organizate in asa-numitele "centre de recreare" (Flynn si colab., 1980) .
Rezulta de aici concluzia ca participarea deficientilor mintal la activitatile din cadrul comunitatii este, in general, redusa. Integrarea sociala, bazata pe atingerea normalizarii se realizeaza, insa, in proportie si mai mica. Studiile efectuate prin tehnica interviului a relevat ca existenta in interiorul comunitatii, in unele cazuri mai mult accentueaza izolarea decat integrarea deficientilor mintal. Ceea ce este important, cu privire la acest aspect, este insa faptul ca rezultatele interviurilor respective au relevat ca "nici una dintre persoanele ale caror raspunsuri au fost studiate nu doreste sa se intoarca intr-o institutie de ocrotire specializata" (Flynn, Nitsh, Kathleen, 1980) . Aceasta atitudine se manifesta cu toate ca majoritatea relatiilor sociale ale persoanelor retardate mintal se limiteaza la membri aflati in aceeasi situatie sau la functionarii diverselor servicii sociale.
Un ultim aspect ce trebuie pus in evidenta in legatura cu dificultatea atingerii in practica a nivelelor superioare de normalizare, se refera la "imposibilitatea asigurarii unor relatii afective corespunzatoare" (Flynn, Nitsh, Kathleen, 1980) la nivelul trebuintelor persoanelor handicapate mintal. Factorul afectiv, absolut necesar, este foarte greu de realizat din punct de vedere practic, deoarece este dificil de gasit profesionisti care sa constituie, in acelasi timp, un "model de identificare", care sa asigure, in permanenta un contact afectiv profund si care sa realizeze continuitatea relatiilor interpersonale cu asistatii, pentru o lunga perioada de timp.
In prezent, specialistii din tarile avansate in domeniul integrarii sunt de parere ca este necesar sa fie reconsiderate strategiile lor de actiune, prin mutarea accentului de la problemele sociale si de mediu fizic, la cele psihologice, specifice persoanelor handicapate. Rezulta ca tarile care incep sa-si organizeze educatia speciala pe baza principiului normalizarii si integrarii, trebuie sa-si concentreze actiunile in egala masura, atat pentru formarea specialistilor capabili sa acorde o asistenta psihologica corespunzatoare, cat si pentru imbunatatirea conditiilor materiale si diversificarea serviciilor de specialitate acordate persoanelor cu cerinte speciale.
Una dintre marile piedici pentru viitorul normalizarii o constituie situatia economica. Restrictiile economice pun in pericol dezvoltarea continua a serviciilor pe care le presupune normalizarea. Trebuie schimbata, apoi, optica despre handicapati, despre caracteristicile lor, capacitatile pe care le poseda in pofida deficientei si care se pot forma printr-o educatie diferentiata formativa si corectiv-compensatorie. Se cere o mai mare creativitate pentru a se atinge un echilibru intre toate aspectele integrarii: fizic, functional, social si societal. Aceasta implica, bineinteles, luarea in considerare a gradului incapacitatii functionale.
Cvasi-totalitatea studiilor despre integrarea persoanelor deficiente indica o tendinta de privilegiere a integritatii fizice, neglijand aspectele functionale, sociale si cele legate de societate in general. Ideile care considera integrarea sociala ca fiind fundamentala sunt astfel atenuate. Rezultatul practic la care s-a ajuns este un mai bun "melanj" fizic si tehnic al individului, in timp ce solidaritatea sociala, foarte necesara, este absenta. De altfel, dimensiunea fizica a integrarii nu trebuie sa aiba ca prioritate solidaritatea sociala. In schimb, solidaritatea sociala presupune ca rampa de lansare a "normalizarii" acceptarea de catre concetateni a persoanelor handicapate, cu caracteristicile si problemele lor specifice, impuse de deficienta. Pornind de aici, si strategiile institutiilor care aplica principiul "normalizarii" pot fi aplicate cu succes.

TEMA:
- Desprindeti principalele caracteristici ale conceptiei "segregationiste" si cele ale conceptiei "integrationiste". Care este esenta filosofiei normalizari? Care sunt principalele niveluri ale normalizarii si ale integrarii?


4. Conceptia integrationista si reabilitarea socio-economica


Persoane defavorizate exista in toate colturile lumii, iar cauzele si consecintele incapa¬citatilor variaza datorita diferitelor circumstante de ordin social, economic si a diferitelor masuri pe care le iau statele in beneficiul acestor cetateni. In general, se poate spune ca in Europa de Vest politica dusa in prezent in ceea ce priveste persoana defavorizata este rezultatul transformarilor ce au avut loc in ultimii 200 de ani privind credintele, mentalitatile, posibilitatile si limitele procesului de reabilitare.
Reabilitarea se refera la un proces complex, de natura medicala, educationala, psihologica, socio-economica, care da posibilitate persoanelor cu un anumit handicap sa ajunga la un nivel optim al functionalitatii lor fizice, senzoriale, intelectuale si sociale, prin echiparea acestora cu instrumentele necesare schimbarii vietii in directia obtinerii unui grad mai mare de independenta. Reabilitarea trebuie sa contina masuri care sa furnizeze/refaca functiuni si sa compenseze pierderea, absenta sau limitarea acestora. Conceputa in acest mod, reabilitarea include metodele utilizate pentru a socializa acele potentialitati care nu sunt afectate de deficienta prezenta si implica interactiunea stransa a doua momente: a) diagnosti¬carea exacta si cat mai timpurie a deficientei si b) gasirea rapida si adecvata a modalitatilor de interventie in scopul integrarii sociale. Este de la sine inteles ca aceste doua procese nu pot avea loc in lipsa existentei unui sistem legislativ bine precizat si a unor foruri sociale bine echipate.
Integrarea europeana prin prisma sociala vizeaza bunastare pentru toti cetatenii si exercitarea corecta si deplina a tuturor drepturilor indiferent de clasa sociala, etnie, sex, religie, preferinte politice. In acest sens, politica comunitara vizeaza exercitarea acelorasi drepturi si de catre persoanele defavorizate social, aceasta categorie fiind cuprinsa si specificata in toate documentele oficiale privind educatia, pregatirea profesionala si satisfacerea necesitatiilor populatiei.
Din diversitatea conditiilor economice, sociale si culturale dintre Est si Vest, in primul rand, si dintre tarile supradezvoltate si cele mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene, in al doilea rand, rezulta si diversitatea acestor trebuinte. Pentru a vedea care sunt necesitatile si nevoile de baza, sa vedem mai intai cine sunt persoanele care trebuie reabilitate si sa facem cateva distinctii terminologice.




4.1. Defavorizarea sociala - o abordare integrata
Persoanele defavorizate social sunt acele persoane care datorita unor cauze interne, fiziologice sau patologice au suferit un dezechilibru intern, care are repecusiuni negative asupra functionalitatii lor fizice, intelectuale, emotionale sau de alta natura si care in lipsa unei interventii se soldeaza cu o consecinta majora comuna: izolarea sociala. Defavorizatii social pot fi deficientii (senzoriali, motorii, mintali), bolnavii psihici, toxicomanii, batranii, perturbatii emotional, deprivatii social, bolnavii cronici etc.
Schimbarile demografice si cele ale morbiditatii au modificat abordarea bolilor si incapacitatii. Pentru ca integrarea sa se poata traduce in practica, s-a impus din ce in ce mai mult necesitatea unui model mai larg al incapacitatii care sa-i cuprinda atat cauzele cat si consecintele. Principalele concepte implicate in model sunt deficienta, incapacitate si handi¬cap. Acestea cuprind o gama larga de probleme, de la fenomene biomedicale (deficienta), trecand prin limitari functionale si restrictii in activitate (incapacitate) si ajungand la defavorizare sociala (handicap). Datorita utilizarii foarte permisive a acestor termeni pot apare o serie de probleme practice.
Iata cativa din termenii acceptati de Organizatia Natiunilor Unite incepand cu anul 1994 pentru a face o distinctie cat mai clara intre conceptele cu care se opereaza.
Incapacitatea este un termen folosit pentru acoperirea unui numar foarte mare de limitari functionale ce pot fi intalnite la orice populatie a oricarei tari din lume. Persoanele pot avea incapacitati cauzate de disfunctionalitati fizice, intelectuale sau senzoriale, de conditii de sanatate sau boli mintale. Aceste conditii sau boli pot fi de natura permanenta sau tranzitorie.
Termenul handicap inseamna pierderea sau limitarea sanselor de a lua parte la viata comunitatii la un nivel echivalent cu ceilalti membri ai sai. El descrie interactiunea dintre persoana cu incapacitate si mediu. Scopul acestui termen este in exclusivitate acela de a arata lipsurile din mediul inconjurator si din actiunile organizate in societate, ca de exemplu: informarea, comunicarea, educatia etc., aspecte ce impiedica persoanele cu handicap sa participe efectiv la viata sociala. Deci, folosirea celor doi termeni, asa cum sunt definiti mai sus, trebuie privita prin prisma istoriei moderne a incapacitatii. Pentru ca in anii '70 a existat o confuzie in privinta termenilor care vizau mai mult aspectul medical decat imperfectiunile societatii, in 1980 Organizatia Mondiala a Sanatatii a adoptat o clasificare internationala a deficientei, incapacitatii si handicapului care a sugerat o abordare mai precisa si in acelasi timp mai relativista. Aceasta clasificare a facut o distinctie clara intre cei doi termeni si a fost extensiv folosita in domenii ca reabilitarea, educatia, statistica, legislatia, demografia, sociologia, economia si antropologia. Cu timpul, a avut loc o extindere a terminologiei folosite. Ceea ce este important de mentionat este faptul ca terminologia actuala recunoaste necesitatea de a se adresa atat nevoilor individului (reabilitarea si ajutorul tehnic), cat si imperfectiunile societatii (diversele obstacole in calea participarii la viata sociala). Abordarea integrata vizeaza doua alte procese importante: unul care precede reabilitarea - prevenirea - si unul care-i urmeaza reabilitarii - egalizarea sanselor.
Prevenirea defineste actiunea destinata impiedicarii aparitiei deficientelor sau impiedicarea lor de a cauza limitari functionale permanente sau incapacitati. Prevenirea include o diversitate de actiuni cum sunt: asistenta medicala primara, ingrijirea pre- si postna¬tala, educatia in domeniul nutritiei, campaniile de imunizari impotriva bolilor infectioase, regulamente de protectie a muncii, prevenirea accidentelor profesionale si prevenirea incapacitatilor rezultate din poluarea mediului sau conflictele armate. Se observa tenta predominant medicala a acestui termen.
Contrar prevenirii, egalizarea sanselor are intelesul unui proces prin care diversele sis¬teme ale societatii si mediului, cum ar fi serviciile, activitatile, informatiile sau documentarea sunt puse la dispozitia tuturor, in particular, persoanelor cu handicap. Acest proces vizeaza ca necesitatile fiecarui individ si cele ale tuturor indivizilor sa fie de importanta egala, sa stea la baza planurilor facute de societate si toate resursele sa fie folosite in asa fel incat fiecare individ sa aiba sanse egale de participare. Persoanele cu handicap sunt membre depline ale societatii si au dreptul de a ramane in interiorul comunitatii in care traiesc. Ele trebuie sa primeasca tot sprijinul necesar in cadrul structurilor integrate de educatie, sanatate, angajare in munca si servicii sociale. Cand persoanele defavorizate se vor bucura pe deplin de drepturi egale, ele vor avea si obligatii egale. Ca o parte integranta a procesului de egalizare a sanselor, trebuie prevazuta ajutorarea persoanelor defavorizate pentru ca ele sa-si poata asuma deplina responsabilitate ca membri ai societatii.


4.2. Reabilitarea - consideratii si necesitati fundamentale


Reabilitarea cere prin definitie o munca in echipa interdisciplinara datorita multitudinii nivelurilor pe care functioneaza. De aici se ridica urmatoarea problema: care stiinta sau care domeniu este legiferat sa preia conducerea in domeniul reabilitarii ? Unii considera ca medicina primara si tratamentul medical sunt cele mai eficiente metode de reabilitare. Daca actiunile medicale nu sunt sustinute sau urmate de alte actiuni care sa asigure insertia sociala adecvata, medicina singura nu are nici un efect durabil. Reabilitarea, deci, trebuie sa produca efecte pe termen lung prin intermediul unei riguroase munci interdisciplinare, de combinare a teoriei cu practica si cu cercetarea, la un nivel de competenta ridicat, pe baza unei comunicari multidirectionale si a unei coordonari la un nivel cat mai ridicat (regional, national, international).
Reabilitarea este mai mult decat aplicarea unor tehnici speciale. Contributia printr-o evaluare cat mai precisa a potentialitatilor functionale si exploatarea la maximum a capacitatilor reziduale sunt foarte importante. De asemenea, aspectele comportamentale ale bolii sau incapacitatii si modelele recuperatorii trebuie bine intelese de catre comunitate si de catre persoanele valide cu care persoana reabilitata sau in curs de reabilitare vine in contact in viata de fiecare zi.
Comunicarea si cooperarea in orice domeniu reprezinta cheia succesului. Politica sociala europeana este o politica care pune pret pe comunicarea cu cetatenii si informarea cat mai exacta a cetatenilor privind problemele potentiale cu care se pot confrunta. Vom vedea in continuare cum trebuie sa decurga cooperarea, comunicarea si informarea in domeniul reabilitarii ca necesitati de baza ale acesteia.
In primul rand, comunicarea si cooperarea in domeniul reabilitarii trebuie sa se realizeze pe plan profesional. Reabilitarea ca si complex presupune interventia pe un teren teoretic multidimensional si interdisciplinar. Acest lucru cere cooperarea intre profesionistii din domeniu; in practica in cadrul echipei de interventie, in cercetare pentru realizarea bine coordonata si centrata pe problemele reale ale proiectelor interdisciplinare si in teorie pentru promovarea si evolutia conceptelor teoretice si a strategiilor de instruire a personalului. De asemenea, ea presupune imbunatatirea comunicarii la nivel international, fapt considerat baza a cooperarii.
Pentru a putea vorbi despre progres si despre materializarea lui este necesara identifi¬carea si depasirea tuturor barierelor care stau in calea comunicarii internationale. Urmatoarele fapte sunt considerate posibile cauze ale insuficientei cooperari in domeniu: specializarea si exclusivismul; limbajul si forma de prezentare; diferentele culturale, situatiile demografice, dezvoltarea istorica si economica; bariere de ordin administrativ, legal, national sau geografic; competenta profesionala, autorizatiile de folosire si drepturile de autor; lipsa documentarii adecvate si diseminarea informatiei; folosirea inadecvata a sistemelor informationale existente si a canalelor de comunicare. Privind reabilitarea ca un sistem complex multidimensional si ca teren interdisciplinar teoretic, practic si de cercetare, se observa ca exista o serie de premise care indeplinite cu succes duc la inlaturarea barierelor mai sus mentionate.
In primul rand, este necesara o idee foarte clara si unitara asupra obiectivului normali¬zarii care consta in prevenirea accentuarii deficientei/inabilitatii unei persoane sau a transformarii ei intr-un handicap permanent care sa prejudicieze in mod fatal activitatea personala, sociala si economic-vocationala a acelei persoane. Prin metoda interventiei precoce se are in vedere prevenirea totala sau partiala a inabilitatii, iar acolo unde normalizarea ca atare nu este posibila se sconteaza totusi pe reducerea la minimum a efectului negativ pe care inabilitatea il are asupra bunastarii individului. Principiul normalizarii trebuie aplicat tuturor categoriilor de indivizi cu cerinte speciale fie ca deficienta este de ordin fizic, senzorial, mintal, emotional sau socio-economic. Pentru a putea fi aplicat cu succes, principiul normalizarii trebuie sa fie vazut ca fiind complex, flexibil, continuu si comprehensiv. Pentru a oferi garantii, el trebuie sa actioneze prin intermediul unei grupe largi de profesionisti si personal la toate nivelele de pregatire academica si specialitati in diferite domenii cerute de reabilitare: medicina, educatie, asistenta sociala, psihologie, sociologie, tehnologie si adminis¬tratie publica/legislatie. Dezvoltarea optima a reabilitarii, in cadrul acestor discipline stiintifice, presupune eforturi considerabile in trei domenii cheie: 1) dezvoltarea teoretica si instruirea; 2) domeniul practic si prestarea serviciilor; 3) cercetarea in domeniul reabilitarii.

In al doilea rand, exista o necesitate pentru cooperarea interdisciplinara si interna¬tionala intre specialisti. Exista, dupa cum am mai spus o multitudine de discipline de specialitate si campuri de actiune necesare implementarii principiului normalizarii unei persoane a carei inabilitate este clara si bine definita si care reprezinta totusi o conditie complexa care afecteaza individul in multiple situatii. Reabilitarea nu este un proces care actioneaza divizat in cele trei mari sectoare fizic, psihic si social, si de aceea este necesara o perfectare a cooperarii intre specialisti.
In al treilea rand, apare necesitatea unei cooperari si in domeniul cercetarii, cercetare care are ca obiect chiar principiul normalizarii. Spre sfarsitul anilor '70, inceputul anilor '80, intelegerea, organizarea si planificarea actiunilor privind cercetarea in reabilitare nu reprezinta mai mult decat o idee optimista, fara a se ancora insa prea mult in realitatea imediata. Se avea atunci in vedere o crestere a coordonarii internationale si a cooperarii in domeniul stiintelor non biomedicale. Argumentele care au fost aduse atunci si care reprezinta azi piatra de hotar in actiunile intreprinse pe baza principiului normalizarii au fost urmatoarele: 1) daca practica reabilitarii cere o abordare interdisciplinara si multidimensionala care sa o optimizeze, atunci ea trebuie neaparat sa includa proiecte de cercetare in aceleasi dimensiuni; 2) numai prin cercetare interdisciplinara putem obtin despre actualul proces al reabilitarii ca si intreg al problemelor sale globale si a rezultatelor multidimensionale; 3) cercetarea privind persoanele cu cerinte speciale implica probleme metodologice specifice; cercetarea interdisciplinara comparativa poate ajuta la descoperirea acestor probleme si la dezvoltarea metodologiilor specifice pentru a le intampina; 4) intrucat forta umana si resursele financiare reprezinta probabil cele mai severe limitari care stau in calea cercetarii in domeniul reabilitarii, aceste cercetari trebuie facute la un cost cat mai mic cu putinta; 5) duplicarea inutila a cercetarii trebuie prevenita la nivel national si international si 6) raspunsurile bazate pe cercetare, care ar trebui date unora dintre cele mai grave probleme ale reabilitarii, pot fi gasite doar daca aceste probleme sunt abordate sub unghi interdisciplinar sau prin intermediul unor proiecte de cercetare cel putin nationale la care sa participe cei mai buni specialisti. O alta conditie sine qua non a cooperarii este informarea adecvata. Astfel imbunata¬tirea informarii este o rampa de lansare pentru imbunatatirea cooperarii.
Expertii specializati in teoria reabilitarii, in instruire si cercetare, precum si persoanele cheie din domeniul reabilitarii trebuie sa posede: cunostinte despre nevoile si practicile reabilitarii in diferite tari, avand in vedere diferitele tipuri de persoane cu trebuinte speciale; cunostinte despre literatura de specialitate, despre teoriile cele mai moderne, ultimele rezultate ale cercetarii si posibilitatile tehnologice la nivel international; dorinta de informare reciproca asupra rezultatelor majore ale cercetarii, despre proiectele demarate de universitati, institutii specializate de cercetare etc. De asemenea, imbunatatirea comunicarii este o rampa de lansare pentru imbunatatirea informarii.
Pentru imbunatatirea si promovarea comunicarii si cooperarii in domeniul reabilitarii este nevoie primul rand in constientizarea si recunoasterea problemelor care apar pe parcursul acestor procese, constientizarea reala a dimensiunilor si a nevoii unei reabilitari adecvate.
Apoi, este necesara crearea unor retele mondiale sau continentale ori largirea celor deja existente, in ceea ce priveste documentarea si informarea in domeniul reabilitarii. Este necesara pregatirea profesionala si perfectionartea permanenta a personalului, cresterea activitatii si cooperarii intre organismele internationale raspunzatoare de reabilitare in vederea imbunatatirii conditiei umane.

TEMA : Analizati implicatiile procesului de recuperare si de reabilitare asupra transpunerii in fapt a filosofiei normalizarri si a conceptiei integrationiste.


5. Studiu comparativ al premiselor si rezultatelor normalizarii in tari
ale Uniunii Europene


Masurile luate pentru satisfacerea cerintelor speciale ale persoanelor si, in primul rand, ale copiilor, cu handicap in tarile Uniunii Europeana au ca trasatura comuna intentia de a integra aceste persoane in scoli, la locul de munca si in societate. Aceasta initiativa porneste pe la sfarsitul anilor '60, inceputul anilor '70, cand obiectivul conceptiei integrationiste prinde contur mai clar. Cresterea treptata a increderii in masurile integrationiste a determinat trecerea la actiune in unele scoli fie in contexte integrate, fie separate si la intampinarea unor provocari, cum ar fi de exemplu, constientizarea faptului ca exista o crestere a numarului copiilor cu probleme sociale si de comportament.
Integrarea persoanelor cu cerinte speciale are, in cadrul Uniunii Europene, o baza solida din punct de vedere teoretic, baza care a fost pusa de cateva idei ale unor specialisti din diferite tari. Cele mai semnificative ar fi cele din Italia, unde Franco Basaglia dezvolta conceptul de psihiatrie democratica si in Danamarca unde Niels E. Bank-Mikkelsen propune la inceputul anilor '40 conceptul de normalizare. Aceste doua notiuni s-au extins, in timp, dincolo de educatia formala si s-au concentrat mai mult asupra integrarii sociale si economice in societatea deschisa persoanelor cu handicap.
Ca urmare a miscarilor declansate de aceste doua idei, in 1978 se publica in Marea Britanie "Raportul Warnock", care constituie raportul oficial asupra Cerintelor Educative Speciale si se insista asupra necesitatii de a considera copiii cu probleme ca indivizi, nu ca un grup omogen atunci cand este vorba de tehnici de interventie, strategii de socializare sau terapie. In plus, raportul subliniaza faptul ca multe dintre problemele copiilor sau adultilor numiti handicapati erau cauzate mai degraba de sisteme decat de incapacitatile personale ale fiecaruia. Tot cu aceasta ocazie a fost evidentiata necesitatea de a raspunde tuturor persoanelor care intampina dificultati de orice natura ar fi ele nu numai acelui procent de 2% considerat cu incapacitati distincte si clar conturate. In timp, ideile Warnock au devenit compatibile cu definitiile Organizatiei Mondiale a Sanatatii privind deficienta, incapacitatea si handicapul si au ajutat la stabilirea unei terminologii adecvate care sa includa si conditiile si neajunsurile mediului social in care aceste persoane traiesc. Aceasta terminologie a devenit larg utilizata in Europa de Vest si a ajutat la stabilirea unei comunicari eficiente intre cercetatori, practicieni, promotorii de masuri si guverne, in ciuda unor diferente dintre sistemele de educatie nationala si a unor realitati, cum ar fi de pilda in domeniul educatiei speciale, ilustrat prin urmatorul exemplu: in Italia doar 1,8% dintre copii sunt considerati a necesita educatie speciala, in Olanda 13%, iar in Suedia nu exista o statistica in acest sens deoarece educatia speciala nu mai este considerata un sector separat de restul sistemului educational.
Iata, in continuare cateva exemple al unor tari din Uniunea Europeana, cu politicile pe care le aplica si masurile pe care le iau in domeniul integrarii sociale pornind de la integrarea precoce educationala, cat si de la progresele obtinute pana in prezent.


5.1. Aplicarea filosofiei normalizarii si conceptiei integrationiste in Italia, Tarile Scandinave, Franta, Belgia, Germania, Marea Britanie si Spania


Pana in prezent, Italia si Spania sunt tarile care, alaturi de Tarile Scandinave,au obtinut cele mai mari progrese in domeniul integrarii. In 1971, legislatia stabileste in Italia ca integrarea este un drept general, pentru ca numai noua ani mai tarziu, in 1982, gradul de severitate al incapacitatii sa fie eliminat prin lege drept criteriu de excludere din orice statut social. Integrarea a fost mai intai introdusa in scolile de masa prin progresiva deschidere a portilor acestora pentru copiii cu cerinte speciale, fiecare clasa dispunand de un profesor de sprijin, special angajat pentru acesti copii. Italia este tara care a aplicat pe scara cea mai larga integrarea, ea efectuandu-se atat in domeniul psihiatriei, cat si a tulburarilor de comportament. O caracteristica importanta a reusitei aplicarii normalizarii o constituie coordonarea perfecta intre serviciile locale de sanatate, caritate si educative.
In Tarile Scandinave un accent mare este pus pe drepturile copilului. Acesta trebuie sa traiasca in mijlocul familiei si sa dispuna de toate resursele posibile. De asemenea, multe dintre responsabilitati si resurse sunt trecute pe seama comunitatilor locale, care se ocupa direct si in cea mai mare masura de integrarea persoanelor cu probleme. Cea mai mare parte a cazurilor au fost integrate individual. Astfel, in Danemarca, unde exista 80.000 de copii considerati a avea nevoie de sprijin special la un moment dat in viata lor scolara, aproximativ 87,5 % sunt integrati individual. Se considera ca factorul cheie al reusitei integrarii timpurii a copiilor cu cerinte speciale in aceste tari (prevenindu se astfel complexitatea dificila a initierii programelor speciale la varsta adolescentei sau chiar in viata adulta) il constituie, aproape in exclusivitate gradul de motivatie al educatorilor si profesorilor.
In Franta, unde metodele efective nu sunt stabilite de foarte multa vreme si regimul scolii franceze este mai sever si mai competitiv, s a progresat mai putin in aceasta directie. In aceasta tara, copiii cu probleme de integrare sau cu deficiente grave se afla in responsabilitatea Ministerului Afacerilor Sociale, sistemul educational neacordandu le o importanta prea mare. Totusi, integrarea copiilor incepe de la nivelul scolii primare. In acest sens, s-au elaborat asa numitele projets pédagogiques, care reprezinta programe personalizate de invatare si care sunt considerate ca decisive in integrare. De asemenea, s-au mai creat si clase integrate formate din 10 12 copii cu cerinte speciale, dar plasate in scolile de masa. Se observa ca in Franta integrarea este in cea mai mare masura lasata in seama educatiei, spre deosebire de Italia unde educativul, socialul si legislativul au ponderi relativ egale.
In Belgia progresul in directia integrarii a fost limitat de complexitatea extrema a sistemului de educatie. Motivatia pentru integrarea precoce, inca de la varsta prescolara, este puternica in Belgia, insa factorul care ridica cele mai multe obstacole este existenta a trei comunitati lingvistice diferite si autonome care se situeaza deasupra unui sistem educational national, local si privat, tripartit. Totusi, integrarea individuala a copiilor este realizata cu succes, interesul fiind asemanator Frantei, de natura predominant pedagogica. Se incurajeaza cooperarea dintre scolile speciale si scolile de masa si transformarea treptata a scolilor speciale in centre de resurse unde sa se desfasoare o munca in echipa.
Germania, una din "tarile-forta" ale Comunitatii Europene, are si ea un sistem relativ restrictiv in ceea ce priveste integrarea, in special cea educationala, datorita separarii teritoriale pe landuri. Astfel, politica pro sau contra integrationista se aliniaza si ea politicii globale a landului respectiv. Climatul animat exagerat de mult de competitie, ridica problema, in aceasta tara, ca la nivel educational copiii cu cerinte speciale ar putea diminua nivelul de performanta intr-o clasa. Totusi, presiunile din partea grupurilor de parinti si sistemul de asistenta sociala bine pus la punct au facut posibila integrarea individuala in comunitate a copiilor si persoanelor defavorizate. Conceptia integrationista nu este pusa in aplicare aici, ca si in Italia sau Tarile Scandinave, pe scara larga, ci mai izolat. Astfel, cel mai pretentios proiect a fost pornit la Hamburg, pe baza modelului italian de dezvoltare si avea in vedere infiintarea a 50 de scoli primare integrate pana in 1996.
O tara a Uniunii Europene care prezinta o serie de caracteristici aparte este Marea Britanie. Pana nu demult, exista aici tendinta de a delega responsabilitatea educatiei autoritatilor locale, impiedicand raspandirea masurilor luate la nivel national. Dar aceasta limitare a fost compensata de deschiderea spre inovatie, de dezvoltarea abordarii centrate asupra copilului si de ideile Warnock, care au pus bazele strategiilor de integrare timpurie a copiilor cu handicap. In invatamantul de masa se distinge existenta asa numitelor special units, care sunt asemanatoare claselor integrate franceze, dar nu merg mai departe decat acestea, unele dintre unitatile speciale fiind integrate in clase obisnuite. Actul de Reforma a Educatiei din 1988 si masurile sale au pus integrarea sub o lumina incerta, deoarece accentul pus pe competitie in scoli, incurajarea scolilor de a iesi de sub controlul democratic local si prioritatea acordata testelor de evaluare generala nu sunt compatibile in principiu cu ideologia integrationista. Pe plan social, sistemul de asistenta sociala foarte dezvoltat, centrele pentru ajutor in situatii de criza bine dotate si sistemele ambulatorii de terapie ocupationala reusesc, pe de alta parte, sa realizeze o integrarea socio economica a altor categorii de varsta cu diferite probleme adaptative.
Foarte diferita este situatia in Spania, unde guvernul a exploatat toate avantajele ce au decurs din experienta altora, evitand in acelasi timp greselile facute de altii. Acest lucru a permis autoritatilor spaniole sa identifice masuri eficace si sa inteleaga nevoia unui plan coordonator general. Exista in Spania rezultate pozitive in ceea ce priveste integrarea precoce a copiilor in scoli si societate, aici punandu-se accent mai mare pe beneficiile sociale mai mult decat pe cele strict pedagogice. Problema cruciala cu care se confrunta Spania a ramas efectuarea pregatirii si instruirii cadrelor specializate care sa lucreze in domeniul reabilitarii.


5.2. Aspecte ale structurilor recuperatorii in invatamantul special din Franta si Canada


Concretizarea principiului recuperarii prin integrare sociala ne apare chiar in definirea deficientei mintale: deficienta mintala este privita ca o "incapacitate de adaptare sociala care poate in cele mai grave cazuri sa justifice tutela". Retardatul mintal este o persoana care nu se adapteaza armonios mediului sau social, grupului caruia ii apartine, inadaptare care se datoreaza deficitului lui intelectual. Cauzele pot fi ereditare, infectioase, traumatice sau carente ale mediului. Observam evolutia in timp a conceptiei scolii franceze, in viziunea careia, retardul mintal era o boala, iar azi a devenit o forma de inadaptare care necesita interventia specialistilor pentru recuperare prin integrare sociala. Prin aceasta noua viziune se explica multitudinea institutiilor create in ultimele decenii in Franta in scopul recuperarii timpurii a deficientilor si reinsertiei lor sociale.
Invatamantul special francez dateaza in mod oficial din 15 aprilie 1909, cand a fost legiferat. El a fost reformat prin Decretul din 6 ianuarie 1959 si redefinit cu ocazia Legii de orientare in favoarea persoanelor handicapate din 30 iunie 1975, care a creat comisiile de educatie speciala. Stopat in evolutia sa de dupa cele doua razboaie mondiale, el a cunoscut o mare dezvoltare dupa 1950 si mai ales dupa legea din 30 iunie 1975, care face din depistarea si readaptarea handicapatilor o "obligatie nationala". Datorita fondurilor alocate de catre stat iau fiinta mai multe institutii de recuperare a deficientilor mintali. Enumeram in cele ce urmeaza cateva dintre aceste institutii.
1) Grupul de ajutor psihopedagogic. Este constituit dintr-un psiholog si unul sau mai multi educatori care asigura adaptarea scolara a elevilor, facand din acestia obiectul observa¬tiei continue. In cadrul invatamantului public din Franta, Grupul de ajutor psihopedagogic a fost creat prin circulara ministeriala din 9 februarie 1970, care organizeaza prevenirea inadaptatilor la mediul scolar. Acest grup actioneaza la nivel preelementar si elementar. El intervine atunci cand profesorii o cer, sub forma de reeducare individuala sau pe grupe mici. Elevii continua sa frecventeze clasele normale sau speciale in scoala. Psihologul scolar si profesorul specializat in readaptarea psihopedegogica sau psihomotorie actioneaza in stransa coeziune cu ceilalti profesori, cu medicul sau asistenta sociala.
Grupul de ajutor psihopedagogic este integrat in mediul scolar. Acesta nu este nici o structura concurenta, nici o organizatie paralela. Membrii acestui grup sunt pentru cadrele didactice niste interlocutori disponibili, care participa la viata scolii si la reuniunile consiliului profesoral. Ei sunt de asemenea interlocutori ai familiei, jucand un rol delicat de mediatori intre elevi, parinti si scoala. Dupa statisticile Ministerului Educatiei Nationale, in 1987 existau in Franta 2.584
Grupuri de ajutor psihopedagogic. Acestui grup i se atribuie meritul diminuarii continue a numarului de elevi inscrisi in clasele speciale ale scolii primare. Fara sustinerea acestui grup, multi elevi ar fi in continuare dirijati spre invatamantul special.
2) Centrul de actiune medico-sociala. Este o institutie de depistare si de tratament a tulburarilor psihice, motorii si senzoriale ale copiilor ce a fost definita precis in 1976 printr-un decret care fixeaza conditiile functionarii ei. Acest centru are acelasi scop ca si Grupul de ajutor psihopedagogic, dar nu primeste decat copiii de varsta prescolara. Echipa pluridiscipli¬nara care stabileste psihodiagnosticul si terapia este formata din medici, pedagogi, psihologi si recuperatori. Acestia fac psihoterapie si tratamentul impreuna cu participarea activa a parintilor.
3) Plasamentul familial specializat. Este un mod de interventie sociala care intentio¬neaza sa inlocuiasca partial parintii unui copil handicapat, ajutandu-l pe acesta, prin incredintarea unei asistente materne.
Ingrijirile pe care le necesita un copil cu nevoi speciale constituie pentru multe familii o greutate pe care nu pot sa si-o asume in intregime. Cei mai multi parinti doresc plasarea copilului lor intr-o institutie medico pedagogica, dar aceste institutii sunt destul de putine, asa incat recurg la alte structuri de plasare. Plasarea familiala specializata se organizeaza de obicei in jurul unei institutii care ii asigura gestiunea administrativa, fara a se implica in modul de functionare. O asistenta sociala viziteaza cu regularitate parintii "adoptivi". Fiecare familie nu primeste odata spre ingrijire decat un singur copil handicapat. Ea este ajutata de catre o echipa compusa din medici (psihiatri, pediatri), psiholog, educator si ergoterapeut. Parintii micutului handicapat sunt primiti in dispensar. Ei pot lua copilul cu ei in week-end. Pentru ca parintii "adoptivi" sa se odihneasca o zi pe saptamana, o a doua educatoare se ocupa de toti copiii din sector pe care ii primeste alternativ in mici grupe de 5 6 maximum.
4) Clasa de adaptare. Statisticile arata ca 1984 existau in Franta 18.243 de elevi inscrisi in clasele de adaptare. Ele au fost create in invatamantul normal (de masa), ca urmare a circularei ministeriale din 9 februarie 1970 si sunt constituite din "sectii de adaptare" (in gradinita) si "clase de adaptare" (in scoala primara si invatamantul gimnazial). Aceste clase primesc temporar elevi cu dificultati de adaptare scolara pentru care se face tot posibilul ca sa poata fi reintegrati in scurt timp in invatamantul normal. In clasele de adaptare lucreaza cadre specializate pentru copiii inadaptati, impreuna cu psihologi, medici, depinzand fie de un Grup de ajutor psihopedagogic, fie de un Centru medico psihopedagogic sau de o alta institutie exterioara scolii.
In invatamantul gimnazial, clasele de adaptare functioneaza de la a III-a la a VI-a in localul unui colegiu de invatamant secundar normal. Orarul si programele lor sunt la fel cu ale elevilor normali, dar accentul se pune pe matematica si franceza, ca si pe activitatile fizice si creatoare. Durata, in general, nu depaseste un an, la sfarsitul caruia se estimeaza daca elevul trebuie sa mai ramana inca un an sau nu in aceste clase. Dupa 1981 clasele de adaptare nu mai sunt considerate de catre Educatia Nationala ca apartinand invatamantului special.
5) Clasele de perfectionare. Sunt clase speciale care primesc elevi deficienti mintali, cazuri usoare sau mijlocii sau care prezinta tulburari de comportament. Clasele de perfectiona¬re sunt anexate scolilor elementare, dar ele pot fi la fel de bine grupate in "scoli nationale de perfectionare" sau "scoli autonome de perfectionare".
Organizarea si functionarea lor dateaza din 15 aprilie 1909. Aceste scoli au primit conform legii din 30 august 1985 numele de "Institute regionale de invatamant public adaptat". In 1987 existau in Franta 81 astfel de institute cuprinzand 11.808 de elevi, 27 de scoli autonome de perfectionare cuprinzand 1.571 de elevi si 4.726 clase speciale cuprinzand 63.555 de elevi. Considerand totalul populatiei scolare de peste 12.000.000 si faptul ca la 250 300 de elevi este necesara o clasa pentru deficienti intelectuali, francezii considera azi ca trebuie facut un mare efort in continuare pentru a satisface aceste necesitati. Clase speciale sunt, in general, incredintate psihopedagogilor. Invatamantul special este esential, concret si practic. Cand au implinit 12 ani, elevii pot continua scolaritatea fie intr-o scoala de perfectionare, fie intr-o sectie a educatiei specializate.
6) Camin specializat. Este o institutie rezervata adultilor handicapati incapabili de autonomie si avand nevoie de o ingrijire constanta sub supraveghere medicala. Ea a fost creata prin decret in 26 decembrie 1968, in aplicarea articolului 46 a Legii orientarii in favoarea persoanelor handicapate (30 iunie 1975). Ea se adreseaza subiectilor handicapati mintal, cu tulburari motorii importante, cu deficiente senzoriale. De capacitate redusa (30 40 de paturi), caminul beneficiaza de personal numeros, capabil sa acorde asistenta pensionarilor in actele de viata curente (toaleta, imbracat, odihna etc.), sa-i distreze si sa-i ingrijeasca. Circulara din 28 decembrie 1978 insista asupra necesitatii de a pastra legatura internatilor cu familia lor, evitand izolarea, favorizand primirea zilnica de vizite de catre handicapati, creand structuri de primire a familiilor in institutie, facand sa participe familiile la gestiunea institutiei.
7) Centrul de ajutor prin munca. Este o institutie particulara, care primeste adultii handicapati, oricare ar fi natura handicapului, avand o capacitate de munca inferioara celei normale. Centrul de ajutor prin munca ofera persoanelor cu handicap sever posibilitati de activitate profesionala, un cadru educativ, o supraveghere medicala sustinuta si un mediu de viata favorabil dezvoltarii personale in vederea integrarii sociale. Aprobarea intrarii in Centru de ajutor prin munca se face ca urmare a deciziei comisiei tehnice de orientare si de plasare profesionala. Ea nu devine definitiva decat dupa o perioada de adaptare (6 luni sau mai mult). Activitatile profesionale sunt foarte variate, de la muncile de terasament pana la finisarea pieselor mici din echipamentul industrial. Muncitorii primesc un salar - in general mic - care este acoperit de produsul muncii lor. Centrele de ajutor prin munca sunt supuse legislatiei muncii si sunt luate in evidenta serviciului de ajutor social.
8) Sectia de educatie specializata. Clase de invatamant special destinate adolescen¬tilor care prezinta o deficienta intelectuala si grupele de clasa atelier au fost infiintate in urma circularei ministeriale din 26 noiembrie 1965, din 2 mai 1966 si din 27 decembrie 1967. Ele sunt integrate, in general, in colegii de invatamant secundar si scolarizeaza elevii cu deficiente usoare intre 12 si 16 17 ani. Ele constituie adesea urmarea claselor de perfectionare. In 1987 existau deja in invatamantul public si privat 1.440 de clase de educatie specializata, cuprinzand 113.225 adolescenti si 133 clase de atelier, cuprinzand 3.404 elevi. Formarea in aceste clase dureaza 4-5 ani si se desfasoara ca invatamant de cultura generala incredintat profesorilor specialisti, titulari si unor profesori cu o formatie preprofesionala si profesionala (mecanica, lucru de mana, pictura etc.) asigurata de profesori tehnici din invatamantul profesi¬onal. Este prevazut si stagiu practic in industrie.
9) Atelierul protejat. Este un loc unde muncesc adultii muncitori handicapati care nu pot sa se adapteze in colectivitatile mari si care sunt incapabili sa satisfaca sarcinile unui angajat. Muncitorii lucreaza 30-39 ore pe saptamana si primesc un salar proportional cu randamentul lor, care nu poate fi in nici un caz inferior salariului fixat prin decret ministerial. Intrarea in ateliere se face cu autorizarea comisiei tehnice de orientare si reeducare profesionala.
10) Comisia tehnica de orientare si redistribuire. Este o instanta creata in favoarea handicapatilor, avand competenta pentru adulti. Ea se pronunta asupra orientarii subiectilor handicapati fie spre un atelier protejat, fie spre centrul de ajutorare prin munca. Comisia apreciaza daca starea persoanei justifica atribuirea alocatiei adultilor handicapati.
Drept element de comparatie, in raport cu tipurile de institutii infatisate mai sus, vom prezenta in continuare modul de organizare al sistemului de invatamant din Québéc Canada. Conform datelor incluse in "programul de studii al claselor de copii defi¬cienti" principalele forme de organizare a educatiei speciale a deficientilor mintali in Québéc Canada sunt:
1) Caminul (pensionat), sistemul cel mai vechi de asistenta; deficientul mintal frecventa cateva clase speciale organizate la spitalul pentru bolnavi psihici sau la scoala pentru surzi. Aceasta forma prezinta mai multe dezavantaje: il priveaza pe copil de mediul familial, il mentine intr-un mediu supraprotector care nu-l pregateste pentru viata de adult etc.
2) Externatul central - elevii externatului central frecventeaza cursurile unei scoli centrale, revenind in familie dupa terminarea orelor. Aceasta forma prezinta avantaje multiple: pastrarea contactelor cu mediul familial, contactul (la scoala) cu colegii selectionati si cu un personal specializat, numarul suficient de mare de elevi permite o clasificare in grupuri omogene. Centralizarea obliga insa la utilizarea unui sistem de transport, iar pe de alta parte, elevul este marcat de faptul ca nu este la fel cu ceilalti copii, mergand la o scoala destinata deficientilor mintali.
3) Clasa unica, in scopul pastrarii deficientului mintal in mediul sau se organizeaza adesea clase speciale in interiorul unei scoli de masa. In timpul orelor de clasa, elevul este incredintat unui invatator specializat si supus unui program elaborat conform posibilitatilor si trebuintelor sale. Colegii sai de clasa sunt de acelasi nivel. Clasa unica prezinta si ea numeroase dezavantaje. Deficientii mintali parasesc clasa speciala, iar parintii au retineri in momentul incadrarii intr o astfel de forma de scolarizare datorita efectelor nefavorabile ale contactului cu normalii. Pe de alta parte, in clasa unica sunt plasati elevi foarte deosebiti ca varsta cronologica, ceea ce complica mult sarcina invatatorului, indeosebi ca urmare a trebuintelor diferite ale copiilor. In sfarsit, ca urmare a formei de organizare, deficientul mintal isi petrece 4-5 ani in aceeasi clasa, cu acelasi invatator, ne fiind promovat intr-o alta clasa, ceea ce impiedica sa constientizeze progresele sale.
4) Grupele de clase speciale reprezinta o forma intermediara intre clasa unica si externatul central, asigurand un maximum de eficacitate. Grupul de clase speciale ii permite elevului sa ramana in mediul sau, oferindu-i in acelasi timp toate avantajele unei concentrari de elevi, material si cadre specializate. Acest sistem este posibil doar in centrele urbane. Practic, se alege o scoala situata intre 3 4 scoli generale pentru normali, catre care sunt dirijati toti deficientii mintali din teritoriu. In acest mod, scoala generala pentru normali cu un ciclu special va cuprinde 4 8 clase speciale.

TEMA: Analizati, comparativ, modalitatile de abordare a conceptiei interactioniste in diferite tari occidentale. Care sunt factorii ce influenteaza diferentele in abordarea integrarii persoanelor cu cerinte speciale datorate unor deficiente? Care model este mai eficient? Argumentati optiunea dumneavoastra.


5.3. Consecintele psiho-sociale si socio-economice ale conceptiei integrationiste


Se poate afirma ca experienta europeana a aratat ca integrarea individuala a persoanelor cu cerinte speciale poate fi realizata cu succes in cazul in care calitatile unui sistem se unesc pentru a si aduce contributia la realizarea acestui deziderat si daca resursele necesare sunt puse la dispozitie intr o masura suficienta. Exista numeroase metode de a asigura flexibilitatea si progresul gradual. Comunicarea eficienta intre diferite servicii, crearea de noi posturi de consultanta in domeniul reabilitarii, dezvoltarea functiei de furnizor de resurse, infiintarea plasamentelor temporare si integrarea prescolara/scolara precoce, reprezin¬ta cateva dintre aceste metode.
Metodele si practicile destinate imbunatatirii conditiei umane a persoanelor cu cerinte speciale au incurajat folosirea adecvata a terminologiei de referinta care a devenit unica si concordanta cu principiile Organizatie Mondiale a Sanatatii si Organizatie Natiunilor Unite. Abordarea terminologiei unitare a constituit un pas crucial pentru imbunatatirea comunicarii si cooperarii in reabilitare, a jucat un rol calauzitor in sprijinul aplicarii curentului integrationist. Totusi, natura complexa a realitatii face imposibil consensul. Intentia de a folosi un limbaj unitar, care sa respecte susceptibilitatile, reprezinta in Europa un viraj cultural, dar in acelasi timp reprezinta si o afirmare a unei schimbari de mentalitate.
In cadrul reabilitarii, interventia timpurie reprezinta o trasatura comuna in toate tarile comunitare, ea fiind recunoscuta ca fiind metoda cea mai eficienta preventiva si terapeutica in favoarea copiilor cu cerinte speciale. Interventia precoce reprezinta o prioritate in cadrul tuturor programelor care participa ca proiecte model in cadrul relatiei Uniunii Europene. De remarcat au fost modelele Centrelor psiho-socio-medicale din Belgia, Centrele de indrumare infiintate prin actiunile conjugate ale Ministerului Sanatatii si Bunastarii Publice din Grecia, precum si echipele multidisciplinare mobile din aceeasi tara. Se pune din ce in ce mai mult accentul pe transformarea informatiei de natura educationala, psihologica, medicala si sociala intr-o evaluare complexa.
In general, viitorul integrarii ar putea fi favorabil, acest lucru ne fiind insa cu certitudine sigur. Exista in unele cazuri riscul ca integrarea sa devina victima metodelor ultraconvetionale, care nu lasa loc prea mult tolerantei si flexibilitatii. Si desigur, acest lucru ar putea afecta nefavorabil multe mii de persoane cu cerinte speciale, care supuse normalizarii ar putea reprezenta un beneficiu social si economic.
Ca o concluzie finala, se poate spune ca pentru oricare tip de cerinta speciala exista in Europa resurse, intelegere si cunostinte bazate pe studii, experienta profesionala si competenta ridicata. Exista si o permanenta dorinta de imbunatatire a calitatii vietii si de asigurare a bunastarii tuturor. Se mai poate vorbi si despre un inalt grad de convergenta a punctelor de vedere a profesionistilor din domeniu si ale familiilor persoanelor defavorizate social in legatura cu valorile carora trebuie sa li se alinieze politicile si prioritatile. Aceasta convergenta duce la o recunoastere generala a valorilor specifice integrarii cat si a necesitatii unei abordari strategice cere sa implice atingerea unor obiective radicale prin metode flexibile, aplicate gradual.
Asa stand lucrurile, integrarea ar avea perspective mult mai bune daca n ar depinde atat de mult de fragilitatea economica. In multe cazuri, resursele financiare alocate reabilitarii sunt in regres, daca uneori nu chiar neglijate. Este mereu si mereu nevoie de noi impulsuri pentru a aduce aceste resurse acolo unde ar fi trebuit sa ajunga de la bun inceput.
Un alt factor care poate umbri normalizarea ar fi tendinta politica usor elitista, care in mod clar nu s-ar raporta la toate categoriile de persoane cu cerinte speciale in mod egal.
Desigur ca acesti doi factori care ar putea fi priviti ca regresivi in domeniul reabilitarii nu trebuie exagerati. Totul este ca activitatile la nivel european sa fie privite cu foarte mult spirit critic si dorinta de imbunatatire a practicilor deja existente. Reabilitarea nu trebuie sa caute sisteme sociale sau educationale sofisticate care sa transforme integrarea intr un lux accesibil doar celor capabili. Mai degraba ar fi utila concentrarea eforturilor spre dezvoltarea unei politici europene globale, exprimata atat in acordarea fondurilor necesare cercetarii si inovatiei, cat si in sprijinirea regiunilor mai putin dezvoltate, pentru a asigura tuturor persoanelor defavorizate o sansa la o viata demna.
Cheia de bolta a dezvoltarii satisfacatoare a unei societati sta in promovarea fraternitatii, in valorizarea pozitiva si libera a creativitatii si competentei umane, precum si in abilitatea si puterea de a exploata noile tehnologii si de a gasi noi solutii la probleme. Folosirea abilitatilor si vointei tuturor in cooperare sunt necesare pentru a atinge telul unei societati corecte, cu o distributie egala a libertatilor individuale, cu o participare sociala larga, cu un statut egal intre barbati si femei si cu o democratie solida. Egalitatea in drepturi, libertatea si solidaritatea sunt deci pietrele de hotar ale bunastarii.
S-ar putea spune ca o societate care doreste sa se dezvolte ca o societate a bunastarii (welfare society), necesita conjugarea unor mari eforturi. Acest lucru s-a intamplat in tarile din Europa de Vest, care acum formeaza Uniunea Europeana. Dar oferta oportunitatilor egale ale cetatenilor nu este singurul lucru pe care trebuie sa-l asigure o asemenea societate, la fel cum nici decizia politica singura, nu poate asigura calitatea vietii. Bunastarea trebuie sa implice sarcini si sa stimuleze participarea comunitara si asumarea de responsabilitati. Calitatea vietii nu este doar o chestiune de bunastare materiala. Este la fel de importanta dezvoltarea retelelor sociale puternice, chiar si in medii restranse sau ocupationale.
Inovatiile tehnologice au fost acompaniate de ajustari importante si rapide. Societatea este divizata intr-un numar mare de grupuri sociale, unele antagoniste, altele care, dimpotriva, impartasesc valori comune. Solidaritatea este o chestiune pe care toti trebuie sa o invete, incepand cu generatiile cele mai tinere. Exista astfel riscul, ca activitatile umane de baza sa fie deteriorate daca dezvoltarea nu se petrece in ritm la fel de sustinut peste tot. Intr-un timp cum este cel pe care-l traim, cand tarile au devenit din ce in ce mai dependente una de alta, solutiile la problemele sociale grave cer ca tarile experimentate, puternic dezvoltate sa imparta din experienta, din cunostintele si tehnologia lor celor care au un ritm de dezvoltare mai lent sau se afla in perioada de tranzitie. Exista multe situatii in care oamenii isi indeplinesc cu greu obligatiile sau in care aspiratiile depasesc resursele. Exista domenii neglijate; exista probleme fara raspuns. Cooperarea si comunicarea internationala reprezinta solutia la toate acestea.
Pentru a putea intampina schimbarea exista cateva linii directoare pe care tarile comunitare le au urmat in politica lor sociala. Printre ele se numara: cresterea economica prin locuri de munca suficiente; protejarea mediului social si asigurarea unei dezvoltari ascendente; intarirea capacitatilor si vointei pentru asumarea responsabilitatii comune (este nevoie de toti si toti pot fi utili); dezvoltarea retelelor sociale solide in mediile restranse; schimbarea prioritatilor in vederea cresterii eficientei globale a implementarilor realizate pe plan social; prevenirea problemelor sociale grave cum sunt poluarea, crima, epidemiile etc.
Unul dintre factorii esentiali pe care tarile membre si nu numai ele, il privesc ca fiind primordial in formarea constiintei sociale este educatia. De aceea educatia este unul dintre drepturile fundamentale ale copilului, dandu i posibilitatea de a-si extinde aria de cunostinte, intelegere si nu in ultimul rand ingaduinta.
Un alt factor important este calitatea serviciilor. In general, la nivel comunitar se merge spre o imbunatatire a serviciilor acordate persoanelor in varsta, bolnavilor cronici si celor ce formeaza categoria persoanelor cu cerinte speciale. Sanatatea in general nu depinde doar de starea fizica a persoanei, ci si de conditiile de munca, de viata, de nutritie etc.
Pe acest fond se constituie si forta de munca in care un loc aparte il are categoria persoanelor cu cerinte speciale. S-a pus de multe ori intrebarea daca sumele si energia acordate interventiei, care astfel evita institutionalizarea, au un rasunet viitor ? Experienta tarilor dezvoltate a aratat ca cheltuielile alocate interventiilor de tip integrationist si normalizator plaseaza aproximativ o treime din persoanele cu cerinte speciale in randul persoanelor normal integrate si recupereaza o mare parte a cheltuielilor prin plasarea acestora pe piata muncii. Cheltuielile la care s-ar ridica institutionalizarea acestor persoane, ca o alternativa a reabilitarii sociale, ar fi duble fata de cheltuielile alocate interventiei cu scop integrationist. De altfel, scopul politicii sociale este de a plasa pe piata de munca cat mai multe persoane, acest lucru contribuind la cresterea calitatii vietii.
Astfel, deviza tarilor avansate este aceea ca persoanele cu cerinte speciale, odata reabilitate si incadrate din punct de vedere social si ocupational, returneza statului fondurile care au fost cheltuite pentru reabilitarea lor, prin platirea taxelor si impozitelor ca oricare alt cetatean. Scopul guvernelor este sa readuca persoanele cu cerinte speciale in viata activa pentru a nu se transforma intr-un grup parazit.
Repercusiunile aplicarii conceptiei integrationiste sunt pozitive atat asupra aspectului social cat si asupra celui economic. Interventia timpurie si implicit evitarea institutionalizarii, sporirea calitatii educatiei si reabilitarii complexe si efectele pozitive asupra investitiilor bugetare si asupra fortei de munca, iata principalele consecinte ale punerii in practica a principiului normalizarii.
Daca premisa de la care pleaca acest principiu este asigurarea calitatii optime a vietii persoanelor defavorizate social, iar consecinta aplicarii lui este materializarea ei in plan real, abordarea interdisciplinara pe baza fundamentarii stiintifice psihologice, cognitive si praxiologice, comunicarea si cooperarea in domeniul teoriei, cercetarii si practicii raman conditiile necesare realizarii globale a acestei integrari sociale.

TEMA: Precizati care sunt principalele consecinte psiho-sociale si socio-economice ale filosofiei normalizarii si ale conceptiei integrationiste.



Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii