Descendent al marilor cneji de Mara, protagonistul nuvelei, Mihai -"nobil ereditar de Giulesti", "ras-ras-stranepotul Iui Giulea" - este, dupa cum precizeaza naratorul, "intrutotul deosebit de stramosii saf. Fara sa aiba, intr-o mai mica masura, fascinatia puterii, Mihai de Giulesti este o natura interiorizata, constiinta reflexiva inzestrata cu "vocatia imaginarului", avand "un model interior, geometric, al aspiratiei sale" (Cristian Morarii). Spaima celui controlat de propria-i imaginatie, obisnuit sa traiasca "intr-un nod viu de evenimente plasmuite", deprins cu nelinistea cautarilor si intrebarilor interioare, vine din convingerea ca "totul se putea intimpla". Un stralucitor cortegiu de vanatoare il readuce insa in limitele realului, dezvaluindu-i brutal constiinta de sine prin opozitie cu ceilalti; propria-i umilinta se confrunta cu prezenta impunatoare, aroganta si opulenta nobililor straini: "Era el, impotriva celorlalti." Daca pana in acest moment protagonistul aspira la o existenta iesita din sistemul traditiei ("radicalism"), evolutia lui ulterioara are o functie simbolic-com-pensatorie fata de inferioritatea resimtita la contactul cu alta lume, categoric deosebita de cea arhaica, a unei romanimi maramuresene.
imbracata in cioareci, dirijata de legile transhumantei, insa pastrand orgoliul latinitatii. Radicalismul personajului la nivelul rupturii de o anumita traditie se defineste prin relatie cu puterea, mai exact drumul spre putere. Prin opozitie cu predecesorii sai, Mihai de Giulesti opteaza nu numai pentru puterea politica ci si pentru puterea spirituala, nu numai pentru manifestarea in act a fortei brute (in serviciul unei coroane straine) ci si pentru folosirea machiavelica a gandirii, meditatia solitara - ce furnizeaza adevarurile teoretice care motiveaza actiunile slujitorului ordinii monarhice.
Prima treapta a avatarurilor protagonistului este cea religioasa (monahala). Devenit calugar dominican insa, "viata severa, monahala, cu regulile ei de fier, ii amintea aproape ritmul sigur al miscarii turmelor si al schimbarii anotimpurilor." in afara de aceasta, ierarhia si regulamentul ordinului ii readuc in memorie sistemul de conventii si privilegii feudale. Parasind viata ecleziastica, eroul se dedica celei politice in serviciul principelui. El ajunge "cel mai abil sfetnic al sau" de la marginea principatului si lupta impotriva tendintelor de descentralizare si autonomie ale nobililor locali. Este o revansa fata de vechile umilinte, in numele stramosilor sai care au trait doar cu iluzia atotputerniciei.
Experienta monahala i-a inculcat disciplina subordonarii in fata unei autoritati supreme. Dar mai cu seama i-a format credinta intr-un model abstract, interior, sursa a motivatiei cosmice a faptelor sale, insemnul statorniciei superioare si atotcuprinzatoare, intr-o epoca framantata de vesnicele conflicte feudale. "intr-un fel, nobilul valah este un doctor Ilea al Evului de mijloc, incredintat de forta miraculoasa al unui simbol (iconic) tutelar, rombul. «Marele romb incremenit pe care toate sunt asezate» este o emblema a miscarii inghetate, dar si a figurarii, concentrarii si supunerii magice a lumii complexe prin reducerea Ia o «figura»" (Cristian Moraru).
Omorarea contelui si a contesei Bethlen, potentiale personaje antagoniste si pericol iminent pentru coroana, are loc in cadrul unei scene cinegetice construite de narator cu un superior simt al teatralitatii, pe de o parte, si al intrebuintarii fara exces a detaliului frust, a cromaticii crude, inscenand accidentul de vanatoare, ajutat de Henri, acolitul sau, Mihai de Giulesti (care va detine, in respectiva scena, triplul rol de regizor, actor si spectator) realizeaza faptul ca a devenit o "unealta" in "jocul puteriC ce presupune detasare (adica exact ce i-a lipsit lui) si o evolutie um spirala" a "jucatorului"". Blazat, ajuns la constiinta de sine, protagonistul traieste.