Paveliu
Proza are aspectul unui scenariu in care personajele prind contur din gesturi, discursuri si dialog. Afirmarea si descoperirea eroilor acestei proze are loc in cadrul unei actiuni de "reconstituire" a unui conflict fizic intre doi tineri. Paveliu este un personaj de plan secund, putem sa-l numim figurant, dar care devine interesant si atragator cititorului indirect, prin cateva replici ale sale si prin marturia cunoscutilor despre el. Destinul tragic (moartea violenta a fetitei sale) il anuleaza ca personalitate in planul existentei comune, in care continua sa traiasca fizic.
In plan social Paveliu e un ratat. Prezenta in cadrul reconstituirii conflictului dintre tinerii Vuica si Ripu se datoreaza unei circumstante independente de vointa lui: calitatea de director al sectiei serale a unui liceu din localitate.
Atitudinea sa fata de acest conflict nu este cea a autoritatii aflate in fata unui caz de indisciplina. Desi cei doi tineri implicati in conflict apartin institutiei conduse de el, Paveliu nu reactioneaza ca un director autoritar, pozitia lui fiind una de simplu spectator care asista obligat la un spectacol penibil. Interventiile sale se rezuma la simple constatari cu valoare generala, facute cu scopul de a iesi cat mai repede din aceasta situatie. Prezenta personajului insusi se face greu remarcata, uneori creand impresia ca lipseste din cadru. intr-un singur rand personajul izbucneste, imprevizibil pentru cei din jur, intr-un discurs declamator la adresa lumii contemporane: "-Violenta! Violenta! - si insingurarea! Iata doua din atributele lumii in care traim; doua din atributele proprii lumii moderne! Reflectate - mai cu seama - in randurile tineretului; la noi mai putin, ce e drept - in alte tari atingand insa proportii de-a dreptul ingrijoratoare." Aceasta "vorbarie pretentioasa si neceruta de nimenr reprezinta unica zvacnire de luciditate. Personajul se retrage din scena. Inteligent, el are capacitatea "de a juca teatru", dar aceasta nu e inteleasa de cei din jur, care il trateaza de cele mai multe ori cu indiferenta superioara.
Tentatia directorului este de a evada pe cat posibil din realitate, somnul si betia fiind starile sale favorite. Destinul tragic al lui Paveliu este "reconstituit" din perspectiva subiectiva a apropiatilor. Pentru cei din jur care-l cunosc, cum sunt de exemplu maiorul si secretarul de partid Dragan, Paveliu devine un caz problematic. Situatia acestuia naste comentarii ingrijoratoare: "In plus a inceput sa si bea, pe ascuns; bea de stinge! intr-o seara l-au gasit intamplator doi elevi si l-au dus acasa: abia mai rasufla!" Starea deplorabila in care se gaseste Paveliu este motivata de catre maior, personaj apropiat directorului: "in fiecare om exista ceva ascuns, instinctual ca un fel de refugiu. Ceva cu atat mai ascuns, cu atat mai de nedibuit - cu cat omul e mai neputincios, mai putin pregatit sa intampine o nenorocire. Cu cat e mai slabr. Maiorul manifesta si scepticism in legatura cu ameliorarea starii lui Paveliu: "s-a retras intr-un soi de barlog, unde nu-l mai poate ajunge nimeni si nimic! Nu cred ca se mai poate face ceva!" Dragan si maiorul devin doua personaje-reflectori care dezbat si analizeaza cu o raceala "stiintifica" starea lui Paveliu: "Dragane, una e sa cazi in genunchi, atunci cand te-a izbit cineva in cap: e logic; alta e insa ca, in genunchi fiind, sa refuzi orice sprijin pentru a te ridica in picioare. Sa devii lipsit de rezonanta. Cu totul insensibil la cele ce se petrec in jurul tau! Pe scurt: cazul lui Paveliu." Conversatiile celor doi despre director sunt ca niste piese de puzzle, singurele din care putem reface chipul lui Paveliu, dar din perspective subiective.