Proza lui Ioan Grosan, cu o "structura traditionala" (Gh. Perian), se construieste in jurul unui personaj bine individualizat, "profesorul de limba si literatura romana Sebastian Pop, 33 de ani, inalt, oaches", de Ia o scoala generala din Capitala, pe care il vedem traind, la inceputul unui nou an scolar, pe de o parte multumirile unei existente marunte, dar pe cale de afirmare, iar pe de alta reintalnirea cu atmosfera specifica unui consiliu profesoral, cu ierarhizari, compartimentari, profesori competenti, indiferenti sau arivisti, conduceri vesnic constipate.
Personajul poate fi citit in cheie realista, dar si in cheie postmo-dernista. Cele doua viziuni se intrepatrund. La modul realist, este un profesor care-si face datoria, indiferent daca publica articole la reviste de specialitate sau depoziteaza sticle, borcane, maculatura, aduse de harnicii pionieri la inceputul noului an scolar. Marca "responsabilitatii sociale" (cum o numeste sotia sa, Sonia, "intr-o noapte cand el ii marturisi preocuparile si concluziile sale"), este biroul, o "prezenta catalizatoare, semnul tacut si real ca el, Sebastian, avea ceva de facut, avea o misiune, ceva esential de indeplinit".
Dar cheia realista nu poate masca adevarata drama a personajului: spectrul amenintator al incadrarii in sistem.
In impasurile - destule - ale existentei sale, el se vede cu regret "pe drumul, pe soseaua lui sociala in panta lina", acaparat tot mai mult si fara putinta de impotrivire de o realitate anihilatoare a personalitatii. S-a simtit o viata intreaga un "adjectiv", un slujitor al "celorlalte substantive": Cel putin el, Sebastian, toata viata se acordase, fusese de acord cu toate substantivele. Pana si cu cele comune. Lin biet adjectiv variabil, slujind in toate cazurile, cu toate ocaziile, substantivele: sticle, borcane, familie, societate, mobila, ideologie, fenomene ale naturii, stari sufletesti. Mereu in avangarda sau in ariergarda a ceva: un bun activist, un profesor bun; niciodata un bun" (subl.
In text). Personajul, a carui drama existentiala este surdinizata de partitura postmodernista in care scrie prozatorul, este vazut in final incadrat in sistem, pe cale sa devina un bun. Adica substantiv. Este "comandantul de pionieri, tovarasul Pop". Secretara de partid afirma catre inspectorul scolar:
"«E foarte inteligent. Si munceste mult. il avem in rezerva noastra»", iar ultimele randuri ale prozei consemneaza inregimentarea: "Sebastian il observa; zambi la randul sau, plecand cu modestie ochii"
De aceasta realitate coercitiva incearca personajul sa fuga, iar ocazia i se iveste, constient sau nu, prin aparitia noii colege de cancelarie, "tovarasa de engleza'' Ioana Eraclid. Cu ajutorul ei, o realitate presanta incearca a fi depasita de jocul imaginatiei si al fanteziei, provocat in maniera postmodema. Iar Sebastian Pop isi dezvaluie o alta fata a personalitatii lui, cea de visator.