Am aratat acum douazeci si cinci de ani, si de atuncea mereu, caracterul sanatos si moral (aceste doua notiuni nu se confunda totdeauna) al literaturii de peste munti, in contrast cu literatura din regat, care a fost sanatoasa pe vremea cind Alecsandri a scris Pastelurile, Ostasii nostri, Ovidiu si Fintina Blanduziei - vreme pe care n-am apucat-o -, iar de atunci incoace, necontenit, o literatura de dezagregare (ceea ce nu exclude nici talentul, nici geniul si nici - in mod principial
- o anume moralitate). Romanii din provinciile subjugate n-au avut o clasa stapinitoare, care, traind in belsug si trin-davje, sa se conrupa si sa se descompuie. Apasate erau toate clasele si toate traiau din munca ; coplesitoarea majoritate
- tarani ; iar la oras, o subtire patura de meseriasi, negustori, acati, doctori, preoti, profesori, functionari de banca etc., stind in serviciul taranimii si de curind iesiti din sinul ei. Fiind sub dominatie straina, aceasta tinara burghezie romaneasca traia servind taranimea, fara a avea mijlocul de a o stapini si exploata. Daca insa politiceste romanii erau asupriti, economiceste traiau destul de bine : taranii se foloseau de pretioasele avantagii pe care le ofera societatile intrate in faza capitalista-burgheza, iar intelectualii nu aveau chip sa se inmulteasca prea tare si deci sa se proletarizeze
Criticii apuseni au dat despre scolile literare definitii complicate si nesfirsite descrieri. Cind e rba de a coordona faptele prin legi din ce in ce mai generale, specialistul adesea nu vede padurea de copaci Noi am aratat mereu ca clasicismul este produsul firesc al oricarei societati sanatoase, pe cind romantismul si realismul sint produse de dezagregare. Aceasta formula pare excesiv de simpla, se va vedea, insa, cu timpul cit e de justa.
Literatura de peste munti n-a putut fi decit clasica. insusirea de moral si aceea de clasic se suprapun, fiind amin-doua produsul vietii de munca si al sanatatii sufletesti.
Operele unui Homer, Eschil, Sofocle, Virgiliu, Horatiu, Goethe, Schiller, Corneille, Racine, Freytag etc. respira o inalta moralitate. Ideea ca un geniu clasic ar putea fi fril ne pare absurda. O opera romantica sau realista poate fi morala ; o opera clasica nu poate fi decit morala. Clasicismul este literatura unei clase stapinitoare, care se afla in apogeul functiunii sale.
Maiorescu a sustinut odinioara ca arta-i in sine moralizatoare. Rar a emis cineva o teorie mai mincinoasa ! Estetul Neron, care si-a omorit pe mama sa - fara a rbi de celelalte, nenumarate, victime ale sale - nu-i o exceptie. Un om iubitor de poezie poate fi un betiv ticalos, un josnic libertin ori un tiran singeros. intre imparatii Chinei, multi au fost poeti rafinati si in acelasi timp mari scelerati, pentru care viata semenilor, si chiar a celor mai de aproape rude de singe, n-avea nici un pret.
Nu numai ca este ingaduit - contrar parerii lui Maiorescu - a cauta in literatura intentiuni etice, dar cu greu ne putem inchipui o opera de arta de valoare durabila care sa nu raspunda neii noastre religioase, adica neii de a introduce in realitatea haotica, si indeosebi in viata sociala, o ordine rationala. Dickens, Eliot, Tolstoi, Zola, Daudet, Suder-mann, Ibsen etc. au fost insufletiti de idealuri etice - si anume, in mod cu atit mai intens, si de idealuri cu atita mai inalte cu cit au fost si ei scriitori mai mari.
Orice activitate sociala - si, deci, si cea artistica - urmareste in ultima analiza cresterea fericirii omenesti. Alt scop, neatirnat de acesta, nu exista. Etica insa nu este decit suma regulilor de conduita menite sa ne asigure o viata eh mai fericita.
Nimeni nu va nega ca dragostea sta in legatura strinsa cu morala. Sentimentului acesta ne inalta, ne innobileaza, ne largeste sufletul, intemeind familia, care-i baza societatii, devine insasi generatricea vietii umane. Nu-i mai putin adevarat, insa, ca un mare numar de oameni, chiar intregi clase sociale in descompunere, fac din amor o placere curat fizica, in cazul cel mai bun un amuzament fril, schimba femeile ca gulerele, nu se casatoresc, sau se feresc de a avea copii, isi zdruncina sanatatea, se molipsesc de boli - ajungind astfel la rezultate direct opuse celor pe care le urmareste natura prin instinctul sexual. Dupa cum libertinajul nu are nimic comun cu dragostea, tot astfel estetismul decadent n-are nimic comun cu arta adevarata
Ceteris paribus, valoarea estetica a unei opere de arta creste in raport cu valoarea ei morala.
Domnii Eugen Lovinescu si Mihail Dragomirescu cer necontenit "disocierea eticului de estetic". Cel din urma, fiind si profesor de estetica, ar trebui sa stie ( Fechner, Vorschule der Astbetik) ca-n sentimentul estetic intra doua elemente, de valoare inegala : a) elementul direct, senzorial, si b) elementul asociativ, cu mult mai insemnat decit cel intii. Chiar si primul element nu-i acelasi la toti oamenii - nu poate fi judecat dupa norme invariabile. Un acord care in-cinta auzul chinezului, sau care fermeca auzul unui european din Evul Mediu, poate jigni urechea noastra. Cit priveste insa elementul asociativ, nimeni nu-l poate fixa si limita.
Zaresc in spital o suava tinara fata si ramin in extaz ; dar, cind doctorul imi spune ca-i o prostituata roasa de boli venerice, sentimentul estetic e inhibat in mod brusc si cedeaza locul sentimentului de repugnare : intorc repede capul, pentru a ma elibera de o stare de suflet penibila. Sa presupunem insa ca despre o femeie frumoasa mai multi barbati afla numai ca e cocota. Unii, juisori caliti in rele, r continua sa-i admire frumusetea ; altii, adinc patrunsi de sentimente etice, nu r simti decit o rece compatimire Si, din contra, frumusetea modesta a unei femei care va fi indeplinit fapte eroice va cistiga in ochii nostri o deosebita stralucire.
Se va obiecta : sentimentul estetic are, deci, numai o valoare cu totul relativa ? Raspund : fara indoiala ca da ; pe notarul de sat Cei trei muschetari il r ineinta neasemanat mai mult decit Hermann si Dorotbea. Dar gustului notarului de sat ii pot opune gustul celor mai inzestrati si mai cultivati oameni din toate timpurile. Sentimentele si ideile etice insa sunt eterne, si cu atit mai adinci cu cit omul e mai ales; nebun cine ar "incerca sa le elimine din elementul asociativ al sentimentului estetic.
Evident, eticul el singur nu are valoare estetica. (Comba-tind odinioara literatura poporanista, am criticat deosebit eticul, si deosebii esteticul, aratind insa si legatura intre amin-doua.) A trage insa de aici incheierea ca o complecta disociere intre ele se impune, este a comite aceeasi gresala de care s-ar face cineva vinovat cind, din imprejurarea ca ne putem cu greu indragosti de o femeie foarte urita, oricite calitati sufletesti ar avea, ar deduce ca insusirile morale nu au nici o influenta asupra sentimentului dragostei, "care are la temelie sexualitatea, deci o legatura trupeasca, insusiri trupesti" etc
Valorile etice sint eterne ; asta nu le impiedica totusi ca, in anume indivizi si in anume clase sociale, in virtutea unor imprejurari marginite in timp, sa fie aproape moarte. Ca un viveur calit in rele isi paraseste sotia - femeie linistita, demna, serios cultivata - pentru o serpuitoare si procatoare baletista, inzestrata cu o bogata animalitate si versata in stiintele Venerei, e firesc. D-nii Dragomirescu si Lovinescu ii pot da binecuvintarea dumnealor pe temeiul disociarii eticului de estetic. Gustului d-lor ii opunem gustul omenirii eterne, al celor mai inzestrati si mai cultivati oameni din toate timpurile, care nu s-au inamorat de cocote. Nu este lipsa de rafinament cind o femeie plina de suflet, dar cu infatisare modesta, te atrage mai mult decit o stralucita preoteasa a Venerei ; si nici cind preferi pe Romain Rolland lui D'Annunzio. Fara indoiala, ca mijloace "propriu-zis estetice", D'Annunzio e infinit superior lui Romain Rolland. De scriitorul italian, totusi, am citit, fara mare placere, un singur roman : pe al doilea nu l-am putut ispravi
Sa fiu eu cumva mai putin rafinat decit ceilalti critici romani ? E neprobabil. Exista un mijloc indirect de a masura rafinamentul estetic : stilul. Si d-nii Ibraileanu, Sado-veanu, Octav Botez si altii au recunoscut ca "sint cel mai elegant minuitor al prozei romane stiintifice". (Mai exact: am fost. Anume ini din Cercetari critice si filozofice se disting printr-o perfectiune pe care nimeni pina acum in tara romaneasca n-a atins-o. De cind ma absoarbe insa un ideal stiintific infinit superior preocuparilor literare, nu mai am nici timpul, nici rabdarea de a slefui stilul.)
Voi continua, deci, sa ramin foarte rece la rafinamentele "curat estetice" ale literaturii decadente. in loc de "curat estetice" ar fi inca mai potrivit a se spune "senzuale", fiindca - repetam - stiinta esteticii ne dovedeste ca-n factorul asociativ al sentimentului estetic intra cele mai diverse elemente : etice, politice, religioase etc. Fara variabilitatea acestor elemente, cum s-ar explica alternarea scolilor literare ? Daca esteticul ar putea fi disociat de etic si etnic si judecat dupa norme fixe, ar trebui ca in toate timpurile toate scolile sa infloreasca deopotriva ! Criticul, daca e un om intreg, iar nu un palavragiu blazat, are si el preferintele lui si lupta sa imprime literaturii o anume directie.
Evident, cind opera de arta isi datoreste succesul unui impuls politic trecator, timpul ii e dusman Si inca si atunci ea poate cistiga o insemnatate istorica nepieritoare, daca si acea miscare politica a avut o astfel de insemnatate istorica. Peste cincizeci de ani, poeziile diletantului Octavian Goga 1 r pastra poate inca marele lor interes istoric ; in schimb, versurile lui St. O. Iosif r desfata generatiile de scolari de toate virstele si r ramine nesterse in mintea si in sufletul oamenilor maturi.
Eticul este insa etern. El va fi totdeauna un coeficient al sentimentului estetic si al valorii operelor de arta.
Omul trindav si conrupt se va inamora de o prostituata frumoasa si va predica eliminarea eticului din dragoste ; ori, impingind "disocierea" la extrem, se va deda unor vitii imunde ; si daca o intreaga categorie sociala va ajunge in halul acesta, ea va cere in mod imperios disocierea eticului de estetic si va reusi sa influenteze si pe criticii slabi de inger. Omenirea respinge gustul unor alari categorii sociale bolnave.