Clasicismul francez referat








GENUL MORALIST
• pregatit de ultimul mare umanist al Renasterii, MICHEL DE MONTAIGNE, prin ESEURILE sale din . In acestea, Montaigne vrea sa se cunoasca pe sine insusi, pentru ca in fiecare om se regaseste intreaga conditie umana.

• JEAN DE LA BRUYÈRE (1645-96) – CARACTERELE
A gasit in moralistul si filozoful grec Teofrast un indreptar al propriilor lui tendinte de a urmari viciile si pasiunile omenesti cu urmarile lor sociale, dar Teofrast serveste doar ca paravan pentru a-si introduce propriile sale caractere.
- dupa traducerea celor 30 de caractere ale lui Teofrast, La Bruyère trateaza despre arta si creatiile artistice, despre femei, despre inima, despre curte, despre cei mari, despre om
- cu La Bruyère, portretul fizic devine suport in descrierea sufletului. Gesturile, atitudinile, devin revelatoare.

JEAN DE LA FONTAINE (162l-95)

– FABULE (12 carti, publicate intre 1668-94)
- porneste de la modelele anticilor greci si latini (Esop, Fedru) si de la traditiile populare, el realizeaza un tablou satiric al moravurilor sociale din Franta in perioada absolutismului, fara a-i cruta pe rege si curteni
- animalele personifica tipuri si caractere
- el prezinta aspecte generale ale sufletului omenesc, satirizand minciuna, ingamfarea, orgoliul, frica, zgarcenia, prostia etc., denuntand abuzurile celor puternici din epoca

BLAISE PASCAL (1623-62) – e autorul a 2 carti, CUGETARI si PROVINCIALELE,
- el prezinta omul ca incapabil sa atinga fericirea, intrucat singur nu poate cunoaste adevarul si justitia.
El a fost influentat de JANSENISM – doctrina a teologului olandez Janssenius, pe baza lucrarilor sfantului Augustin, cu sediul in manastirea Port Royal, care este, in fond, o doctrina/ o metafizica a deznadejdii

• LA ROCHEFOUCAULD (1613-80) a scris MEMORIILE si MAXIME
• BOSSUET


ROMANUL CLASICIST FRANCEZ

• capodopera sa este PRINCIPESA DE CLEVES a Doamnei de La Fayette, bazat pe un amanunt personal (idila dintre La Rochefoucauld pe cand acesta avea 55 de ani si dna. De La Fayette, care avea 32). Casatorita fara dragoste, autoarea a trait o pasiune foarte mare pentru ducele La Rochefoucauld, drama oglindita in roman in idila dintre principesa de Cleves si ducele de Nemours
• pune bazele romanului de analiza in literatura franceza si deschide calea romanului psihologic european


TEATRUL CLASICIST FRANCEZ


PIERRE CORNEILLE
(1600-l684)


Chiar daca debuteaza cu comedie (Galeria palatului, Iluzia comica), el se impune ca unul din reprezentantii exemplari ai tragediei franceze MEDEEA (1635), CIDUL (1636), HORATIU (1640), CINNA, POLYEUCTE (1641), OEDIP (1659), TITUS SI BERENICE (1670).
• In CIDUL, piatra de temelie a clasicismului francez, el preia subiectul din drama spaniola Tineretea Cidului, ce avea la baza o problema de onoare
• Corneille afirma ca tragedia cere pentru subiectul ei o actiune mareata, extraordinara, serioasa. Izvorul ei trebuie cautat in istorie sau legenda. Prin maretia lor sufleteasca sau pozitia sociala (regi, printi, comandanti), eroii determina dramaturgul sa le atribuie fapte si atitudini de aceeasi grandoare. Subiectele marete si iesite din comun, care dezlantuie pasiuni ce se opun legilor datoriei, trebuie sa se sprijine pe autoritatea faptelor istorice, pentru a dobandi verosimilitate.
• prefera actiunea complexa, cu o suita de evenimente, pregatite unele prin altele
• evenimentul e mai putin important decat situatia dramatica, ce se reflecta in interioritatea personajului → accentul cade pe actiunea interioara, pe redarea starilor interioare
• faptele violente, sangeroase se petrec, de obicei, in afara scenei si sunt relatate.

In Discours des trois unités, Corneille formuleaza 2 notiuni valabile si in modernitate:
Suspensie = echivalentul suspansului contemporan (inseamna a lasa evenimentul in mister pana la momentul luminarii acestuia in final). Secretul consta in a trezi la inceputul piesei interesul prin anuntarea unui eveniment nemaiauzit si foarte apropiat, a carui rezolvare ramane incerta pana la deznodamant, ca personajul sa nu poata prevedea destinul definitiv al personajului.
si prepararea = pregatirea, neintroducerea nemotivata a unei actiuni, principiu valabil si azi pt. dramaturgia traditionala.

• situatiile dramatice ale lui Corneille continua o parte a tragediei grecesti, dar ofera si un punct de legatura cu teatrul modern al lui Henric Ibsen, A. P. Cehov sau Jean Paul Sartre. Situatiile dramatice se construiesc prin confruntari directe, prin lupte deschise intre personaje.
• Personajele lui Corneille sunt eroi, care imprumuta numele lor pieselor. Toti au orgoliul de a iesi din comun, de a forma o aristocratie a virtutii. Sunt personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism


JEAN RACINE
(1639-l699)


Dupa 1660, in literatura franceza se produce o mutatie: imaginatia si extraordinarul sunt inlocuite de observatie, verosimil si cultul adevarului. Viziunea clasica de pana acum cedeaza locul unei realiste, unui „naturalism clasic” (= interes pt. natura umana), atragand o orientare mai accentuata spre psihologie. Racine ilustreaza prin piesele sale aceasta paradigma: ANDROMACA (1667), BRITANNICUS (1669), BERENICE (1670), IFIGENIA (1675), FEDRA (1677)
• omniprezenta destinului se simte, ca la Corneille, in neputinta omului de a domina evenimentele. La Racine, o face o forta superioara, responsabila si cruda. Nimic nu se poate face contra fatalitatii, nu exista alta solutie decat moartea.
• Motorul teatrului racinian, mobilul personajelor sale, este pasiunea, in primul rand erotica. Aceasta are o forta irezistibila, irationala, destructiva, asupra personajelor. Nu exista iubire fericita in teatrul lui Racine. Pasiunea ia locul destinului, iar natura ei e irationala, e o pasiune instinctuala, carnala, senzuala, nu spirituala, ca la Corneille. Aceasta iubire instinctuala va fi redescoperita de naturalism, de Emile Zola, sau de Lev Tolstoi in Puterea intunericului.
• La Racine se constata simplitatea actiunii [„intreaga inventie consta in a face ceva din nimic”; actiunea trebuie sa fie „simpla, incarcata de cat mai putina materie (), sa nu fie sustinuta decat de sentimentele si pasiunile personajelor”.] Nimic nu influenteaza evolutia personajului.




• Actiunea debuteaza cat mai aproape de catastrofa finala, pentru ca pasiunile sa se manifeste cat mai violent. Cand se ridica cortina, criza e inceputa. Antecedentele, cauzele acesteia sunt acumulate, personajele apar incarcate cu un trecut care le impovareaza. Avem deci o actiune retrospectiva, iarasi invers decat la Corneille. Toate acestea produc o focalizare a atentiei spre interiorul personajului. Actiunea interioara o determina pe cea exterioara, pe cand la Corneille exista un echilibru al acestora, se conditioneaza reciproc.
• La Racine, deznodamantul apare rapid si violent, implacabil. Actiunea se compune doar din 1 sau 2 peripetii, care intorc faptele. In Fedra, prima peripetie o formeaza declaratia de dragoste a eroinei catre Hippolit, crezand ca Tezeu, sotul ei si tatal acestuia, a murit, plecase in Infern si nu se mai intoarce. A doua peripetie este chiar intoarcerea lui Tezeu.
• Piesele sale se construiesc pe o singura situatie dramatica, esentiala, in stare de maxima criza, in care e pus eroul, pentru a se dezvalui in toata amploarea sa, cu violenta. Fedra se afla intre pasiunea pentru Hippolit si sentimentul moral, cenzura ratiunii.
• Spatiul racinian are o valoare simbolica si dramatica, e unul inchis, din care plecarea nu este posibila.


Comparativ,

- Corneille zugraveste oamenii asa cum ar trebui sa fie, Racine ii zugraveste asa cum sunt, scria La Bruyère in Caracterele
- idealul uman al lui Corneille e unul voluntarist, viril si individualist, caracteristic unei viziuni morale axate pe ideea de libertate si influentata de iezuiti
- morala jansenista a lui Racine e bazata pe dogma predestinarii (vechea fatalitate din teatrul grecesc), dar fatalitatea e interioara si lucida
- la Corneille avem caractere tari, dinamice, masculine, uneori chiar si in cazul personajelor feminine
- Racine prefera personaje feminine, dominate de pasiuni irezistibile
• Corneille vrea sa convinga, sa educe; Racine vrea sa miste, sa impresioneze spectatorul

Ximena: Daca-l iubesc, Elviro ? L-ador ca pe-o icoana !
Iubirea si mania in suflet mi se bat
Si in dusman descopar pe omul adorat
Si simt ca-n ciuda urei in inima-mi speriata
Rodrig combate inca, ah, pe sarmanu-mi tata;
L-ataca, l-urmareste, se apara si-i cand
Mai slab, cand mai puternic, si-acuma triumfand,
Si-n lupta-aceasta intre iubire si manie
El sufletul mi-l lasa, dar inima-mi sfasie.
Dar nu m-adoarme-amorul, oricat m-ar stapani
Si datoria-mi sfanta mi-o voi indeplini;
Alerg unde ma cheama jignita mea onoare
Rodrig mi-e scump si soarta-i nespus de-adanc ma doare.
Ii plang de jale, totusi, oricata grija-i port,
Stiu cine sunt, Elviro, si tatal meu e mort !
[] Cer capul sau si totusi ma tem sa-l dobandesc !
De moare el, muri-voi si moartea i-o cersesc !
[] Mi-e-n joc mandria-ntreaga, ea-mi cere razbunare !
Dulci visuri de iubire oricat m-ademenesc,
Renunt la tot mai bine decat sa ma-njosesc.

Elvira: Dar il iubesti, senora, pe don Rodrig
Ximena : Vai mie !
Elvira: Si razbunarea totusi mai poate sa te-mbie ?
Ximena: Ca sa-mi pastrez mandria, sfarsind si chinul meu
L-oi urmari, l-oi pierde, si voi muri si eu !


PIERRE CORNEILLE
• teatrul = o scoala de caracter; Corneille exalta cele mai inalte calitati morale; tragedia trebuie sa inspire un puternic sentiment de admiratie pentru caracterele si actiunile cele mai nobile
• problemele sunt grave, politice, cu scop preponderent etic
• eroii sunt exemplari, cu o energie morala exceptionala, calauziti de ratiune si vointa (conflictul cu sentimentele duce la dureroase dezbateri interioare)
• tragedie complexa, cu numeroase reminiscente baroce
• eroii cornelieni cei mai caracteristici sunt barbatii, caractere tari; barbati puternici constienti de rolul lor in viata statului
• chiar si fizionomia interioara a anumitor personaje feminine se masculinizeaza (comportandu-se ca eroii masculini)
• spre a-si dezvalui intregul sau fond sufletesc, eroul tragic cornelian are nevoie sa treaca printr-o diversitate de situatii → pe autor il intereseaza felul reactiei sale, caci eroismul moral nu poate fi dovedit decat printr-o succesiva punere a lui „la incercare” → relativa complicatie „situationala” a tragediei corneilliene, tendinta ei spre spectaculos

JEAN RACINE
• moralei corneilliene i se opune morala jansenista bazata pe dogma predestinarii. Conform invataturii teologului de origine olandeza Cornelius Jansen (Jansenius), jansenistii negau liberul arbitru uman. Nu alegerea libera, ci doar gratia divina, acordata dupa un plan fixat dinainte putinilor „alesi” poate asigura mantuirea spirituala a individului apasat de greutatea pacatului originar: omul apare ca o fiinta predestinata, caci decretul divin initial (nestiut de nimeni) nu poate fi modificat prin nimic
• fatalitatea inceteaza sa mai fie exterioara si oarba, devine interioara si lucida ← fatalitate psihologica, manifestata prin pasiuni intre care erosul ocupa locul cel mai de seama
• eroul racinian este purtat de valul interior al pasiunii sale spre o catastrofa inevitabila. Chiar si atunci cand isi da seama de caracterul vinovat al pasiunii si de eminenta dezastrului (ex. Fedra), personajul racinian e dezarmat, incapabil sa actioneze in vreun fel, o simpla jucarie menita pieirii in vartejul unor forte devastatoare
• prin Racine, tragedia devine mai psihologica si se simplifica in structura exterioara: situatii tragice precise, simple, cadru tragic
• personaje de structura accentuat feminina, dominate de pasiuni irezistibile [slabe, indecise, victime ale propriei pasiuni]
• predilectie pentru analiza sufletului feminin, lirism al suferintei sufletesti, confesiuni, crize pasionale
• prefetele sunt pline de referinte la sursele sale antice











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani