Generatia de azi datoreaza multe din perversiunile ei cin-taretului Romantelor pentru mai tirziu : el i-a turnat in suflet otrava dulce a indoielii, care dizolva tot ce paruse frumos si vecinie, el a aruncat asupra lucrurilor ei sacre lumini bizare si profanatoare, el i-a inecat, apoi, sufletul pustiit in valul salbatec al senzatiei orgiace momentane. Si daca uneori parea cam dulceag paharul de hidromel ce-i intindea noul poet, lumea a primit totusi cu oarecare respect pe acest Alcibiade, care nu se multumea sa-si plimbe cu impertinenta eleganta bizara si sa reteze coada cinekii sau cintarit cu aur - pentru ca cetatea intreaga sa se intrebe de ce a facut-o -, dar avea si indrazneala de a batjocori cu mina impie statuiele zeilor stramosesti.
Cintecele lui profane, si totusi profetice aproape in avin-tul lor nou, trezira din nenorocire ecouri mincinoase si cetatea se umplu de aparitiile simiene ale falsilor Alcibiazi. care scurtau si ei coada catelusilor lor ; dar erau jalnici de-a binelea atunci cind iau sa infrunte si ei, cu aere titanice. pe zeii stravechi. Imitindu-i gesturile sacramentale si atitudinile sibiline, ei au redus la maniera poezia minulesciana, careia nu-i lipsise nici sinceritatea, nici puterea, au profanat-o, au compromis-o.
Dar nu s-ar compatimi singur cel ce - ca eroul din Pleaca berzele, imi pare - ar iubi din nou, fiindca n-ar mai recunoaste-o, pe aceea pe care el a parasit-o de mult si in urma au profanat-o multi altii ? Ori acel care, reva-zindu-si cravata veche - daruita lacheului si purtata de acesta cu insolenta boiereasca - si placindu-i iarasi, i-ar cere-o inapoi, ca s-o poarte dinsul ? Oare fiindca Minulescu azvirle cum pe umeri mantia albastra a bardului din Romante - dar mantia nu virgina, ci uzata de atunci de atitia arlechini, care au deochiat-o -, oare de aceea armoniile noi din De rba cu mine insumi par oarecum trezite si cauta zadarnic sa-si deschida drum spre inimile noastre ? Asa se pare, si cu atit mai mult cu cit de numele lui Minulescu lumea legase ideea noutatii virgine; cu cit gustul normal, care nu se satura niciodata de apa limpede si vie, se scirbeste la urma urmei, rfnd ii servesti eternul hidromel, chiar de ar fi "hidromelul Walkiriei".
Asadar, cea dintii lipsa a cintecelor de acum este de a nu aduce nimic nou - lipsa neiertata pentru o poezie ca a lui Minulescu. De nu im cumva sa privim ca o noutate nota quasi-democratica din Nocturna, m afla aceleasi vechi motive, pe care dupa Romante le-au terfelit atitia - acelasi ton profetic, aceleasi resemnari tragice si nebunii orgiace -, intr-un cuvint aceeasi reluare, "acelasi etern inceput", care,
E doar profanarea acelor Sfirsituri
Traite
Si-apuse cu cei din trecut !
(Romanta ultimei seri)
Dar puterea cuceritoare dinainte nu se mai simte in aceste motive decit arareori, in scinteieri de gindire si izbucniri de induiosare ca acestea :
Trec vagabonzii,
Trec stapinii gradinilor fara stapini.
Trec antipozii fericirii patriarhalilor barrini,
Trec anonimii omenirii,
Trec corifeii poeziei si preistoricii gindirii,
Trec regii primului dezastru si-nvinsii primului regret,
Trec vagabonzii -
Parodia nedumeririi lui Hamlet.
(7rec vagabonzii)
Pareri de rau, pareri de rau
- Stigmate vechi, cicatrizate, In Domul sufletului meu
Pasiti solemn, invesmintate
In scumpe-odajdii dc-arhiereu
Pasiti solemn, discret si rar
Ca niste pilcuri, fragmentate,
Dintr-un cortegiu funerar.
(Romanta aprocrifa)
In genere, insa, avintul virgin al Romantelor a facut loc inspiratiei factice, care se simte cu deosebire in cintecele profetice si autocelebrante : Ecce bomo, Alea jacta est etc. Era atita foc sfint in increderea in sine a "noului venit" ; dar sunt aproape insolente aerele profetice de acum :
In craniu port Imensul, stapin pe Univers.
Si-n vers inta celui din urma Ne-nteles
Si adevarata cheie a poeziilor de acum ale lui Minulescu e in Alea jacta est :
Am plecat
Necunoscutul mi-a zis : vino, te astept ;
Am plecat in explorarea unor semne de intrebare
Si-am pasit cu majestatea ultimului intelept
Pragul vechilor legende
Ei bine, care e intelepciunea pe care o recolteaza cel ce a pornit asa de grav in explorarea tainei universului ? Este constiinta bombastica a valorii extraordinare a eului sau :
Da
Sunt Domnul celor vesnic plutitoare-n infinit
- Celor ce plutesc pe mare
Da
Sunt Domnul celor vesnic plutitoare-n infinit.
Dar acest ton jicneste prin afectatia lui aproape insolenta si - ce e mai rau - e sustinut direct prin unele procedee manieriste, care ramasesera in ul al doilea inainte la Minulescu, dar devin acum element constituit»* al poeziei sale. Unul din aceste procedee e de a rosti lucrurile simple, uneori truismele, cu ton sibilin :