inregistram deunazi, in marginea modului in care a fost marcata Ziua lui Eminescu, cat de contradictorii sunt atitudinile noastre, ale romanilor, fata de marile nume ale culturii trecute si prezente. E, in fond si la prima vedere, o chestiune de scara. Se pare ca avem o problema cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultura si istorie. Parem oricand dispusi la exagerari intr-o directie sau alta. Oscilam intre monumente si ruine, intre "sfinti" si "diavoli" De pilda, se obisnuieste discutarea lui Caragiale fata-n fata cu Eminescu, sugerandu-se ca inaltarea celui din urma la rangul de mit rimeaza cu reticenta vizavi de cel dintai, vinovat de imaginea oarecum "sifonata" a romanului. Cred ca lucrurile nu stau tocmai asa. Ma indoiesc ca Eminescu e mai citit decat Caragiale. Locul lui/lor in imaginarul/mentalul romanesc e, din pacate, unul comun. Datoria cititorului de "ne-rand" ar fi nu sa lupte cu o imagine, oricum, rezistenta (caci miturile se nasc raspunzand unei nevoi profunde si vitale, iar daramarea lor nu e nicidecum la indemana prin simpla vointa reformatoarE), ci s-o transforme in catalizator de energii spirituale. Bataliile contemporane se poarta, uneori, cu arme stupide care nu aduc invingatori in nici o tabara. Mi se pare suspecta usurinta ai care i se recunoaste lui Caragiale calitatea de foarte-bun-cunoscator-al-romanului. Situatia celor doi e, pana la un punct, aceeasi: pe Eminescu il urcam atat de sus incat nu ni se poate reprosa ca nu-1 mai auzim, pe Caragiale ni-1 asumam neconditionat, caci astfel nu mai trebuie sa facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul
Dar nu-i de uitat ca, in acelasi timp si cu aceeasi ravna excesiva, umanizam figurile trecutului - ale celui recent, mai ales, dar nici cel indepartat nu se bucura de alt tratament -, atacandu-le cu furie cateodata oarba si cumva neasezata, ca si cum ar fi, la modul concret, contemporane ale noastre, care, altminteri, daca ne-ar slabi vigilenta demolatoare, ar fi capabile sa ne ia locul sub soare. Indiferent ca e vorba despre trecutul istoric ori despre cel cultural, el nu trece de la sine, caci trecutul, pentru a deveni activ si roditor, trebuie lasat sa treaca, adica sa-si afle locul in portretul mare al neamului, sa devina, simplu, punct de referinta. Nu sacru (o vorba de dansii inventatA) si de neatins, nici vorba, ci unul la care poti reveni mereu si calm pentru noi priviri in jur. Cazul lui Emi-nescu nu e singular in cultura romana. Ilina Gregori o spunea raspicat: "Privit dintr-o perspectiva mai larga, Eminescu inceteaza de a aparea drept un caz unic si irecuperabil. Fenomenul receptiei abuzive este universal si, probabil, iradicabil. Victima a popularitatii sale, Eminescu imparte acest calvar cu toti marii scriitori (si nu numai scriitorI) deveniti la un moment dat simboluri nationale. in spatiul atat de incercatei culturi romanesti, aceasta investitura, de o recurenta notabila, ar putea fi in sfarsit abordata in cunostinta de cauza, fara surescitare [] Eminescu nu sufera de un exces, ci de un minus de cunoastere."
As mai pomeni in treacat si mania de a identifica mereu antecedente celebre care sa ne scuze excesele. Publicistica lui Eminescu nu poate fi scoasa din contextul epocii sale si nici din umbra unor circumstante subiective, fara legatura cu Adevarul, pentru a scuza excese ale prezentului nostru. Nici editarea in volum separat a versurilor cu tenta pornografica (las ca ele sunt versuri culese, nu originale si nici n-au fost date spre publicare de autoR) pentru a scuza excese de limbaj contemporan nu are acoperire pana la urma. Fiindca trecutul nu poate fi invocat ca martor al apararii in procese punctuale de azi. Si nici nu e nevoie. Literatura tinerilor, de pilda, nu are nevoie de scuze daca e literatura.
Toate acestea si alte asemenea ganduri amare sunt valabile daca ne rezumam la o privire superficiala, adica una comandata de zgomotul presei, al mass-media. Caci, uite, cartile pe care le tot numara Constantin Cublesan, pe indelete, de 12 ani sunt deja de ordinul sutelor. Toate fetele vietii si operei au fost re-citite cu instrumentele zilei si cu sentimentul ca sunt inca si mereu multe de spus.
