Inaugurat in 1926 prin Fecioarele despletite, ciclul romanesc consacrat de H. Papadat-Bengescu familiei Hallipa continua un an mai tarziu printr-o realizare absolut remarcabila, superioara din toate punctele de vedere cartilor anterioare ale scriitoarei si considerata pe drept cuvant capodopera ei cea mai reprezentativa: Concert din muzica de Bach. Data fiind inscrierea deliberata a romanului in albia orientarii literare modeme prezidate si stimulate de E. Lovinescu, intampinarea criticii nu avea cum sa fie unanim favorabila, cata vreme ostilitatea fata de mentorul Sburatorului si de cenaclul sau era in epoca destul de bine intretinuta din perspective foarte variate, nu numai traditionaliste.
Asa de pilda, salutand aparitia Concertului, Lovinescu scria: "O noua literatura romana incepe printr-o afirmatie definitiva; sub ochii nostri se infaptuieste o mare fresca a vietii noastre orasenesti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lica Trubadurul, crai de mahala, in care germineaza virtualitatile ascensiunilor fulgeratoare, si pana la printul Maxentiu, floarea de sera a unei rase istovite, intre care nimic nu-i lasat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emotii ale concertului), nici fortele instinctuale, nici patologia, nici virtutile burgheze, nici feminismul, intr-un cuvant nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieti chinuite de atatea nevoi si aspiratii". Adaugand ca "prin noutate. Concertul din muzica de Bach inseamna o deschidere de drum, iar prin viata intensa, puterea de analiza, intelectualitatea si chiar ordonanta compozitiei, literatura romana n-are ce sa-i puna deasupra", criticul asigura romanului bengescian o intrare cu adevarat triumfala in circuitul marilor valori ale culturii noastre nationale.
Mult mai rezervat se va arata insa Minai Ralea, pentru care evolutia scriitoarei catre romanul psihologic nu fusese deloc prea inspirata, intrucat, pe de o parte, femeile n-ar avea decat vocatia autoanalizei, gen in care, dupa opinia eseistului, H. Papadat-Bengescu isi daduse deja reala masura a talentului sau, iar pe de alta parte autoarea Concertului "nu-si pune personagiile sa actioneze si sa vorbeasca singure. Ea povesteste mereu despre ele. Ea spune ce fac, dar nu le pune sa indeplineasca ele insesi anumite scene ori situatii. Dar roman de creatie psihologica obiectiva fara actiune directa, dramatica (in sensul teatrului) nu e posibil. Cand autorul se rezuma sa povesteasca numai el actiunea personagiilor fara sa le lase sa traiasca singure in voie, le da prin insasi aceasta nu stiu ce perspective de vechime, de indepartare si nedeterminare", ceea ce in intelegerea criticului de la Viata romaneasca ar constitui tot atatea "lacune de viziune si constructie".
Fata de doua atitudini atat de diferite, explicabile desigur in ambianta lor ideologica si literara, care poate G pentru noi adevarul cu privire la acest roman emblematic al H. Papadat-Bengescu? in primul rand, de la momentul confruntarii evocate trecand aproape 70 de ani, iar cartea scriitoarei dobandind de-a lungul loro recunoastere incontestabila, problema ca atare a valorii ei nu mai provoaca indoiala, ci doar interogatie explicativa si efort de intelegere si de fundamentare critica. Altfel zicand, nu daca este cu adevarat o carte mare ne mai intereseaza astazi, intrucat de importanta ei suntem convinsi, ci cum, prin ce si mai ales de ce o socotim si o numim capodopera.
Patru ar putea fi planurile mari in care maiestria H. Papadat-Bengescu si substanta originalitatii sale se manifesta integral. intai de toate, trebuie subliniata diversitatea mediilor familiale, prezente si in primul roman, dar mai ales prin intermediul personajului-martor care c Mini, si dezvoltate in Concert de o maniera mult mai complexa si din mai multe unghiuri de vedere, ceea ce a facut sa se vorbeasca de un pluriperspectivism ca tehnica de evocare indiscutabil mai moderna. Motivul comun al celor trei medii de familie, Rim, Maxentiu si Dragancscu, apare evident a fi disolutia cuplurilor prin interventia unui intrus, care este Sia in primul caz, Lica Trubadurul in al doilea si muzicianul Victor Marcian in al treilea. Daca in Fecioarele despletite, informatia tine mai ales de colportajul si comentariile ("clevetiri" le-a zis Calincscu) unor personaje ca Mini si Nory, acum legaturile devin mai numeroase si mai variate, prin vizite reciproce si interese comune, prin focalizarea preocuparilor in directia organizarii concertului din casa Elenei Draganescu, ca si prin interventia narativa, descriptiva si analitica mult mai frecventa a scriitoarei in comparatie cu aceea din romanul-pilot al ciclului, unde Mini nu este numai personajul-martor, dar si mandatara viziunii si intentiei auctoriale.