implinind 60 de ani (la 1II1994), Nicolae Breban priste in urma cu mandrie, in primul rand la romanele tiparite (desi a produs si poezie, si teatru, mai neinsemnate, dar a produs ! ). Romanele sale sunt Francisca, E.S.P.L.A., 1965, in absenta stapanilor, E.S.P.L.A., 1966, Animale bolna, Edit Tineretului, 1968, ingerul de gips, Edit.sectiunea Romaneasca, 1973, Bunastire, Edit. Junimea, 1977, Don Juan, Edit. sectiunea Romaneasca, 1981, Drumul la zid, Edit. sectiunea Romaneasca, 1984, Panda si seductie (1991).
Intr-un interviu, cu prilejul jubileului din februarie, marturisea ca lucreaza la un roman de 1000 de ini. Tot atunci, autorul se autodefinea :
"Da, e adevarat, asta datorez sangelui meu german. Eu sunt un amestec de flegmatic si sangvin. Sunt sangvin ca latinii si flegmatic ca nemtii. Norocul meu e ca atunci cand imi scriu cartile nu sunt flegmatic. in viata privata, in viata cetateneasca, in schimb, sunt sangvin. De aceea, prietenilor le arat o fata putin aprinsa de sangvin, si profit de aceasta ocazie sa le cer iertare pentru multe din pornirile mele nechibzuite din discutii" (N. Breban, Sunt mandru de cei 60 de ani petrecuti pe pamant, interviu de Ion Cocora, in "Literatorul", nr.6,1994, p. 8-9).
Gandul de-asi realiza autoportrete din cand in cand, ca pictorii flamanzi, deniti celebri, este mai chi la autorul de acum. La implinirea a 50 de ani, glosa indelung in aceasta privinta. Extragem doar cateva secnte : "1,82, mai degraba corpolent, merg putin aplecat, greoi, indubiil, adeseori, in mers, in replica, mai ales la primele replici, afectand uneori o politete rigida, provinciala. Sensibil la farmecul cuiva, desi lupt mereu contra lui, ca un urs cumva miop in fata unei vulpi lunecatoare ce-si onduleaza sclipitoarea si inteligenta-i coada. Extrem sociabil () imi place vinul si spiritul de banchet platonic (). Sensibil la frumosul feminin ()Imi place sa beau ceai englezesc fara zahar dintr-o ceasca scumpa () Dorm mult, uneori 10 pana la 12 ore pe zi, lucrez noaptea, imi place sa primesc scrisori, eu insumi sunt lenes la raspuns, neglijent () visez sa am un secretar. Ma prefac ca:i ajut [pe tineri], ca ii "asist", dar de fapt ma infrupt cu un canibalism scuzabil din foamea lor de glorie si de profesionalism () imi place sa sofez, am schimbat multe masini, la distanta de 15 ani am avut doua accidente () ateismul meu chi si "motivat" de ratiune si splendidele ei argumente, izbucnit pe la vreo 15 ani si iconoclast, atunci, cu hementa (tatal meu era preot!), a inceput sa se clatine. Pentru ca eu nu am fost capabil, de atunci, sa traiesc singur, fara Dumnezeu, si nici nu am putut sa-mi creez unul, l-am imprumutat pe cel a lui Miguel de Unamuno din genialul poem ce se cheama "Sentinentul tragic jt al vietii". Sunt neindemanatec in lucrurile marunte si in general sunt/, neindemanatec. Nu voiam sa ajung scriitor de carti gra si "filosofice"; de mic visam o glorie mai zgomotoasa ca cea a unui actor sau pianist () As fi vrut sa ma recunoasca toata lumea pe strada, ca pe Birlic. () Sunt vanitos, nu-mi place sa fiu intrerupt, cand spun ceva () Singura mea calitate e tenacitatea () Nu-mi place munca (in acceptia burgheza) pe care o definesc astfel: o activitate ce nu-ti face placere, pentru care esti retribuit deloc sau doar intamplator. De unde libertatea" {Singura mea calitate este tenacitatea, interviu de Maria Mailat, in rev. "Vatra" nr.3,20 martie 1984, p. 8-9).
Dar cum se cunoaste, scriitorul roman, in foarte multe cazuri, este si un bun sfatuitor si teoretician. intr-o lucrare de referinta Romanul romanesc in interviuri {Antologie, sinteze bibliografice si indice de Aurel Sasu si Mariana Vartic, vol.I), Edit. Minerva, 1985, Nicolae Breban ocupa inile 416-486. Mult, putin, greu de spus! Cert este ca desprindem multe opinii despre scris, despre cultura si literatura, influente, preferinte, valorizare.
Desprindem si de aici cateva fragmente: "de la inceput, m-am simtit atras de analiza, de introspectie"; "asemenea capacitate aa un mare scriitor francez, Marcel Proust. Putinta de a trai concomitent prezentul si trecutul, de a capta ori de a genera milioane de asociatii afecti, nespus de complicate, ca o retea electrica a unui ordinator, acest lucru poate sa insemne capacitate de experienta"; "cred intr-o resurectie a romanului clasic, intr-o reinstalare in prerogatile sale majore : a personajului, a intrigii, a constructiei de tip traditional" ; "Vreau sa adaug aici ca am invatat foarte multe de la scriitorii rusi, de la Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev () Acelasi lucru cu Cehov - si aici ma despart de multi colegi ai mei, ca si de unii inaintasi care () au invatat de la scoala franceza sau germana" (1969)
"Nu am incredere in concret, de aceea trebuie sa-l trarsez in toate directiile. Sa-l caut, sa-l perforez, sa-i destept lui insusi neincrederea in sine, in substanta sa. Un miner, daca vreti, dar un miner incapatanat, fara imaginatie".
"In general, problematica romanului modern este "un fapt banal", ce are o anume, curioasa incidenta in real, in realitate. O mica, infima incidenta fata de axul normal, insa teribil de persistenta. Ca aceasta incidenta sa prinda un unghi de 90°, trebuiesc megatonc de concret".
"Romanul este un gen monstruos, care se hraneste devorand forme ce se exclud, ce traiesc in dusmanie, romanul modern seamana cu stomacul unei camile sau al unui rechin albastru".
"Credea problema personajului ramane inca problema nr.l a romanului modern. Nu atat personajul ca suport al descrierii, ci ca purtator de simbol (); nu se poate construi o casa fara stalpi, un roman fara personaje () Noi nu mai dem astazi personajul cum ii dea Zola, probabil. Mai mult ii dem astazi ca Gogol sau ca Cervantes : in esenta, un singur stalp uman, un singur personaj vazut in atatea oglinzi conca si conxe. Necesitatea omului modern de autoironie ca semn al existentei".
Un personaj a lui Breban spune : "senzatia de ratare e totusi o senzatie superioara, a unui individ superior, daca nu e mimata";Intrebat "Cata nostalgie a ratarii exista in personajele Dv.", scriitorul raspunde sec: "Uriasa" (1977).
"Si azi, recomand unor tineri scriitori care vor sa inte arta dificila, aproape imposibila a tipologiei romanesti, sa citeasca de zeci de ori proza lui Cehov; la el, in proza sa, "descoperirea" lui Gogol se de "mai bine", mai didactic decat la Dostoievski. De fapt, de la Dostoievski nu se poate invata nimic si, oricum, cel mai putin "meserie". Si ca sa raspund, in final, pe scurt, ce m-a atras la rusi, voi raspunde intr-un cuvant: tensiunea. Tensiunea lor, inimiila, care nu-si gaseste corespondent intr-o alta literatura. Poate la Hyeronimus Bosch, in pictura. Poate. Daca vrem cu orice pret".
,X>on Juan, scris in 1975, face parte, impreuna cu Gogo, o farsa (scrisa in 1976), din aschiile trunchiului numit Bunastire".
Dupa parerea lui Breban, romanul trebuie sa fie o "constructie", "Ceva care sa "tina", ceva care sa stea in picioare,/* picioare, cum spun bunii sculptori. Din aceasta pricina, secolul nostru, care adaposteste "milioane" de carti ce poarta subtitlu de roman, in realitate numara, cu generozitate, vreo zece romancieri. Ceilalti sunt, in cel mai bun caz, postitori sau imitatori".
"Nu fac si nu agreez literatura alegorica. Aceasta trasatura, cand ea este structurala, cum e la Ulise, de Joyce, sau in Ciuma, de Camus, dupa parerea mea, stanjeneste valoarea mesajului, iradiatia scriiturii. in acest sens, sunt realist, intelegand realismul cel putin ca un refuz al alegoricului, al, cum l-as putea numi, al "bolii semnificatiei" (1980).
"Nu agreez ideea de opera sau sectiune unica; in acest sens, sunt impotriva conceptului de capodopera, desi acest concept este scump unora, mai ales creatorilor latini. Consecnt cu aceasta, nu agreez nici ceea ce se cheama "perfectiunea" in arta, profesand "sinceritatea".
"nu atat Madame Bovary, sectiune (exemplara si fascinanta) la care revin mereu, ci, "lantul muntos" dostoievskian sau goethean, cu toate iregularitatile stilistice sau de constructie, atrag de decenii privirile mele ideatice. Sufar, de aceea, cand mi se judeca cate o sectiune perfect izolata de celelalte ale mele, comoditate practicata de critica literara".
"Nu exista roman in afara personajului"
"Revolutia stilistica" a Hortensiei Papadat-Bengescu, pentru care a fost atat de pedepsita, o vad mai mult chiar, o vad ca pe un act de patriotism cultural"
"Asa cum intuiam deja in postfata Buneistiri, cu ea (si cu Don Juan, scris in aceeasi epoca stilistica, inca) se incheie un ciclu, o varsta".
"E adevarat ca, de foarte tanar, aproape unica mea tema obsesiva era articulata bi-polar : calau-victima, atat de fertila in consecutii precum : stapan - sluga, barbat - femeie (in care nu este totdeauna necesar ca barbatul sa fie cel tare sau "calaul")
"Dintre aceste dubluri, cuplul barbat - femeie m-a atras cel mai mult, in primul rand, prin posibilitatea enorma de a degaja tensiune, viata" (1982).Intrebat in 1984 care este obsesia fundamentala a scriitorului, N. Breban a raspuns:
"- Poate o sa zambiti : eternul feminin, de care vorbea, nu-i asa, atat de convingator Goethe. De aceea am, probabil, in centrul romanelor mele, cate o "femeie uriasa", une giante ca la Baudelaire, un ax viu, enorm, ordonator al molozului existential ()
- Fie-mi permisa urmatoarea intrebare : de ce dintre toate genurile ati ales romanul ?
-Dintr-o fascinatie (banala), tulbure si precoce. Dintr-o incapacitate de a scrie in forme esentializate si riguroase, precum sonetul, eseul sau nula. Dintr-o "lacomie de lume", in totalitatea ei, cum numai romanul are prerogativa de a o cuprinde. Dintr-o nevoie de spectacol (Iata ce batran e Don Juan!..).
-si mai ales dintr-o
- nevoie de existenta totala. Ca si Balzac, daca-mi permiteti, vreau un regat din care sa nu lipseasca nici un obiect esential, nici o fiinta caracteristica, nici o patura sociala, creatoare de istorie, nici o anormalitate expresiva" (George Arion, Cred in traditie, inteleasa ca o permanenta a valorilor, "Flacara" nr. 6,10II1984).
..pot sa le spun acestor tineri ca eu pariez pe scoala de roman romanesc,
pariez pe capacitatea romanului de a scrie roman Eu cred in roman, mai ales in romanul de tip problematic, care a avut in perioada anilor '30 un moment de explozie splendida, prin Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban, Gib Mihaescu si care renaste de vreo 15 ani" (1984).
* * *
Am urmarit prin extrasele de mai sus evaluarea catorva elemente biografice despre autor, receptate chiar de el insusi in cadrul unor momente anirsare.
De asemenea, opinii, ale aceluiasi, despre arta lui, despre influentele literare depistate in scrierile de anrgura, precum si atitudini afirmate de-a lungul a celor sase decenii de viata.
Toate, fapt extrem de interesant, usor recognoscibile in opera lui. Aflat in postura criticului care stie sa-si contemple ideile si principiile, adesea Nicolae Breban ramane sincer. Desi, de foarte multe ori, face caz de cuvantul sinceritate, el nu trebuie confundat cu ceea ce indeobste se-ntelege sinonimic : neprefacut, deschis, cinstit, franc, leal, loial. Caci daca ar fi asa, atunci opera literara ar deni un amalgam de impresionism si adesea ar cadea in naturalism. Ori, trebuie spus de la inceput, ca desi Nicolae Breban are mai in fiecare roman publicat zeci de ini incarcate de dilutie, de apozitate stilistica, incongruente si ligamente izbitoare (ce vor fi facut redactorii de sectiune ?!), stapaneste insa foarte bine stiinta romanului modern.
Reiese din marturisirile lui ca incepand cu marii realisti rusi, francezi si germani din sec. al XlX-lea, pana la generatia de aur a romanului modern, din care nu lipsesc romanii, el, Nicolae Breban, a ucenicit indelung si, se pare, cu folos. Fata de toti insa a ramas la parerea ca eternitatea unei scrieri se afla in prestigiul simbolic pe care il da personajul. Exact ceea ce observase Eugen Lovinescu cu protagonistul romanului Ion (1920), de Liviu Rebreanu.
Socotim romanul Don Juan (1981) ca reprezentativ pentru proza lui Breban, fiindca el ascunde o intreaga motivatie unirsala demna de un studiu specializat, atist (De la Tirso de Molina / 1584-l648/,la Lope de Vega, Moliere, Corneille, Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, pana la romantici ca E. T. A Hoffmann, Heiberg, Byron, C. D. Grabbe, Puskin, Al.' Dumas-tatal, Lenau sau realisti Jos6 Zorrilla y Moral /1817-l895 /, Paul von Heyse, Lesja Ukrainka /187l-l913 /, B. Shaw etc, etc). Nici mari compozitori ca Mozart, Gluck sau R. Strauss n-au putut ocoli un asemenea seducator subiect. Nici tari ca Lituania, Suedia, Polonia, Romania nu s-au sustras in literar, de a oferi lui Don Juan un indigenat pe masura.
Ca personaj, Don Juan a simbolizat bucuria de a trai, placerea intensiva a vietii denind aproape scop in sine, cultivandu-se astfel amorul liber si insatiabil, frivolitatea supragheata de spirit, ca opunandu-se austeritatii, necredintei divine. Iata de ce a aparut in Renastere, in tari ca Portugalia, Spania, Italia, Germania, unde viziunea umanismului despre viata inlatura, in cadrul principiilor urmarite, dogmele, preceptele biblice de morala, religiozitatea fiintei umane denind o carapace care atenta la libertatea de manifestare a omului. O serie de iesiri intempesti ale personajului au fost salutate si sporite, ori de iluminism si mai ales de romantism, dupa 1800, in foarte multe tari ale Europei si ale Americii Latine.
Iata de ce in romantism, intalnim o stralucire eclatanta data personajului.
Iata de ce Don Juan, ca personaj, a imbracat de-a lungul vremii imagini mistice, istorice si fantastice. Nu in putine cazuri, si-a depasit conditia erotica, intrand in folclorul lumii, dand nastere la foarte multe postiri populare.In multe ocazii, Nicolae Breban a alaturat romanul Don Juan (1981) celeilalte scrieri de dinainte, Bunastirea (1977). S-a si vazut de ce din cateva declaratii ale sale. Citim in Postfata din 1977: "Mai presus de toate, am atacat aici pe micul-burghez, cel care Dostoievski l-a vazut in forma diavolului, mica-burghezie nu atat istorica si sociala (evident si aceasta !), dar mai ales in forma ei structurala, abisala, ca unul din cei mai vitali si inrsunati dusmani ai omului, ai umanului Ironia acestei carti a vizat formele complexe, aproape infinite, de existenta ale imposturii, ale kitsh-ului, de la cele sociale pana la cele stilistice"
Cresterea si decaderea lui Grobei-protagonistul se realizeaza prin ambalarea erotica a merceologului de provincie pentru Lelia Crainiceanu, pronita dintr-o nobila familie - in prima parte a romanului, ca apoi, prin cercetarea obstinanta in arhile familiei sa se descopere in scrisorile unchiului Mihi-bacsi apostolul, adevaratul apostol al Provinciei. Aa dreptate sa constate Nicolae Manolescu ca "Doctrina lui Mini si-a gasit omul, iar Provincia mic- burgheza, adevaratul stapan" ( detalii in "Romania literara" nr.16,6,1977).
O situatie apropiata este descrisa si in Don Juan (447 ini) in prima parte a romanului sunt infatisate cateva scene din familia Tonia si Sergiu Vasiliu, aflata in vacanta de vara la Mamaia. Monotonia vietii conjugale ajunsese la plictis, incat ruptura iminenta era pe cale de a se produce. Un flirt al directorului general de minister cu o blonda enigmatica mai invioreaza relatiile, dar gestul intempestiv al savarsirii actului sexual sub priviri curioase este inceputul anturii. De aici inainte scriitorul urmareste cu uimitoare lentoare destramarea sociala si psihica a celor doi soti inselati. Este vorba de Tonia, care lasa multa vreme impresia unei femei inflexibile si a unei mame ideale (cu toate ca sub ochii sai Sergiu traise cu sotia lui Rogulski), si a lui Rogulski insusi, cavalerul care nu cedase momentului (din calcul, din instinct ?!)
Social, personajele sunt recrutate din urmatoarele medii: - familia Vasiliu, el director general intr-un minister ; ocupat peste cap cu sedinte, raspunderi, parteneriat cu strainii; sub aceasta masca oficial pusa in fata familiei, Sergiu este si el o imagine de Don Juan mai sobru, neeliberat de functie si uneori de obligatiile familiare. Are o sotie ideala, oprita de a lucra in "campul muncii", pentru a creste cei doi copii.
-familia Rogulski este fara copii. Liliana "facuse istoria artei si lucra intr-un muzeu la restauratie". El, Nicolae, era profesor la un liceu din Capitala, responsabilul catedrei (); cu cativa ani in urma, fusese asistent la facultate,
"cu delegatie de lector. Dar se retrasese, era acablat de orc, de seminarii inutile, de sedinte de tot felul, de obligatii extraprofesionale".
Ei bine, autorul realizeaza tot felul de incrucisari de interese erotice, de factura platonica intre Rogulski si Tonia. Totul se desfasoara ca intr-un film neorealist, din care se desprinde ideea ca destinele pot sa fie uneori incompatibile, dar instinctele sunt mai puternice, de-a dreptul oarbe. Cu atat mai mult, cu cat parnitii Vasiliu constatasera conditia sociala mizera, de joasa extractie a lui Rogulski, un ratat en titre.
Si totusi clipeste prozatorul modern. Orice imagine a realitatii, cat ar fi ea de neinsemnata ori caduca, orice imagine tipologica saraca prin pozitie sociala poate deni element de constructie epica daca pica in mana unui maestru. Asadar, romanul pare sa fie construit chiar din deseuri ale literaturii inalte si nobile.
Daca in Bunastire, Grobei, dupa un periplu erotic, devine solemn si din merceolog ajunge constientizat un arhivar sadea, aici, in Don Juan, Rogulski trece prin toate etapele degradarii specifice unui ratat. Este greu de spus (si parca nici n-are rost ! ) sa-l dem descins din literatura rusa a sec. al XlX-lea, cand omul de prisos a cunoscut adevarate relatii tipologice : Oncghin (Puskin), Peciorin (Lermontov), Tentetnikov (Gogol), Belton (Herzen), Rudin (Turgheniev), Oblomov (Goncearov).
Daca la rusi, personajele devin categoriale, vizand letargia ruseasca sau mosierimea in descompunere -suntem doar in sec. al XlX-lea, cand alte relatii sociale se infiripa in lume - la noi, personajul lui Breban - pana la un punct - pare ca vine din Craii lui Matei Caragiale. Dar limbajul utilizat de el, mai cu seama in intalnirile cu Tonia, are tangente cu cel din jurnalul Biancai Porporata, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu din Don Juan in eternitate. Cu mentiunea ca acolo este un ciclu de scrisori ale unei femei catre un ideal erotic -Don Juan, aici la Breban, chiar el, Rogulski actioneaza suran in numele unui ideal erotic. Uneori insa, lasa impresia unui combatant ateist, vivace, obsedat, nu e asa ?!, de ideea de libertate (Sa nu se uite declaratiile autorului referitoare la perioada redactarii scrierii, asa incat Rogulski daca nu face politica, nici indirect ca Sergiu, o blameaza prin retragere : nu mai preda istorie, ci istoria literaturii, ceea ce este cu totul altceva! )
Personalitatea de exceptie a romanului -Rogulski - nu se implineste decat dupa doua intalniri epocale din viata lui : cu Cici si cu nebunul de Rusul.
Pe Cici o cunoaste in imprejurari dramatice pe care i le crease Tonia, ce roia cu tot dinadinsul sa scape de el. Gasise un taxi, il urcase aproape beat si i-, plasase celei mai bune prietene, fara familie, in derea reabilitarii pozitioi sale in familie. Caci Rogulski denise agasant cu telefoanele din timpul uiminetilor, si apoi cu intalnirile ciudate in cele mai famate locuri ale Bucurestiului -parcuri, carciumi si strazi laturalnice.
Paradoxal, ca orice Don Juan rsat, posesiv, ajunsese o vraja pentru Tonia care, in cerbicia ei nobiliara, nu putea accepta o fleandura de joasa speta. Poate ca i-ar fi oferit o revansa amoroasa atunci cand sotul ei se tavalea la mare cu lungana de Liliana. Dar acum era obligata sa patimeasca pentru "omisiune de denunt". Tinea prea mult la familie, la demnitatea ei social? (ca un Romeo shakespearean !) pentru a nu putea refuza avansurile Iii Rogulski. Mai cu seama ca numai ei doi traiau sub faldurile nefaste al; incidentului erotic de la Mamaia. Ea se purta astfel pentru a nu se afla, iar el, amantul profesionist, santaja in scopuri nedefinite.
S-ar putea spune, totusi, ca o anume iluminare se inregistreaza la el o data ce are loc intalnirea cu chiul amant al lui Cici, Dan Andrei, angajati intr-o disputa (inalt) intelectuala despre credinta, amor. libertate. Dezbaterile spiritului, nu e asa ?!, tin de banchetul platonician, in care idei, conceptii, principii se intrezaresc intr-un mod superior.
Ca unul care-si apara opera (pentru "orice entualitate" critica), Nicolae Breban sustine convingator, pe linia balzacianismului si a realismului teoretizat, prezenta dominatoare a personajului intr-o opera literara. Dar ca un prozator modern stie foarte bine ca prezentarea poliedrica a acestuia lasa impresia de complexitate si durabil. De aceea, el scriitorul se mai desparte din cand in cand, de Rogulski-personaj, de Rogulski-naratorsi intra si el in jocurile epice ale lui sau in periplurile speculati ale istoriei, filosofici si moralei. Vocea auctoriala, intrata in ina, imprumuta comportarea foiletonistului din acul al XlX-lea ("Sa-l intovarasim pe eroul nostru", "sa dem ce face Rogulski"). Ea nu deranjeaza catusi de putin, fiindca depune abia acum acel obol de sinceritate la care se referea adesea Breban. Desi omniscient, prozatorul modern nu trebuie sa fie si omniprezent.
Si totusi
In toate cu masura, pare sa spuna subtextual N. Breban. Vom reni.
Cu nebunul, cu schizoidul de Rusul, Rogulski s-a intalnit intamplator la un club de sah, intr-un Bucuresti framantat de politica si intrebari de cadre. Era de mirare ca intr-o vila somptuoasa plutea un "haos surazator" - in constructie, in stimentatie, in varste si ieturi. Ceea ce ii unea era sahul. Clubul pare sa fie o replica (e drept cam palida !) data clubului conspirativ "vizuina cu hoti" (din strada Dristorului, unde politiza Praxiteea si satelitii ei) din romanul Galeria cu vita salbatica (1976), de C-tin Toiu.
Fata de fauna prezentata de Toiu, lumea care se perinda pe la clubul de sah de pe strada N. este mai mult o caricatura a normalului. Rogulski a constatat ca doar trei "distinqii" de jucatori pun in evidenta valoarea sahului:
"un elev in penultima clasa de liceu (cel mai bun jucator al clubului, poseda deja categoria I), un fost militar si un student intarziat, sau un snic student, sau un student ratat, cum voiti".
Studentul, amintind de romanele lui Turgheniev, prin infatisare si comportament interiorizat, a fost numit "rusul", apoi Rusul i-a ramas numele, pe care si autorul il adopta in demersurile sale epice. Sa fie el o alta replica, de acum concreta, palpabila, data Generalului din romanul susamin-tit al lui Toiu ?!
Desi Breban zice ca "Rusul era de fapt "o dirsiune" (), o dirsiune de Tonia, de la Tonia", enigma intretinuta subiacent intre iubire si ratare. In schimb, compania celor doi "sahisti" determina mutatii in dialogurile lor despre istorie si libertate, poate chiar in mentalitatea fiecaruia in parte.In aceasta ordine de idei ar trebui observat ca plasarea romanului Don Juan (1981), dupa "inalta tradare" din CC. al P.C.R. si cronologic dupa Bunastire (1977) si inainte de Drumul la zid (1984) pare sa fie si o demonstratie de forta literara pentru "reabilitare". Dar nu la modul declarat, supus, "pe linie", apologetic, de "mea culpa", ci de evidentiere a unor teze legate de ideologie, de politic, care au despartit (pe nepregatite) dimensiuni sociale, caractere, mentalitati. Tenta politica sau asa zisa tenta politica in cele trei romane se afla in teza ca omul contemporan (autorului) si in general al sec. al XX-lea vrea sa fie liber, si sa se manifeste ca atare. De aceea, Grobei (din Bunastire), Castor Ionescu (din Drumul la zid) sunt doi absenti si marunti functionari care, zi doamne, in conditiile noi create vor sa-si depaseasca prin orice mijloace conditia sociala si profesionala, sa sparga definitiv crusta anonimatului.
Don Juan, alias Rogulski, dimpotriva (intervine informatia de cultura unirsala a autorului), prin faptele sale realizate unidimensional, face apologia anonimatului. Si se pare ca lumea in care se misca, desi de extractie intelectuala, il sustine adesea. Chiar puritana Tonia, claustrata la inceput in spatiul casniciei fara fisuri, accepta plimbarile cu Nicolae Rogulski in cele mai obscure spatii ale Capitalei, pentru a se simti bine in anonimatul propus de partenerul indragostit. Apoi Cecilia - care desi constata vulgaritatea si miopia culturala a lui Rogulski, se simte foarte bine in compania stersului personaj.
Oricum, Tonia si Cecilia reprezinta doua ipostaze feminine ale ratarii erosului, nu datorita frivolitatii, ci ambiguitatii practicate de ele in viata, in familie, in gandire.
Singurul care-l zgaltaie pe Rogulski in fundamentele gandirii sale este unirsitarul Dan Andrei. Se desprinde din confruntarile lor placerea eseistica a autorului, ca si pofta de a-si etala opinii despre filosofii antici, moderni (kantieni si postkantieni), din diferite tari ale lumii.
Principiul realist - personaje tipice si imprejurari tipice - functioneaza ireprosabil pe tot parcursul romanului. Ca intelectuali, mai profunzi sau mai speculativi, personajele brebaniene se misca in spatiul lor profesional - colocviul, disputa, dialogul. Nu o fac public, in cetate, in carti, in adunari special organizate, ci ei intre ci (cate doi, cate trei).
Chiar si cu sahistul Rusul de la club, acasa sau pe strazile marginase ale Bucurestiului, pofta de a insira vorbe ca margelele (nu ca la H. Hesse) este necrutatoare. Dar Nicolae Breban intervine (fie persiflant, ironic, uneori caricatural) lasand un respiro pentru altii, dar si pentru sine.
Asa e bunaoara atunci cand angajeaza o lunga si ingenioasa dezbatere despre "Romeo si Don Juan, o tipologie inexistenta in natura, inntata de spiritele nepractice ale scriitorilor".
Operand dihotomic, Romeo este moral / Don Juan (pare) imoral, si imediat Breban adauga:
"Exista mult burghezism in aceasta respingere etica a lui Don Juan, simt al familiei de tip burghez"
Dupa sagetile "lingvistice", "burghezime", "burghez" - Breban izbucneste ca autorii romanelor de mistere din sec. al XlX-lea in clasificari si incti la adresa societatii (care ? de unde ?) "interesata nu de "dragoste" sau de "fidelitate" etc, ci de reproductie si are nevoie de insi mediu dotati sentimental, de mediocri deci, care sa se dedice si sa se ruineze mediocru pentru cresterea noilor exemplare".
Aducandu-si aminte - sau inspaimantat de ciudata impartire mecanicista, Breban ii atribuie frazele lui Rogulski, nu inainte de a patetiza in aceeasi maniera, prilej pentru cititor, dar mai ales pentru criticul literar de a dea de ce si-a ales el un personaj ca Don Juan. Deci :
Romeo este un puber, un adolescent care
"trebuie sa fie un politician, un lingusitor tiranic ce inspaimanta si fascineaza prin uriasa lui putere de a cere! Un ins priceput in varietatea tipologiei uman-sociale, un ins ce-si schimba comportamentul in functie de persoana careia i se adreseaza, atent la nuantele de grup si clasa sau sex, foarte interesat de impresia ce o face, un pozeur de clasa. Nici pe morti nu-i lasa sa se odihneasca !
Iar celalalt dubiosul, haituitul, cainele ce rareori scapa fara un bocanc in coaste sau o injurie grosolana, sela, cel impotriva caruia se asociaza asociatia sotilor furiosi, prea lasi de a-l infrunta singuri, el, cel care nu vrea sa fie iubit, ci doar sa daruiasca la nesfarsit iubire, si nu iubirea in general, ci iubirea lui, rupand fasii mari din febra sa limitata cu un instinct elegant, sinucigas".
Pentru Breban, existenta unui personaj nu poate fi explicata in afara unui mediu social, indiferent cat de mult este el stratificat si recunoscut ca atare. Pe de alta parte, gradul de normalitate a socialului dicteaza (benefic sau nu) aspectul moral si comportamentistic al individului. Rogulski nu are un arbore genealogic spectaculos, in care sa depistam valori umane sau spirituale care, ajunse la apogeu, sa fie explicabil de ce au degradat ulterior. Cu sotia lui, fara explicatii de inceput, dar nici dupa aceea, nu intretine decat relatii intamplatoare. Sa intelegem ca raul social i-a sporit samburele genetic inclinat spre desfrau sau antura ? Faptul ca este profesor nu explica nimic din comportamentul sau "de varsta". O singura data autorul il surprinde in compania a doua ele "agatate" pe strada si duse la cofetarie (pentru dirtisment, pentru studiu atist ?!). in rest, el este vazut intr-un flirt alternativ, ba cu Tonia, ba cu Cecilia. Din cand in cand, in tirade (cam sforaitoare si gaunoase), despre tot felul de concepte, vizand viata, Biblia, libertatea, istoria, banalitatea vietii de zi cu zi. Nu stiu daca influenta prozatorilor N. V. Gogol si A. P. Cehov a jucat aici un rol important sau nu, dar apologia subtextuala a omului marunt, insignifiant care leaga si dezleaga uneori esenta vietii ramane pilduitoare.
In foarte multe imprejurari, N. Breban s-a socotit un ucenic al lui Dostoievski, sondand astfel abisul psihologic al omului. Sunt si ini admirabile de elogiu aduse marelui prozator rus, caci scriitorul se simte dator (din snobism, din epatare sau alegorie !) sa-si marturiseasca numele inaintasilor afini. De aceea jocul de analiza poliedrica oferit lui Rogulski, vazut cand ca Dan Juan, cand ca un om de prisos. Caci nu este de imaginat altfel, si mai ales in spatiul romanesc, ca un personaj iesit din cutele sociale concrete, in loc de a fi "pe linie", retras sau inadaptat sa-si asume postura unui vivant Don Juan care-si cheltuie energiile in amoruri pedante sau intamplatoare, numai pentru a-si justifica biografia sa simplista.
Intelegem clar ca Don Juan-ul lui Breban este o varianta posibila, pur literara, care nu trebuie cautata cu tot dinadinsul in viata de zi cu zi. Don Juan este o proiectie admisa a unei teze pe care Breban a slujit-o cu credinta, in loc sa dea un roman politic sau unul social par lui meme, cum mai facuse in inceputurile sale (de la Francisca - 1965, la Animale bolna - 1968), a rescris motivul lui Don Juan intr-un alt registru epic, muntenizand, prin limbaj si localizare, printr-o trama epica plauzibila, fie si de gradul al doilea.
Pe de alta parte, N. Breban face mai bine, prin acest roman, jonctiunea si cu o traditie a prozei romanesti - de la C. Negruzi, M. Kogalniceanu, Ion Ghica, D. Bolintineanu, la N. Filimon, Duiliu Zamfirescu, Hortensia Papa-dat-Bengescu, Gib Mihaescu, sau Matei Caragiale, pana la comilitoni ca Toiu sau ca multi alti prozatori ai Capitalei ( detalii in studiul Don Juan si donjuanismulac Dim Pacurariu in sectiunea sa Teme, moti, mituri, Buc, Edit. Albatros 1990, p. 125 si urm.).
Capitolul al V-lea debuteaza cu o relatare in tromba a escapadelor lui Rogulski intr-un Bucuresti de duminica, pe cand, spre orele 1622, burghezii (iar ei! )isi fac siesta de dupa masa. Ca apoi, brusc, sa fie descrisa "fauna de dumineca", impanzind strazile capitalei :
"baieti de pravalie, stagiari de notariat (ca in Dickens), soldati, profesori ratati, fete in casa, tinere bucatarese, insi ce sufera cu inima, alcoolici dupa o vaga cura de dezintoxicare (deci falsi fosti alcoolici, pe scurt f.f.a.), derbedei scapati de sub controlul parintilor distrati, preoti tineri, zapaciti de soarele ce se reflecta sel pe rerele lor negre, lucioase, cai singurateci ce tropaie cu ingaduinta intre hulubele vreunei birje actuale, impiegati de miscare ce merg constiinciosi spre vreo gara de cartier, o gara de periferie. Poate tinere tiganci ce pazesc flori ofilite, restul de flori ofilite pe care uita sa le mai stropeasca cu apa rece, pe care o tin intr-o vadra la picioare, sub fustele lor frumoase, colorate, fustele lor cu crinolina. Ducesele-tiganci! Si cativa tarani rataciti, pierduti in marele oras, posomorati, placizi, dupa ce si-au incheiat afacerile cu muribunzii metropolei. Pentru ca astazi (in 1975-l981 -n.n.) diavolul a denit taran. Si, evident, peste tot - soldati si calfe. Soldati si calfe! Feudalitatea e inca aici, supravietuieste ca un stejar viguros, inca tanar in seritatea senectutii sale, in fantezia virila a senectutii sale. Si fetele de la han! Si profesorul printre acestia toti, visator, deloc beat (doar o scurta vodca, cu mai bine de o ora inainte, o vodca doar, aproape nimic, un fel de pudra a laringelui) cu mainile in buzunare (in buzunarele lui ! ), fara cravata, evidemment, cu pantofii nefacuti, cu cearcanele sale mov, groase, ca un dublu bandaj al ochilor. Cearcanele sale care ii ascundeau ochii bombati, de parca ar fi purtat ochelari cu lentile fumurii, ca un spion dintr-un film prost, extrem de realist. Numai filmele proaste sunt realiste, in bunul sens al cuvantului".
Cine vrea sa vada pe marele prozator Nicolae Breban trebuie sa fie atent la calitatile stilistice reiesite din loul facut lui Rogulski din care emana un profund simt al observatiei, o pictura de gen, lucrata in tuse de cald degradeu. Un amestec uman insolit, la care nu subscrie deloc Rogulski. El este altceva, alta pasta umana, alt comportament, alta gandire. Desi uneori purtarea lui intima ramane brutala (cu Cici sau Tonia, in momente erotice), stie sa-si ia zborul cand este vorba de filosofia vietii sau a istoriei, ori a culturii. De aceea inaltimea lui spirituala il scuteste de gafe elementare, caci Don Juan-ul lui Breban patenteaza totul in numele vietii, care nu trebuie condamnata pentru neimpliniri personale, dar nici luate tale- quale.Tocmai aceasta oscilare sau pendulare nu-l dezechilibreaza si-i da o aura de credibilitate in ochii Ceciliei. Femeia, ea insasi unirsitara, cunoscatoare a dimensiunilor culturii franceze, analizeaza cu maxima luciditate prezenta lui Rogulski in viata sa si i se supune fara prea mari motivatii. Ba are chiar sentimentul ca, cedandu-i, supunandu-i-se capriciilor sale, ea ca femeie se implineste, nu numai in latura sa biologica, instinctuala, ci chiar spirituala. Concluzia aceasta, strict personala, i-o strecoara si lui Dan Andrei, concubinul ei de peste un deceniu. Ceea ce realizeaza constient Cecilia nu i se intampla si Toniei. Cuprinsa de remuscari, de jocul angoasant cu Nicolae Rogullski, ea isi calca pe mandrie, pe prejudecati, pe puritatea ei de pana ieri si, intr-o dimineata, patrunde intempestiv peste Rogulski chiar la el acasa hotarata sa-i cedeze. intalnirea, cu totul neasteptata, nu starneste admiratia partenerului, care realizeaza acolo "ceva", intr-un plictis oblomovist, demn de un urias scriitor. Eliberata de toate energiile care-i trarsasera diferit trupul si gandurile, Tonia punea capat unei anturi care a durat un an de zile. Cel care se aratase cavalerul "tristei uri" ii reda astfel libertatea unei femei, pe care viata o chema de aici inainte cu mai multa insistenta si ademenire. Iar el, ca un Prometeu al lui Philippide, isi va cauta alta omenire in loc, pentru a face sa-si mistuie drama de crestere priniubire. Don Juan se infatiseaza astfel:
"Da, domnilor, de ce sa nu ma apar, eu insumi sunt viata, creatia. Eu nu doresc sa posed, ci sa creez si astfel sa posed, pacalitul sunt eu un ins pacalit la nesfarsit, incapabil de a invata din experienta, in acest sens oligofren, mandru de infirmitatea mea da, am nerusinarea de a ma apara, pentru ca sunt singur si singuratatea mea colosala, perfecta, este moralittea mea e deci un mit, un mit trivial acela ca eu posed; eu nu fac decat sa aleg, eu sunt marele Caine ce amusina talpile unui Jupiter sau ale unei Venus omniprezente ce serpuieste printre pomi si fire de iarba, urma ei atatata ce se ascunde sub frunzele mari, prafuite, ale balariilor, eu sunt cel ce crede in iubire, tn regatul si puterea ei nesfarsita, neobositaeu sunt sculptorul genial ce indeparteaza, ce eboseaza blocul de marmura feminin, dand la iala statui-corp de dedesupt, impingand stanca umana spre trup viu, cald, spre feminitate, eu turtesc, imping, atat, rostogolesc, ademenesc, losc si sarut, strig: «Iesi! Vino afara ! din nefiinta, din poza nefiintei, din somn, getare, din vis ! Afara ! Afara ! sub razele oblice ale soarelui, paseste plutind, peste covorul sclipitor de rdeata, intra in relief, cu emotie, treci printre animale uimite, intelepte si candide, vino ! iesi! haide ! urmeaza-ma ! simte-mi Urma de Pan, de zeu marunt, atotputernic al campiei, vino, iesi din sicriul tau de falsa femeie, fii ceea ce ai visat mereu si nu ai indraznit niciodata pana la capat din cauza unei burghezii generale!»"
Este usor de vazut cum N. Breban creeaza un mit lui Don Juan, invaluindu-l intr-o aura de mare poezie a vitalitatii. Suflul sau real sau simbolic staruie in lumea increatului ca o damnare, de unde nu se intoarce decat la chemarea iubirii, forta cea mai apriga a vietii si a Fiintei in unirs.
Trarsarea lumii sub auspiciile unui asemenea mit se face ca in credintele indiene sau egiptene.
Pe aripile imaginarului poetic, Nicolae Breban a dat lui Don Juan determinari unice, singulare in literatura romana. Ele nu pot fi percepute niciodata in ul concretului, al transpunerii fidele, ci doar in al intelectualului superior, elitist, adesea speculativ, unde limbajele se pot interfera in voie si acceptate ca atare, mai cu seama daca emana idei, opinii, atitudini.
Speram ca acum este foarte clar de ce romanul Don Juan este singurul (cel putin pana acum -l994) care are intamplator tangente in real, pentru ca autorul sa poata crea ura monumentala a protagonistului, datator de viata, de creatie.
Romanul, in acest sens, poate fi vazut si ca o parabola a unirsului concret sau concentrationar pe care il propunea momentul de dupa 1974 / 75. Un refugiu in lumea simbolurilor perene este marca subtila a unei atitudini de mare respect fata de cititor, dar mai ales fata de labirintul informational al sau.
Deci, dincolo de aparente, zice Breban, se afla o lume a simbolurilor si temelor eterne, care ramane intotdeauna odihnitoare. Mai ales in clipe de grea cumpana pentru timpul de lectura. Iata de ce, romanul Don Juan iese din cadrele epice propuse pana la 1981 si dupa aceea.
Pentru ilustrarea unui asemenea mit, Breban a apelat la o retea complexa de scriituri. De la notatia seaca, uneori impresionista, de la dialogul fugar, parca prefabricat, trece in forta la dezbateri, la eseu, la o sintaxa intrerupta, alternand cu lungi fraze descripti, care survoleaza mai cu seama unirsuri interioare sau blocaje de concepte u : istorie, politica, libertate.
De aceea, cred, in febra argumentarii, Breban nu-si mai supragheaza exprimarea sau o incarca neologic, transformand textul intr-o ina critica sau laxa (Aici Breban pare sa fie "maestru", apropiind involuntar registre stilistice inalte de altele joase, capricioase sau neanite). Sa luam aminte la cateva exemple:
"Nu, repet, nu stomacul si absurda perpetuare sunt idealul nostru ;nu, idealul nostru e chiar idealul nostru. Libertatea e un fals scop, ea nu e decat un reflex, cel mai profund uman, mai adanc decat foamea si procreatia. Mai tare decat instinctul sexual, decat cel de supravietuire, dovada ca sunt oameni - cei mai buni, mai vii, mai oameni! - care reusesc sa nege aceste doua instincte, pentru cel de-al treilea: libertate".
Un profesor ii spune lui Rogulski:
"Sa tii minte de la mine, omul e mare nu cand rezolva ceva - albinele, castorii rezolva cu succes, intrecandu-l pe om, probleme de organizare si eficienta sociala -nu, omul intrece animalele superioare nu prin ceea ce rezolva, ci prin problemele pe care si le pune. Cand omul isi pune problema lui Dumnezeu sau cand omul isi pune problema finalitatii existentei sale - probleme enorme, ridicole, pe care nu le va rezolva niciodata - el devine om, el devine creator cu adevarat, nu ca o furnica care ridica o cetate colectiva perfect functionala, utilitara. insasi istoria, crearea istorici este un efort suprauman de a-l gasi pe Dumnezeu. Si tine cont ca eu sunt un rationalist, un elev al lui Diderot. Cat timp ai sa-ti pui probleme enorme, Rogulski, i fi tanar, i aa curaj moral, i fi liber".
Eu vad in partea finala o deviere fericita a unui fragment din cuvantul de raspuns al Iui Calinescu, din aula Academiei, cu prilejul implinirii a 60 de ani. Scriitorul, in stilu-i aforistic, atragea atentia auditorului ca atata timp cat tinem o sectiune deschisa pe pupitru, inseamna ca suntem tineri !
Cateva concluzii
Nicolae Breban nu se dezminte nici de data aceasta, creand un personaj puternic, Don Juan dodindu-se ilustrarea memorabila a unui motiv de circulatie unirsala.
De acum prozatorul nu mai observa omul in general, omul categorial, bantuit de mari intrebari ale existentei, ci cazul particular, devierea de la regula.
Spre deosebire de maladivii incurabili, de la Dostoievski pana la M. Proust sau Th. Mann, ori H. Papadat-Bengescu, Don Juan (ultramodern) este un imbolnavit de propriu-i unirs interior, nelinistit in fixitatea sa, cautand mereu un alt spatiu de miscare si impunere a limbajului. Aceasta nesfarsita cautare, prozatorul o realizeaza poliedral. Adica o miscare ca atare in plasma normalului, a personajului (in speta Rogulski, arhetipul), priviri multiple ale celorlalti convivi (totul petrecandu-se in prezent), rerberatia la nil de constiinta, deloc marcata de impostura sau vinovatie, comentarii ale autorului, ca persoana neutra, obiectiva, dar si a unui autor "colaborator" la descinderile sau escapadele personajului ca atare.
Don Juan nu ia lumea in tragic, limitele ei sau capcanele intinse nu-l izoleaza in cugetari searbede, ci intr-o vointa de autodepasire si autoanaliza. Nu cumva, Nicolae Breban, transformandu-l in mit pe Don Juan, a lasat a se intelege ca unirsul, oricat de contorsionat ar fi, trebuie sa aiba ca principiu vital al perenitatii iubirea ? '
In comportarea lui Rogulski fata de Tonia Vasiliu dem o lectie practica in aceasta privinta. Cu toate ca autorul, sociologizand (peniru adormirea cenzurii ?!), o va determina pe mica "sfanta" sa sparga, prin calcule si analize, carapacea ei burgheza si sa coboare la radacina vietii, adica la iubire, la dragoste. Bine zicea Nicolae Manolescu ca Rogulski realizeaza "o dezideologizare a erosului" (Arca lui Noe , voi. III, Edit. Minerva, 1983, p. 205).
Don Juan este singurul personaj memorabil din intreaga literatura a lui Breban care a muntenizat original un motiv de circulatie unirsala. Forma eseistica a romanului omonim a dat castig de cauza analizei polie-dralc, pe alocuri, de mare deschidere si supragheata subtilitate.
Prin Don Juan, prozatorul roman a atras atentia asupra unei personalitati accentuate, in viata si in literatura, cum ar fi spus germanul dr. Karl Leonhard.
Deci, originea lui, a motivului Don Juan, trebuie cautata in poezia erotica din indepartata antichitate greaca, de la Sapho la Anacreon, care a renit in Evul Mediu, in clasicism, apoi in mica poezie de album din Franta sec. al XlX-lea si redimensionata (fals sau mitologic) de romantism.
Oricum, la romani, in 1861, dam peste romanul lui Radu IonescuZ)o« Juanii din Bucuresti, iar de aici inainte fragmentar sau accidental motivul urca pana la Hortensia Papadat-Bengescu - Lui Don Juan in eternitate (1920). Nicolae Breban j-a dat motivului cu totul alte dimensiuni - moderne si superioare pe alocuri sub raport stilistic.In cunostinta de cauza, Al. Paleologu se entuziasma retoric: "De ce e totusi Don Juan un erou atat de fascinant ? De ce acest crai vulgar e unul din tipurile supreme ale mitologiei culturii, alaturi de Hamlet, Don Quijote, Faust ?" (Bunul simt ca paradox, Edit. sectiunea Romaneasca, 1972, p. 91)
Fiindca iubirea este o tema eterna a intregului unirs, cum stim cu totii.
