Juramantul de saracie, castitate si supunere — volum de versuri de Gabriela Melinescu referat






JURAMANTUL DE SARACIE, CASTITATE SI SUPUNERE — Volum de versuri de Gabriela Melinescu, aparut la Bucuresti, Editura Eminescu, . Sub acest titlu, s-a publicat si o ampla antologie din intreaga opera a poetei, in anul 1993, la editura bucuresteana „Litera", continand poezii din volumele Ceremonie de iarna (1965), Fiintele abstracte (1966), Interiorul legii (1968), Boala de origine divina (1972), Juramantul de saracie, castitate si supunere (1972), impotriva celui drag (1975). Ciclul final, Lumina din lumina (1993), apare pentru prima oara in acest volum.

In creatia poetei, Juramantul din 1972 rotunjeste si incheie o formula lirica anuntata pregnant inca din volumul de debut, Ceremonie de iarna, din .

Acesta, care o situa pe Gabriela Melinescu intr-o foarte promitatoare „promotie", alaturi de loan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Constanta Buzea sau Marin Sorescu, a impus prin tonul franc al confesiunii nelinistilor erotice, comunicate cu o candoare desavarsita: o biografie de adolescenta ce descopera, tulburata, miracolul propriei fiinte si al unei lumi vazute sub semnul arderii si al oglindirii (motive comune cu ale „generatiei"), prin care se semnifica o vitalitate proaspata si o comunicare directa, atingand dimensiunea jubi-latiei.

Excluzand pentru moment orice problematizare, poezia transmite bucuria sarbatoreasca si pura a simturilor: „Bucuria fuge-n mine flacari, / N-am oglinda si ma uit pe cer", „daca ating peretii, se aprind", „Arde tot pamantul unde trec baietii", „Vantul mi-a patruns in simturi, / fulger alb e rasul peste dinti" O poezie precum Cenusareasa, concentreaza in emblema acest lirism confesiv, din care nu lipseste o anumita doza de gratioasa afectare feminina, o cochetarie ce da turnura de joc sentimentului, rostirea directa a emotiei alternand cu notatia fin-aluziva, de un senzualism eterat:

„Eu nu-i vedeam, ii auzeam razand.
Baietii fluierau frumos pe strada.
Rufe spalam in curte sub un pom
si frica imi era c-or sa ma vada.
Simteam cum infioara drumul,
iubeam si pietrele pe care ei calcau.
Pe garduri aplecati ca peste umeri
abia-nfloritii trandafiri ardeau.
Umezi mi-erau ca la salbaticiune ochii
Pe sarma vantul cuprindea in dans
mijlocul stramt al unei rochii."


Cu Fiintele abstracte (1966), devine vizibil un efort de depasire a liricii de jubilatie senzoriala definitorie pentru prima carte, confesiunea impartindu-si ponderile cu un limbaj al sugestiei ce deschide discursul spre „viziune", conturand stari de reverie si evanescenta apropiate de ceea ce Nichita Stanescu numea „viziune a sentimentelor" sau „dans rotund al starilor de spirit". O fragila geometrie fantasmatica se traseaza punctual, crescand pe solul senzatiei, ca un halou prins in pasagere tipare al substantei lucrurilor; acesta este de fapt sensul „abstractizarii" sugerate de titlul cartii, - un anumit grad de esentializare a datului real trecut in planul fanteziei, cum se vede, bunaoara, in Somn de vara:

„in incapere
linistea e asezata in vase de lut,
cani enorme cu vine albastre,
stapanul casei umbla nevazut
si arunca cate-un fruct mirositor
si coloreaza tacerea in portocaliu,
aromele plutesc in aburii
din rana unui animal cu trupul viu.
Si aburii ma ling pe chip,
mirosul fructelor ma otraveste,
adorm intr-o femeie tanara
pe care forma fructelor o-nccrcuieste".


Planul imaginar intervine mereu in (dez)ordinea realului, scotand la iveala structurile luminoase ale lucrurilor („gandurile sunt lucruri din trecut/ ale caror mari cadavre/ in spatiul acesta n-au mai incaput'), propunand noi „figuri", mai pure, ale lumii, intr-o perspectiva adesea ingenuu-infantila („Unchiul Tom vaneaza negri delfini/ Nu i-am vazut, dar sigur exista"); o privire pregatita pentru evenimentul de exceptie pandeste mereu aparitiile si disparitiile fragile:

„Copiii asteapta
O pasare dintr-o data s-apara
Pentru aceasta stau o clipa nemiscati
iesind din trupurile lor afara
Si ganduri singure ingheata
auzul pasarii nemaivazute"


Starea de „uitare" a trupului, de solitudine contemplativa, tinde sa defineasca acum, intr-un strat de profunzime, aceasta lirica alimentata, fara sa creeze totusi un regim tensional puternic, de nazuinta spre o anumita perfectiune, cum se spune explicit in versuri ca: „Albastrul pe care il vad nu este cel desavarsit". Cu rezultate inegale sub raport estetic, aceasta tendinta se accentueaza in volumele Interiorul legii (1968) si Boala de origine divina (1970), care stabilizeaza un numar de motive lirice ilustrative pentru amintita aspiratie; frapanta e aici repugnanta organicului, tradusa ca oroare de mirosuri evocand carnalul si animalicul perisabil, in opozitie cu obsesia transparentelor, a „campului rece" - spatiu, acesta, al ceremonialulului ce stilizeaza miscarile realului. Respingandu-se „duhorile de dimineata ce vin din aimale desfranate de padure", „mirosul care murdareste aerul", se imagineaza „locuri racoroase de ceata baietilor, unde se canta de unul singur, cu vocale curate": e o petrecere printre fantasme, intretinand un ritual al irealizarii, un joc al fanteziei cu frecvente trimiteri spre universul copilariei; de altfel, subiectul liric se defineste drept „copilul bolnav care scrie / cuvinte si va protesta pana la sfarsit".





Punctele de maxima rezistenta ale poeziei Gabriela Melinescu trebuie din nou cautate in poemele care transcriu o experienta senzoriala - stari de euforie, iluzii ale imponderabilului, angoasante tulburari ale sangelui. „Fiintele abstracte" se inmultesc si ele, in reprezentari apropiate de cele ale lui Nichita Stanescu. O nota aparte o da in aceste carti prezenta unui filon „balcanic", pe linia Arghezi-Barbu-M. R. Paraschivescu, cu insertii intertextuale ce marcheaza libertataea manevrarii unor asemenea „conventii", perfect integrate universului poetei (v. ciclurile Saisprezece ani ochi negri, din Interiorul legii, si Istoria animalelor ucise, din Boala de origine divina). Cartea cea mai unitara stilistic ramane, in acest context, Juramantul de castitate si supunere, in care lirica de extractie pitoreasca a fost abandonata, lasand loc filonului principal conturat in cartile precedente. Astfel, tensiunea purificarii sporeste, lumea ia o infatisare glaciala, imagistica e stilizata in forme gratioase si limpezi:

„Se cuvine iarna sa-ti descoperi chipul si sa privesti cum lumea pare un crin.
E ca si cum ti-ai visa in extaz arhetipul
intr-o noapte mirosind a ger senin.
Vad pasari enorme in celule albe
cum isi infig pliscul in marele nor,
cum din cosmos vine superbul, prea tanarul
olandez zburator".


Pentru acest „extaz al visului arhetipal", poeta construieste un decor hieratic, in care confesiunea e scandata solemn si evocarea propune o miscare „scenica", o gestica de ritual sever, rememorat cu melancolie: „iti mai aduci aminte cum veneai/ cu mama in biserica frumoasa, / pe cand erai nevinovat copil/ inganand rugaciuni dintr-o carte roasa/ Si se roteau in umbra mirodenii/ si o durere zburatoare sferic"

Fara schimbari de substanta in raport cu restul operei (dar cu inegalitati valorice), acest volum, perfectioneaza un stil, rafineaza un mod personal al comunicarii, in acelasi orizont al cautarii unei puritati spirituale, la distanta de tulburarile trupului, nu fara o nuanta elegiaca:

„Adu-ti aminte de bratul meu,
ochii-au uitat si narile-au pierdut
mirosul rosu de-nceput de sange
pe care trupul nostru l-a avut.
Adu-ti aminte, piele miscatoare
si tresarire care-ai impietrit,
miros albastru de-nceput de suflet
pe care aerul l-a parasit".


Elegiei ii apartin insa mai toate sunetele poemelor din ciclurile impotriva iubitului (1975), si Casa de fum (1982), evocand pierderea omului drag, dar nu si a iubirii ramase vii si mentinand spiritul intr-o fertila tensiune. Modelul misterului eleusinic ce interpreteaza moartea Persephonei, fiica rapita de Hades a zeitei Demeter, ca pe o promisiune de viata noua, simbolizata in putrezirea si incoltirea bobului de grau, prezideaza, prin poemul inaugural, ansamblul ciclului, inscriindu-l intr-o dimensiune mitica („ca bobul de grau ingroapa-te viu in pamant / murind sa dai roade'). Ritualului purificarii, tradus la modul fantezist pana acum, i se substituie rostirea grava („trista nu sunt, dar nici vesela"), cu un fel de solemnitate de verset (o referinta poate fi Cantarea cantarilor si alte texte biblice sau din mitologie).

Sub „briza durerii", sub „Ursa Mayor", in fata marii, adresandu-se acum marilor elemente cosmice, subiectul liric isi rosteste discursul cu o demnitate tragica, evitand orice retorica de suprafata, intr-o expresie esentializata. Seninatatea spiritului traduce impacarea cu un destin stiut precar, despartirea de lucruri putand fi traita, in ultima instanta chiar ca „extaz al ilimitarii":

„Jugul a tot ce am cunoscut
s-a desfacut de mine.
Si eu m-am rupt de el.
Pe cararea obscura lumineaza crini.
Te iubesc, Print al Nimicului,
mai mult decat viata,
destinul meu e destinul mielului
pe campul celui care injunghie zburdand".


Ultimele poeme, din ciclul Lumina din lumina (1993) prelungesc „dialogul" cu „fratele meu, iubitul meu", in aceeasi tonalitate ce asociaza sentimentului elegiac tandretea iubirii si elevatia starii de religiozitate profunda, care solidarizeaza umanul si cosmicul: „Din somn direct catre azurul zilei./ Cu gura frumoasa a lui Swedenborg/ marturisesc in fata ta Dumnezeule sfant:/ 'Eu sunt ai tau si nu al meu! 7 Vantul din soare imi adie pe fata./ Mainile imi miros frumos/ cand stau linistita/ si desenez din memorie/ eternele flori ale teiului".

Scrise, in majoritate, dupa 1975, cand poeta se stabilise in Suedia, aceste poeme marcheaza nu doar o schimbare de spatiu geografic, ci si o mutatie in sensul adancirii si definitivarii expresiei lirismului sau.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani