JURNAL — de Gala Galaction - comentariu referat






JURNAL — de Gala Galaction. intre 11 sept. 1898 si ian. 1955, Gala Galaction a umplut „noua masive caiete manuscrise" (T. Vargolici) cu insemnari uneori zilnice, de cele mai multe ori separate intre ele prin intervale de ordinul zilelor, saptamanilor, lunilor, dar survin si cateva intreruperi de ordinul anilor (intre 30 dec. 1900 si 13 iunie 1904, intre 12 iulie 1912 si 16 apr. 1917, intre 29 dec. 1927 si 24 apr. 1935, intre 16 apr. 1949 si 12 aug. 1952). Acoperind, global, aproape sase decenii (1898-l955), Jurnalului lui Gala Galaction nu este departe de a egala, ca amplitudine a cuprinderii in timp, recordul stabilit, in literatura romana de Tini Maiorescu, in ale sale insemnari zilnice (62 de ani, 1855-l917).

Gala Galaction si-a incredintat cele 9 caiete manuscrise ale Jurnalului, spre pastrare si publicare postuma, celor patru fiice ale sale: Magdalina Galaction Bajocchini, Lucretia (Luki) Galaction Passarelli, Maria (Mara) Galaction Tuculescu si Elena Galaction. Termenul eventualei publicari este stabilit de autor, chiar in textul Jurnalului, mai intai „peste 30 de ani" (13 iunie 1904), apoi, la o re-lectura tarzie (27 dec. 1949), „sa zicem: peste 50 de ani, de azi nainte". Dupa numai 20 de ani, in 1969 (G. G. incetase din viata la 8 martie 1961), Mara Galaction Tuculescu decide, in calitatea de legatar testamentar ce-i revenea, o derogare de la aceasta ultima clauza antuma, cerand retoric: „Tata, ma adresez tie, ca sa-ti cer dezlegare. Am grabit sorocul, am apropiat cu cativa ani lumina tiparului de filele insemnarilor tale. [] Dar in 1999 cati vor mai fi dintre cei care te-au zarii macar in copilaria lor?" Astfel, Jurnalul lui Gala Galaction apare, intr-o prima editie, la Editura Minerva, sub ingrijirea lui Teodor Vargolici, in trei volume (I, 1973; II, 1977; III, 1980). „in conditiile de atunci, textul inedit al Jurnalului nu a putut fi publicat in integralitatea lui, cenzura obligandu-ne sa eliminam numeroase pasaje, pagini si capitole intregi" (T. Vargolici).

Acelasi editor initiaza in 1996, la Editura Albatros, o a doua editie, „completa, de o riguroasa exactitate", proiectata, de aceasta data, in cinci volume. Editia ajunsese in 1997 la cel de-al doilea volum (pentru care ingrijitorul a fost distins, in 1998, cu Premiul Uniunii Scriitorilor); e greu de presupus ca pana in 1999 va apuca sa apara si ultimul volum, al cincilea, astfel ca, prin forta imprejurarilor, va fi indeplinita in cele din urma si clauza stabilita de autor in 1949: „sa zicem: peste 50 de ani, de azi nainte"

Cel mai contradictoriu si mai abisal personaj al literaturii lui Gala Galaction a fost el insusi, omul G. -iata principala revelatie pe care o aduce voluminosul sau Jurnal. insumand, chiar si asa trunchiat cum s-a tiparit in prima editie, circa 1350 de pagini compacte care acopera, cu cateva intreruperi, un timp trait de peste o jumatate de secol (1898-l955), rar egalat, daca nu unic ca proportii in literatura romana, -Jurnalul scriitorului reuseste sa tensioneze, tonic si revigorator, blajina ataraxie aparenta a venerabilului „parinte Galaction", asa cum apare el de obicei „retusat" in edulcorarile pioase ale unei memorialistici conventionale ori ale unei istorii literare nu mai putin exersata in obligatoria evlavie hagiografica rezervata din oficiu „clasicilor".

„Devotiune" tradusa, si in cazul lui Gala Galaction , prin inertia repetarii ritoase si rituale, de preferinta in ocazii festive, aniversare, a vechilor truisme si clisee „critice" pe care lectura Jurnalului le pune radical sub semnul intrebarii la fiece pagina. A existat, in cele peste doua decenii care-au urmat primei publicari, o rezistenta sau o reticenta in asimilarea impunatorului document, un refuz tacit de a lua act de revelatiile pe care el le aducea, postum, asupra vietii si personalitatii omului, si de a trage de aici concluziile ce se impuneau in privinta scriitorului, in privinta intelegerii si interpretarii operei lasate de el.

Inutile reticente, induse poate si de excesiva cenzurare, nu doar ideologica, a textului in prima editie (crosete si de cate trei-patru ori pe o singura pagina), reticente nestiintifice si, la urma urmei, ofensatoare pentru memoria unui autor destul de reticent el insusi, in ciuda devastatoarelor impulsuri confesive care alimenteaza substanta si interesul literar al acestui Jurnal, dincolo de multele pagini ce-ar putea interesa doar istoria bisericeasca: sinceritatea acuta, impinsa pe alocuri pana la autoflagelare, coexista cu indis-locabile obstinatii, umori si orbiri subiective, cu stereotipia si falsitatea frazeologiei encomiastice clericale, prea putin pasibila a contribui cu ceva la „izbavirea" estetica a avatarului existential, elevat si poate chiar sublim uneori, meschin si sordid insa, de atatea alte ori. Aceasta sublimare estetica se produce, cand se produce, numai in literatura, in „fictiunea" pe care Gala Galaction a scris-o in paralel cu Jurnalul, si tocmai pe aceasta latura Jurnalul intereseaza literar, dincolo de atatea aluviuni extraliterare, firesc si progresiv reduse in interes odata cu trecerea timpului si cu decesul contemporanilor, „cati vor mai fi dintre cei care l-au zarit macar in copilaria lor" pe autor: pentru ca, din Jurnal, omul G. iese cu o noua fizionomie, marcata de trasaturi inedite ce-i adancesc abisal portretul moral si psihologic; iar acest nou insight, aceasta abisala introscopie psihologica antreneaza cu sine si privirea estetica, deschizandu-i drum prin falia ce strabate inspre profunzimile operei, acolo unde mocneste ascuns dar iradiant nucleul ei generator si integrator.

In miezul si in substanta ei cea mai rezistenta, literatura lui Gala Galaction fructifica estetic fie reprimarea, fie consumarea unui hybris, erotic de cele mai multe ori, dar cu metastaze mai extinse psihic, spiritual, social, existential etc. Asemeni atator personaje ale sale din tinerete, Gala Galaction a fost si el, ca om, un damnat al erosului.

Pasajul biblic in care Apostolul Pavel isi abhora propriul „ghimpe in carne" (A doua Epistola catre Corinteni, cap. 12, versetele 7-9) a fost cu obsesiva precizie reperat de eruditul cunoscator al Bibliei si nu o data invocat pro domo. Cele mai multe dintre creatiile care l-au impus contemporanilor si continua sa-l mentina azi in raza de interes a posteritatii, cele mai multe dintre titlurile sale „majore" asadar, vad toate lumina tiparului, „in rafala", pe parcursul unui singur an, 1910, an pe care, in amurgul vietii, dar fara ataraxia senina si impacata cu sine ce se atribuie in mod curent acestui amurg, Gala Galaction il califica drept „anul biruintei mele literare" (Jurnal, 28 dec. 1942). „in acest an, am scris: De la noi, la Cladova, Gloria Constatini, Langa apa Vodislavei, in padurea Cotosmanei si altele." Este cunoscuta si frecvent citata aceasta Marturisire literara, scrisa in acelasi an crepuscular, 1942, unde insa scriitorul nu „marturisea" tot: adevarata „marturisire", postuma, avea s-o aduca Jurnalul, de data aceasta nemaifiind loc pentru automenajamente (chiar daca autocompatimirea ce strabate de la un capat la altul Jurnalul nu se dezminte nici aici).

Privite retrospectiv, prin prisma dezastrelor ce vor ravasi catastrofal, nu peste mult (1914-l920), viata autorului, viata omului G., toate aceste magnifice nuvele si povestiri apar drept ecouri sau roade estetice ale unei inversunate „lupte cu ingerul", pentru a contex-tualiza si atmosferiza astfel numele pe care, la Gala Galaction , l-ar putea purta sublimarea estetica a pulsiunilor si pasiunilor, din care toate s-au ivit. Chiar daca, asa cum Jurnalul sta martuirie, in plan existential aceasta exorcizare estetica a demonilor nu cunoaste decat victorii de moment, nesigure, in planul artei ele raman ca victorii sigure, irevocabile, intrate definitiv in fondul de aur al literaturii romane. Dialectica a creatiei ce, din pacate, nu se va mai repeta in cazul romanelor lui Gala Galaction - Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La raspantie de veacuri (1935) - desi climatul efervescent si competitiv al marii epoci literare interbelice, cand apar toate, ar fi fost de natura s-o catalizeze. Si totusi, nici unul din titlurile de mai sus nu poate figura pe lista operelor sale majore. Nu doar deficitul de constructie - Gala Galaction mizeaza, si ca romancier, exclusiv pe inzestrarea sa nativa de povestitor -submineaza valoric aceste romane: cauza prima rezida in vicierea dialecticii cathartice. Scriitorul nu mai poate atinge acum o anumita „temperatura de ardere", temperatura sa „normala" candva, nu se mai poate egala pe sine cel de altadata. Cat determinism si cat imponderabil se impletesc inextricabil in „cutia neagra" a resorturilor creatiei, daca dereglarea acestor resorturi poate face inaccesibile unui scriitor de demonstrata forta si vocatie propriile sale performante anterioare? Deturnarea traiectoriei cathartice, prin refuzul sau eludarea germenclui ei conflictual, se manifesta cel mai flagrant in ultimul roman al lui G.,

La raspantie de veacuri (1935), unde, in Preliminarii, autorul avertiza: „Urzeala cartii mele - cata se vede azi si cata va mai fi - este luata dintr-un jurnal intim []"; trimiterile autobiografice, transparente si (ara aceasta recunoastere expresa, complica aici si mai mult lucrurile, daca nu cumva tocmai le explica: clarificare ce incepe sa se intrezareasca pe parcursul unei legitime confruntari cu textul, devenit intre timp public, al invocatului Jurnal. Ce dezvaluiri aduce acesta? Ce s-a intamplat in viata scriitorului in „anii grei 1914, 1915, 1916, 1917, 1918, 1919", cand „azvarlisem in lume numele si visurile lui Galaction si intrasem in labirintul durerilor si al pacatului" (Jurnal, 19 aug. 1922)? Ramas, dupa cum se stie, in Bucuresti sub ocupatia germana (dec. 1916-nov. 1918), Gala Galaction detine o dregatorie civila in Ministerul Cultelor (administrator al „Casei Bisericii"). Sfarsitul razboiului- ii va aduce, pe langa vinovate dezastre in viata personala (moartea atroce si sordida, in urma unui avort toxic, a unei studente cu care traia in concubinaj, fiind, legitim, tatal unei familii cu patru copii minori), si acuzatia publica de colaborationism, al carei stigmat - pe drept ori pe nedrept - il va urmari cu obstinatie timp de doua decenii, pe parcursul intregii epoci interbelice.





In aceasta situatie, literalmente desperata, printr-o reactie obscura si insondabila, organica in orice caz structurii sale spirituale si temperamentale bipolare, G. se va devota total, cu fervoare mistica, vietii religioase: se preoteste in 1922, la varsta de 43 de ani, se cufunda, vreme de aproape doua decenii (1920-l938), in imensa munca ascetica de traducere a Bibliei, din trasaturile framantate ale lui Grigore Pisculescu se limpezeste si se incheaga acum definitiv fizionomia senina, hieratica, a parintelui Galaction":

„O, voi, cei ce ma veti citi, odata, in viitor, nu ma osanditi pana cand nu veti culege asupra mea detaliile multe si amare de cari aveti nevoie, ca sa va infatisati, cu oarecare exactitate, ce-a fost viata mea nenorocita, ce-a fost simtirea mea ursita eternei tensiuni si ce-a fost biata festila, muiata in puroi, din care Iisus Christos a voit sa-si aprinda siesi luminita nesigura a crestinismului meu! [] Si peste toate acestea - cununa descalificarii nationale! Mi-am tradat patria. Am avut, in timpul stapanirii dusmane, o «purtare antipatriotica» si toate celelalte invinovatiri, pe cari le aud si le citesc din cand in cand. Marturisesc insa in fata lui Dumnezeu, ca singurul ghimpe pe care-l simt este acela al situatiei mele intime. Saracia, nevoile, alergaturile, prostia sau rautatea oamenilor si toate cate pot sa mai vina pe capul meu nu fac altceva decat sa ma exerseze si sa ma tina sus. Ceea ce ma sapa si ma ameninta este tragedia situatiei mele" (Jurnal, 26 martie 1919).

Masura paroxismului la care e traita aceasta „tragedie" o da tocmai „cununa descalificarii nationale" pe care-o eclipseaza si-o trece in plan secund, tocmai faptul ca acest „ghimpe" intim a putut anestezia o rana, totusi, atat de dureroasa precum acuzatia de colaborationism si tradare de patrie. Pe ce s-a intemeiat insa, concret, aceasta acuzatie? Nefericitul episod al asa-numitului „manifest al Mitropolitului Primat", lansat de aviatia germana deasupra transeelor aparate, pe dramaticul front al verii anului 1917, de soldatii romani, pentru a le submina moralul printr-o retorica defetista si fatalista purtand chiar girul „pastorilor" lor spirituali - document capitulard la a carui proiectare si redactare Gala Galaction neaga a fi avut rolul ce i s-a atribuit in epoca - este relativ mai cunoscut. Cititorul interesat se poate edifica si pe cont propriu, confruntand versiunea lui G. (Jurnal, voi. II, 1977, passim) cu versiunea, parca totusi mai impartiala, pe care o aduc Memoriile - tarziu publicate, si acestea (v. voi. III, 1994, pp. 189-l90) - ramase de la un fost coleg de liceu al scriitorului, om politic aflat in miezul fierbinte al evenimentelor: Gala Galaction Duca, cel caruia Gala Galaction se dezvaluie, in Jurnal, a-i fi fost un statornic prieten-dusman, cel caruia propriul destin avea sa-i rezerve un napraznic sfarsit. Mai putin cunoscut este insa „ghimpele" caruia insusi G. ii recunoaste preponderenta covarsitoare in drama sa sufleteasca din acei ani de rascruce pentru el, mai putin cunoscut in ciuda acestei recunoasteri exprese, tacit evitat si ramas necomentat de toti comentatorii Jurnalului. Jurnalul concentreaza in numai cateva zeci de pagini (voi. II, 1977, passim, dar mai ales pp. 45-88) intreaga materie prima a unui virtual roman, care insa n-a mai fost niciodata scris.

Si tocmai aceasta omisiune apare, in perspectiva estetica, mai grava si mai ireparabila decat orice omisiune. Scris cu ne-crutarea si cu nepregetarea din aceste crancene patruzeci de pagini de jurnal, cu amestecul ambiguu de cruzime constienta si inconstienta, de ingenua exaltare a angelicului, la suprafata textului, si de perversa exultare a demonicului, in strafundurile subtextului; de pasiune care odata consumata lasa in urma-i vibratia compasiunii sincere, necontrafacute, sau doar frazeologia canonica a compasiunii „crestinesti", involuntar sadica, nesimtitoare si indecent de falsa in contextul dat, al atrocitatii si al mortii; de calduta autocompatimire, spre interior, si de glaciala observatie, spre exterior, - romanul La raspantie de veacuri (1935), la care Gala Galaction lucra tot in acei ani, putea fi unul dintre marile romane ale literaturii romane. Si nu este, nici pe departe. Pentru ca ii lipseste romancierului G. abnegatia artistica, ii lipseste necrutarea, fata de sine in primul rand, fata de propriul alter ego fictional, ii lipseste acea „cruzime" auctoriala fara de care calvarul purificator al catharsis-ului ramane neinceput. Preotul G. nu s-a iertat pe sine asa usor pentru „ispita" -ori pentru „pacatul" caruia n-a stiut sa i se impotriveasca, pentru suferintele si moartea atroce de care continua inca sa se simta vinovat - paginile Jurnalului stau marturie - dupa trecerea anilor si chiar a deceniilor. Ideea abnegatiei si a „ispasirii" nu i-a fost deloc straina „parintelui Galaction", dimpotriva; dar, spre deosebire de anii cand tanarul scriitor G. isi scria superbele povestiri, „campia" inspre care „se revarsa" de aceasta data energiile sale sufletesti nu mai este aceea a „literaturii romanesti", decat poate indirect, gratie geniului innascut al cuvantului, pe care Gala Galaction l-a avut ca putini altii si care face din traducerea Bibliei (unde sunt ingropate aproape doua decenii de asiduitate ascetica: 1920-l938) un impunator monument de limba romaneasca.

Absorbit in severul „canon" auto-impus al traducerii Bibliei - expiatie asumata cu un fel de fervoare masochista a „pedepsei" si „ispasirii" („Au trecut cinci ani de arunci Poate ca vor mai trece inca douazeci - daca Stapanul va binevoi sa-mi acorde sa platesc in rate mici datoria mea - si voi simti de-a pururi, grea si nerafuita aceasta datorie" (Jurnal, 1 ian. 1925) - scriitorul G. se va fi considerat, pe semne, remis, „rascumparat", „iertai" („in acest oras, unde am ingropat atatea ceasuri de reverie vinovata, atatea sperante paganesti, atatea revolte ale inimii - Tu, imblanzitorule al lui Saul, imi daruiesti cununa predicei si sabia capitaniei duhovnivcesti! O, vecinie Minunate Doamne, daca iertat imi este sa inteleg ca leprosul s-a curatit si ca prostituata este iertata, lasa-ma, de-a pururi, sa-ti cer, cu frangeri pana la pamant, si iertarea si amnistierea si odihna sarmanei Ilenute! - aici in locul unde s-a nascut, unde m-a iubit cu vinovatie, si unde, adeseori, am cautat-o cu gand nelegiuit" - Jurnal, 29 mai 1924), ingaduit deci a „se ierta" el insusi in literatura pe care, tot atunci, o scria, indrituit sa-si menajeze idilicul alter ego fictional (Doru Filipache), imaginandu-l -imaginandu-se - autoindulgent si autocom-plezent - doar in ipostaze exemplare, ireprosabile moral si „social". Adapostit etic, el cedeaza autoindulgentei dezideratelor pioase si unei la fel de pioase ipocrizii, care se razbuna estetic. Caz rar, G. a fost mai aspru cu sine in planul realitatii efective decat in acela al fictiunii, in viata decat in opera. intr-un fel sau altul, lipsa de abnegatie estetica afecteaza toate romanele sale, care astfel nu mai adauga nimic la statura scriitorului. Premiul national pentru proza (decernat si apoi anulat in 1929, acordat din nou in 1935), Premiul national pentru literatura (1942) - recompensau de fapt, indirect, ostenelile traducatorului Bibliei.

Datoram, desigur, „apostaziei" inverse a parintelui Galaction, abdicarii sale la literatura - cel putin acel impunator monument de limba romaneasca, si care este traducerea integrala, dupa originalul ebraic, a Bibliei - stradanie inceputa de unul singur, inca in 1920, si dusa apoi la capat cu ajutorul preotului Vasile Radu, in . Dar marele roman in care abisurile, zvarcolirile si rasucirile dostoievskiene ale omului G. sa-si fi gasit, in tiparele limbii romane, expresia indis-locabila, netrecatoare - acesta n-a mai fost scris niciodata. Si cati scriitori avem despre care - ca despre G. - sa se poata spune ca o asemenea infaptuire le-ar fi stat in puteri? Ramane, in schimb, traducerea Bibliei si mai raman cateva rascolitoare pagini de Jurnal, drept compensatie si drept masura a regretului dupa aceasta opera care n-a fost sa fie. O data mai mult, eterna paradigma dupa care isi consuma combustia mundana temperamentul creator iese verificata: si G. a fost mare, adevarat scriitor, doar atunci cand si-a zidit viata in opera, nu opera in viata.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani