Jurnalul fericirii - memorii de N. Steinhardt referat






JURNALUL FERICIRII - Memorii de
N. Steinhardt, aparute la Editura Dacia, 1991.

Fiind vorba despre o scriere memorialistica ce evoca detentia politica a autorului (inchis intre 1960-l964 pentru vina de a fi frecventat un grup de intelectuali - C. Noica, D. Pillat, Al. Paleologu, S. Mezinccscu, M. Radulescu etc. - unde se citeau manuscrise proprii si cartile aparute in Occident ale lui M. Eliade si E. Cioran, considerate in ancheta propaganda ostila regimului), Jurnalul are el insusi o biografie zbuciumata.

El se inscrie in categoria cartilor cu destin special, eroic, interzise in regimul comunist, deoarece contineau dezvaluiri incomode despre o perioada de teroare pe care puterea ar fi vrut s-o stearga din memoria colectiva. Finalizat la inceputul anilor '70, Jurnalul (avand circa 570 de pagini) este confiscat de catre Securitate.

In aceste conditii, autorul redacteaza o a doua versiune (aproximativ 760 de pagini). Exista, de asemenea, o a treia varianta, prescurtata, care a fost scoasa clandestin din tara si difuzata pe postul de radio „Europa libera" (1988-l989), in emisiunea „Cartea pe unde". Datorita interventiilor facute de conducerea Uniunii Scriitorilor, Securitatea restituie prima varianta autorului. Dupa catava vreme, in urma unui denunt care semnala ca N. Steinhardt detine la Rohia carti cu autograf ale prietenilor sai din emigratie (Eliade, Cioran, Ionescu), monahul este convocat - in anii '80 -la Securitate si amenintat. E momentul in care (reeditandu-se in mare masura scenariul stalinist care a dus la arestarea sa) autorul isi vede din nou primejduite manuscrisele si decide sa le ascunda. Complicele sau a fost universitarul clujean V. Ciomos, ce va fi investit, mai apoi, cu rolul de legatar testamentar, in ingrijirea acestuia, prima varianta a Jurnalului apare la Editura Dacia din Cluj in . A doua varianta a fost incredintata Editurii Humanitas si pana in momentul de fata n-a vazul lumina tiparului.

Desi se intituleaza jurnal, scrierea autobiografica a lui N. Steinhardt , redactata - in cea mai mare parte - ulterior desfasurarii evenimentelor, se inscrie, ca specie literara, in clasa memoriilor. Autorul insusi precizeaza in primele randuri ale cartii: „Creion si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a sustine ca «jurnalul» acesta a fost tinui cronologic; e scris apres coup, in temeiul unor amintiri proaspete si vii". Textul valorifica, de altfel, avantajele speciei, atat in ceea ce priveste viziunea de ansamblu (care in memorii, spre deosebire de jurnal, e integratoare), cat si in planul strict compozitional, al procedeelor si tehnicilor narative. Fiind o rememorare in care accentul cade mai putin pe desfasurarea unor fapte si precumpanitor pe derularea si reconstituirea unui traseu interior, procedeele de constructie sunt proprii prozei psihologice analitice, menite sa redea - prin asociatii libere - fluxul dezordonat si spontan al constiintei. Prin urmare, in detrimentul dispunerii cronologice (de tip traditional), N. Steinhardt opteaza pentru o distribuire aleatorie a materialului autobiografic („asa cum, de data aceasta in mod real, mi s-au perindat imginile, aducerile aminte, cugetele"), pentru tehnica flash-urilor si a fragmentului. Daca miezul incontestabil al evocarii il constituie aventura constiintei in timpul detentiei politice (1960-l964), naratiunea inregistreaza atat secvente temporale precedente (cea mai veche aducere-aminte e datata 1924), cat si ulterioare (pana in 1971) intemnitarii.

Acelasi principiu dinamic al variatiei (care face posibila libertatea de miscare in plan spatio-temporal, saltul de la un moment la altul, de la Jilava 1960 la un Bucuresti domestic din 1931 si de aici la celula din Gherla 1962 etc.) guverneaza, de asemenea, planul tematic si cel stilistic.

In plan tematic, istoria eului se intrerupe adesea pentru a face loc unor veritabile eseuri; desi reflecta si dezvaluie ele insele personalitatea autorului, aceste discursuri isi prezerva, in acelasi timp, propria lor independenta in naratiune. Coexista astfel, in Jurnalul , pagini de hermeneutica literara, eseu moral, exegeza biblica, predica religioasa (explicarea invataturii Evangheliilor), cercetare sociologica, analiza si teorie politica. N. Steinhardt se deconspira, astfel, intre altele, drept un pregnant analist politic al regimurilor politice totalitare: „Ororile regimurilor totalitare nu pot fi in general detectate decat daca regimul respectiv practica o brutalitate simplista () Deindata insa ce avem de a face cu sisteme subtile si grijulii de salvarea aparentelor - unde se lucreaza sistematic si savant depistarea este incomparabil mai grea-si in fata istoricului se iveste problema crimei perfecte. Aflarea adevarului in acest caz a infrant multi specialisti si detectivi de seama" (subl.

In text). Aceasta eterogeneitate tematica atrage dupa sine diversitatea registrelor vorbirii; daca toate sunt, in egala masura, temele aceleiasi lumi si „cugetele" aceleiasi persoane, ele isi afla expresia adecvata in pluralitatea limbajelor. Jurnalul ofera in acest sens, o veritabila, literara parada a limbajului, valorificat cu iscusinta in diversitatea sa: de la limbajul neutru al cercetatorului (exemplificat mai sus) Ia limbajul evlaviei, de la rostirea entuziasta si euforica la sintaxa indoielii, de la vorbitul „buruienos" (exersat prima data la ancheta de la Securitate) la vorbirea inalta, plin ritualica, a psalmistului: „Mintuitorul nu mai e printre ai Sai, mirele a plecat. Dar se cuvine sa incepi, tu om, a secreta fidelitate si un nou fel de fericire, mai in surdina, si sa desprinzi realitatea prezentei Mangaietorulunn locul cel mai neasteptat, mai arid: in tine".

In totul savuroase sunt pasajele (intitulate Bughi mambo rag) in care realitatea cotidiana a celulei, amestecul ei de oameni si de preocupari, e redata prin intermediul unor intretaiate franturi de conversatie: „N-a vrut sa ma asculte Maniu, si cat l-am rugat, ei, daca ar fi vrut sa ma asculte, s-a luat dupa Penescu Budinca de gris? sa-ti spun eu cum se face budinca de gris, ca vad ca dumneata habar n-ai Ei, dumneata care zici ca ai trait atata la tara, ia sa te vedem: gaina cotcodaceste, rata macaie, gasca gagaie, iar curcanul ce face? Ai? Borboroseste, domnule, borboroseste





Natalia Negru, asa o chema Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorat St. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum".

In acest du-te-vino narativ (menit sa traduca, fluent si viu in pagina, un principiu mult mai complex: „simultaneitatea pluralitatii planurilor cotradictorii ale constiintei") se configureaza si se impun sensurile majore ale unui traseu interior. Evreu prin nastere, N. Steinhardt cauta - la fel ca si Mihail Scbastian, cel din De doua mii de ani, dar si cel din Jurnal - radacina care sa-l fixeze intr-un pamant solid (cel al romanitatii) si sa-l absolve de nelinistile si pribegia metafizica a neamului sau. Daca Sebastian nu va incheia niciodata o cautare chinuitoare si va afla mereu motive care sa-l mentina intr-o dramatica, nefericita
conditie de exclus, N. Steinhardt ajunge la un liman si Ia o fericita impacare.

Atat prin origine (parintii lui N. Steinhardt sunt aproape integrati comunitatii romanesti), cat si prin structura, cei doi se afla pe pozitii diferite..Sebastian e un lucid nelinistit si pasional, N. Steinhardt e un inocent dilematic si euforic. Autorul Jurnalului fericirii e harazit cu o fire insetata de armonie, deschisa spre comunicarea cu ceilalti, decis sa descopere oaze paradisiace intr-o realitate infernala si sa se lase prada trairilor beatitudinale intr-o lume de anxietati. Aceasta fericire o poate provoca intai de toate intalnirea cu celalalt, pentru care N. Steinhardt e mereu disponibil. Detentia insasi nu e altceva decat urmarea monstruoasa (datorita unui regim politic totalitar, ce cultiva dezbinarea si ura, dizolvand orice grup de prieteni) a unor intalniri mirabilc, fericite: cu C. Noica, Al. Paleologu, D. Pillat etc, marii sai prieteni (pe care refuza sa-i tradeze devenind martor al acuzarii), viitorii sai tovarasi de „lot" politic.

Desi inchisoarea il face sa cunoasca in acest plan momente crude si dificile, ale celui „fript de inselaciune", acelasi spatiu „ireal de sinistru" ii ofera sansa unor intalniri umane exceptionale, ducandu-l, in comuniunea cu celalalt, pana la euforie si transfigurare launtrica. Astfel e traita intalnirea cu Sandu L., fost legionar, imbratisarea fraterna pe care si-o dau ducandu-l la „starea aceea de nespusa fericire fata de care orice bautura, orice erotism, orice spectacol, orice mancare, orice lectura () sunt nimica toata, praf si cenusa, amagire, gol, pustietate, arama sunatoare si chimval zanganitor (). Valuri de bucurie se revarsa asupra noastra, curg, ne inunda, ne covarsesc". Dilemele si nelinistile lui N. Steinhardt isi au, in schimb, sursa in faptul ca aceasta extatica relatie interumana nu-si gaseste corespondent in planul spiritual al credintei. Fascinat de crestinism inca din copilarie, participant constant la slujbele religioase ortodoxe („priveam, ascultam, ma rugam: zvacnit, nesigur, nedecis, incurcat"), N. Steinhardt se simte decenii la rand incapabil si nepregatit pentru majora intalnire cu Iisus („Nu, nu pot trece la crestinism"), ceea ce-i intretine - unei naturi dornice de desavarsitul acord - o permanenta stare de neimplinire. Tentativa (din nou, de semnalat, similara cu cea a lui M. Sebastian) de a se integra comunitatii evreiesti esueaza; ispita crestinismului, insa, e constanta. Daca temnita inseamna in planul relatiilor interumanc (dincolo de abjectie, suspiciune si ura ce exista si sunt inregistrate) implinirea insasi a conditiei paradisiace („ea presupune in primul rand capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o impartasi"), tot ea constituie, de asemenea, locul privilegiat al convertirii la crestinism. Imaginea crucii il insotise, fermecandu-l, inca din copilarie; acum, ea trece din planul hieratic al unui simbolism abstract in concretetea propriului destin.

Tocmai traseul suferintei carcerale, al torturii si umilintelor, traseu al crucificarii, il indreapta - provocandu-i, astfel, intalnirea cea mai de pret si cea mai neasemuita fericire - spre crestinism.

In temnita, N. Steinhardt decide sa primeasca - intr-o atmosfera ecumenica - botezul: „De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid". Din acest moment, chiar daca nu este parasit de indoieli (pe care le consemneaza), N. Steinhardt intelege ca propria sa viata are un sens major, integrator si absolvitor. Un sens care nu e usor de descifrat si nici lesne de trait intrucat calea eristica este, prin execelenta, una paradoxala: nevinovatia se dobandeste trecand prin sentimentul culpabilitatii, bucuria se castiga prin suferinta, iar pacea si linistea vin „pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neincetate, a acrobatiei celei mai riscante". Daca, asadar, „singurul taram unde poate miji adevarul" vietii crestine este cel „al contradictiei si al paradoxului", atunci marturia despre acest adevar nu poate fi ea insasi decat paradoxala si contradictorie, dornica sa provoace perplexitati, inainte de a oferi solutii, tentand mai mult sa uimeasca decat sa instruiasca. Deloc intamplator, cartea lui N. Steinhardt e strajuita de doua stari contradictorii. Ea se deschide cu o dramatica imagine de sine, a celui care se percepe ratat, imbatranit, manjit, aflandu-si locul „printre murdarii, printre caldicei". Imaginea finala e alta, salvatoare:

„Crestinismul ma pastreaza cu ceva tineresc in mine si neplictisit, nedezamagit, nescarbit, nesuparat. () Numai crestin fiind ma viziteaza - in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir". intre cele doua stari, conciliindu-le, se afla un intreg traseu care marturiseste despre experientele celei mai mari minuni eristice (in opinia lui N. Steinhardt): „transformarea fapturii".


Datorita acestui sens major pe care il tese cu finete, dar si datorita arhitectonicii savante, cu adevarat literare, Jurnalul fericirii se inscrie intre cartile execeptionale ale literaturii romane contemporane.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani