La fanion — volum de poezii de Liviu Ioan Stoiciu referat






LA FANION — Volum de poezii de Liviu Ioan Stoiciu, Bucuresti, . Amintirile autorului din anii copilariei petrecuti la Cantonul 248 de langa comuna Adjudu-Vechi, unde tatal sau era muncitor la caile ferate, constituie substratul genetic din care volumul s-a desprins, fara a secatui sursa, caci si alte cicluri, anterioare si ulterioare, isi trag substanta din aceeasi materie.

La fanion, cu care Liviu Ioan Stoiciu. a debutat, este al noualea volum al sau, celelalte opt - definitivate cu incepere din 1974 - ramanand pana astazi in manuscris, unele in intregime, altele partial.

Poeziile din cuprins au fost scrise in 1978, la varsta de 28 de ani, pe cand autorul era pedagog scolar in orasul Focsani. inainte de a aparea in volum, cateva au fost publicate in doua numere ale revistei .Amfiteatru" din 1979; Din cap (in nr. 2), Sta tabla, Ehe, sedea uriasul, Era un smalt, Ce imi placea, Salut, argonauti, O imagine a sufletului meu (in nr. 9). Aceasta din urma a fost retiparita in „Tribuna Romaniei", nr. 12, 1980.

Cum pe atunci nu se putea debuta in poezie decat prin concurs, autorul s-a adresat poetei Gabriela Negreanu, redactor Ia Editura Albatros, pentru a inscrie manuscrisul pe lista celor ce urmau sa fie inaintate juriului in . Norocul ii surade de aceasta data si cartea intra in librarii in toamna lui 1980, fara nici o „taietura" din partea cenzurii.

In acelasi an va primi, pentru La fanion, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania.

Chiar daca imaginile scrierii si ale literelor se intalnesc in cateva poezii din volum, Liviu Ioan Stoiciu. face parte din categoria celor ce isi intemeiaza limbajul pe oralitate. Doua urmari importante ar putea avea acest fapt: mai intai, o receptare inadecvata a poemelor de catre literati, care vor incerca sa le judece din perspectiva limbajului scris, iar in al doilea rand, o priza rapida la marele public, obisnuit sa comunice, chiar si in conditiile alfabetizarii generale, mai ales prin vorbire. Aceasta dorinta de-a recuceri cu mijloacele oralitatii atentia publica il indeparteaza pe autor de estetica elitista a poeziei moderne. Liviu Ioan Stoiciu. e un model de poet volubil, pentru care placerea rostirii e mai mare decat aceea a scrisului. Prezenta sa elocutorie in poem se impune numaidecat, atat prin frecventa formulelor introductive („ei, dar ascultati", „fii atenta" etc), cat si prin indicatiile scenice de tipul: „ziceam noi in cor repede". Versurile inregistreaza chiar si sunetele parazitare ce apar in cursul vorbirii, fiindca acestea, desi nu au un sens anume, sunt totusi importante ca indiciu al oralitatii. Dintre figurile stilistice ale oralitatii, poetul intrebuinteaza, uneori pana la satietate, aposiopeza. isi intrerupe frecvent, din motive diferite, vorbirea, lasand in seama interlocutorilor sau a celor ce il asculta complinirea semantica a propozitiilor. Ambiguitatea poeziilor, in masura in care exista, se datoreste in primul rand acestor aposiopeze care deschid posibilitatea unor oscilatii in interpretare.

Din aceeasi categorie de figuri stilistice provine si dialogismul, deseori intrebuintat. Efectele sale pot fi urmarite nu numai in directia oralitatii, ci si in aceea a particularitatilor de gen: dialogul presupune existenta personajelor (cantonierul, cantoniereasa, fata picherului, tatal si mama poetului etc.) tulburand intr-o oarecare masura integritatea lirica a poeziilor. Dar ceea ce particularizeaza atat limbajul poetului cat si cel al personajelor este, cum a observat Ion Pop, familiaritatea. Angajat in directia oralitatii, discursul poetic nu ocoleste nici interjectia (alei, huo, ha, aha, ehe), nici fonetismele regionale (prav, sa vaz, sa spui, sa auz, miroasa, ai fi) si nici expresiile vulgare („nu te mai chiori, ma, la mine", „sa ma stric de ras", „amaratul ala de fanion", „te stricasi la cap").

Acte de vorbire, poemele par a se constitui prin aleatorism, refuzand ceea ce indeobste se numeste compozitie. Ele sunt mai curand fragmente ale unui continuum verbal decat unitati de sine statatoare delimitate printr-o structura autarhica. De altfel, considerandu-lc el insusi parti desprinse dintr-un discurs mai amplu, poetul a si renuntat sa le dea un titlu, care ar fi fost oricum un factor de centralizare, preferand sa le identifice dupa incipit. Cartea lasa de aceea impresia unui flux al rostirii segmentat mai mult conventional, fara ca aceasta sa duca la aparitia discontinuitatilor interioare. Specificul volumului nici nu trebuie cautat, de fapt, in adancime, nu e nevoie pentru sesizarea lui de un efort de penetratie, fiindca el izbucneste intotdeauna la suprafata.





Acest avantaj al evidentei, pe care autorul il imparte cu poetii Cenaclului de Luni, face ca lectura poeziei sale sa fie, in general, lesnicioasa si explica intrucatva succesul de care ea se bucura. Mergand inainte pe firul oralitatii, din care sunt tesute poemele lui Liviu Ioan Stoiciu., vom observa rolul ancilar, de simpla inregistrare grafica a vorbirii, pe care poetul il acorda scrisului. Pentru cei obisnuiti cu intrebuintarea limbajului scris in poezie, desconsiderarea gramaticii si ortografiei, vizibila inca din volumul pe care il discutam si agravata mai tarziu, este, fara indoiala, scandaloasa. Dar atat ortografia cat si gramatica au o importanta mica pentru un autor ce considera poezia in primul rand ca oralitate. El nu tine seama de regulile academice ale scrisului, ci doar de necesitatile vorbirii. Si totusi inregistrarea prin scris a oralitatii il obliga la cateva operatii tehnice (o anume segmentare a versurilor, sugerarea intonatiei printr-o punctuatie neobisnuita etc.) care, prin repetare, se vor constitui ele insele, cu timpul, intr-o maniera, deservind tocmai ideea in vederea careia au fost create.

E razbunarea scrisului asupra vorbirii cand aceasta incearca sa-l subordoneze. Daca exista deci manierism (in sens peiorativ) la Liviu Ioan Stoiciu., atunci acesta este de natura grafica. Alaturi de poezii autorul a publicat, la cererea editurii, un text intitulat in sfarsit, din mica mea biografie. Ideea editurii n-a fost rea: nu numai fiindca aici criticul literar poate afla cate ceva din experienta istorica si culturala a poetului, dar si pentru ca exista o consonanta, un schimb reciproc de lumini intre acest text si poeziile de dinaintea lui. Rolul sau este de a confirma continutul autobiografic al poemelor. Glasul ce credeam ca-l auzim citind versurile patrunse de oralitate din La fanion pare a fi chiar glasul „autorului".

Impunand exprimarii o multime de reguli supraindividuale, gramatica si ortografia, limbajul scris deci, sprijina tendinta de imper-sonalizare din poezia moderna. Vorbirea insa este libera, mai nepasatoare in orice caz fata de obligatiile gramaticale, si datorita acestui fapt, ea poate reprezenta mai bine nota personala, circumscrisa in spatiu si timp, a unui poet. Faptul biografic, eul social, tinute multa vreme la distanta, se intorc acum pe caile oralitatii in poezie. In centru nu se afla imaginea mainii care scrie, ci a poetului care vorbeste si uneori chiar povesteste mici intamplari din propria lui copilarie.

Desi versurile din La fanion au radacini adanci in experienta biografica, ele nu sunt lipsite totusi de o componenta livresca. Aproape ca nu exista poezie din care sa lipseasca aluzii la faptele si personajele mitologiei grecesti, cunoscute - se pare -de autor inca din anii copilariei. Dar, cu toate acestea, nu se poate vorbi, in cazul lui Liviu Ioan Stoiciu., de poezie mitica. Mitologia nu are, in versurile lui, o functie existentiala (ca la Fr. Nietzsche) si nici una de cunoastere (ca la Fr. Schlegel), ci mai degraba una ludica. Tendinta constanta de a transforma orice mit intr-un joc cu roluri ilustreaza intr-un mod clar dezradacinarea metafizica. Pe langa maruntele intamplari ale vietii reale, poetul rememoreaza jocurile inchipuirii la care se deda in copilarie cu o extraordinara voluptate.

De vreme ce, in aceste poezii, e interesat doar sa reinvie placerea jocului, nu mai au nici o importanta sensurile adanci ale mitului, oricat de fascinante ar fi fost ele pentru romantici si moderni. E vorba, de fapt, la Liviu Ioan Stoiciu. de niste fantezii, proiectii pe un perete ale reveriilor („stateam toata ziua visand") de sorginte mitologica. Autorul porneste de la realitatea inconjuratoare, transfigurand obiectele cu ajutorul imaginatiei, fara ca mistificatia sa fie desavarsita, intotdeauna treaz, simtul realitatii erodeaza cu mijloacele comicului si ale limbajului familiar, inchipuirile mitice. Bine primita de catre critica literara, cartea lui Liviu Ioan Stoiciu. a fost unul din evenimentele editoriale de la inceputul anilor '80, inscriindu-se totodata in durata mai lunga a poeziei fanteziste romanesti si contribuind la afirmarea postmodernismului contemporan. EDITII: La fanion. Bucuresti, 1980.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani