S-a afirmat ca Don Quijote este cartea Spaniei din jurul anului 1600. Pornirile in lume ale Cavalerului Tristei Figuri, visurile lui marete si eroismul actiunilor sale cu tot sensul lor fals, sfidarea pe care cavalerul ratacitor obsedat grav de ideea misiunii lui o arunca trecatorilor inofensivi, asalturile lui bruste si brutale, apoi deceptiile, infrangerile, umilirile, intoarcerea acasa si in fine duiosul sau sfarsit - toate acestea ar fi chiar gesturile Spaniei din acea epoca.
Dintre diferitele genuri de romane care circulau in Spania renascentista, cel mai vechi este romanul cavaleresc. In faptele fantastice ale cavalerilor, cititorii vedeau prototipurile indraznetelor aventuri ale navigatorilor si conchistadorilor contemporani, ceea ce trezea in ei chemarea spre intreprinderi indraznete si fapte de arme, ii atrageau spre necunoscutele si minunatele tari proaspat descoperite. Dar succesul imens al acestui tip de romane a inceput sa ingrijoreze biserica si oficialitatile, iar Carol I a interzis tiparirea acestor romane. La disparitia acestei literaturi a contribuit si satira lui Miguel de Cervantes. Caci dupa Don Quijote, in Spania nu s-a mai tiparit nici un nou roman cavaleresc.
Punctul de plecare al istoriei lui Don Quijote este dorinta autorului de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile inchipuite si pline de nebunii din cartile cavaleresti, dupa cum aflam chiar din discutia imaginara a autorului cu un prieten in prolog, in care acesta ii spune : " scrisul dumitale nu tinteste mai sus decat sa ruineze autoritatea pe care o au in lume si trecerea de care se bucura in ochii multimii cartile de cavalerie Intr-adevar, daca ti-e tinta sa dai de pamant cu arsenalul prost alcatuit al cartilor astora cavaleresti, urate de atatia si suite in slavi de si mai multi, daca asta tintesti, nu la putin lucru ai tintit ! " (Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1965, traducere de Ion Frunzetti si Edgar Papu, p. 60)
Este adevarat ca Cervantes condamna acest gen literar, ridiculizandu-l, fiindca instraineaza publicul de la realitatile si cerintele vremii, dirijandu-i atentia si atitudinea intr-o directie falsa, cea a trecutului ireversibil si a desprinderii de viata. Dar autorul nu prescrie toate romanele cavaleresti, declarandu-se admirator al unora dintre ele (vezi capitolul VI : Despre marea si plina de haz randuiala pusa de preot si de barbier in biblioteca iscusitului nostru hidalgo). El retine si admira tot ce e frumos, nobil si uman in cavalerism, respingand doar ceea ce este himeric, imoral, vulgar si fals in formele de degenerare ale idealului cavaleresc.
Elaborat in doua etape (1605, 1615) si constituit din doua parti, Don Quijote este primul roman modern. Opera de capetenie si cea mai cuprinzatoare a lui Cervantes reprezinta si principalele directii ale prozei spaniole in "secolul de aur" :
- este un roman cavaleresc, desi negativul acestui roman;
- este un roman picaresc (descrierea calatoriei unui ins care atinge, in peregrinarile sale, toate straturile, conditiile si imprejurarile societatii spaniole ale vremii); pe linia principala a desfasurarii subiectului se altoiesc episoade pastorale in gustul vremii, cum ar fi cel consacrat iubirii dintre Marcela si Grisostomo, sau dintre Basilio si Quiteria;
- textul in proza alterneaza cu multe poeme in forme libere sau fixe.
Interesanta este insa metoda lui Cervantes : primul personaj prezentat nu este Cavalerul, ci un anume Don Quijada sau Don Quesada (sau Quijana, insusi numele fiind incert), despre care avem putine informatii, din care reusim totusi sa-i reconstituim aproximativ insusirile si pozitia sociala. E un gentilom de tara, « ca la vreo 50 de ani ; era bine legat si vanos la trup, uscativ la fata, se scula cu noaptea-n cap si era vanator patimas ». E celibatar - caci odinioara a fost indragostit de o anume Alonsa Lorenzo, dar n-a indraznit niciodata sa-i declare dragostea.
Romanul cuprinde peste 600 de personaje apartinand categoriilor cele mai variate ale societatii spaniole; intregul este dominat de figura lui Don Quijote si a partenerului sau Sancho Panza, cu care alcatuieste un contrast temperamental si caracterologic.
O trasatura geniala a cartii este data de faptul ca in loc de un protagonist, Cervantes imagineaza doi. Figura mucalitului scutier avea, in intentia lui Cervantes, rostul de a furniza o resursa de umor. In cuplul cu stapanul sau, Sancho apare in mod necesar ca alter ego-ul pragmatic al cavalerului. Daca acesta din urma lupta cu morile de vant luate drept uriasi, Sancho il readuce pe "pamant" coplesindu-l cu realitatea sensibila de care el este profund atasat. Atunci cand Sancho cade in robia iluziilor - in scurta lui experienta de guvernator al Baratariei - Don Quijote devine la randu-i spirit pragmatic dandu-i sfaturile cele mai intelepte.
"Mai intai, fatul meu, teme-te de Dumnezeu, caci cine se teme de el se gaseste la inceputul intelepciunii. Observa-te cu severitate si cauta sa ajungi a te cunoaste pe tine insuti; studiu lung si greu, dar necesar pentru a evita sa patesti ca broasca ce s-a straduit sa se umfle cat un bou. Aminteste-ti si spune-ti adesea ca, in tineretea ta, soarta te-a facut paznic de porci. Nu-ti fie teama sa-ti marturisesti obscuritatea originii tale () Vazand ca-ti amintesti singur de lucrul acesta, nimeni nu se va simti ispitit sa ti-l aduca aminte. Pazeste-te sa arati invidie printilor si celor mai nobili ca tine. Aceste daruri ale intamplarii nu merita sa fie dorite. Nobletea se mosteneste, dar virtutea se dobandeste. Judeca si tu care dintre ele pretuieste mai mult. Daca din intamplare vreo ruda va veni sa te viziteze in insula ta, primeste-o cu aceeasi bucurie cu care o intampinai cand venea la tine in coliba. Priveste aceasta obligatie ca o datorie si indeplineste-o cu plcere. Daca vei chema pe nevasta-ta langa tine, un lucru pe care ti-l recomand, caci nu este bine ca un guvernator sa traiasca fara femeia lui, incearca sa indulcesti si sa poleiesti tonul si deprinderile ei taranesti.() Nu crede niciodata ca ai destul geniu pentru a talmaci legile dupa socoteala ta : orgoliul nu poate savarsi o crima mai mare. Nici mila nici ura sa nu te impiedice a urmari si a distinge adevarul. Fii surd la fagaduintele bogatului, dar lasa-te miscat de lacrimile celui sarac. Desi neinduplecat fata de unul si compatimitor fata de celalalt, ramai insa drept pentru amandoi.() Nu spune niciodata vreun cuvant aspru nici chiar celui vinovat si condamnat : caznele lui ii rascumpara greseala si nu se cuvine sa insulti nenorocirea. Aminteste-ti, in fine, ca nenorocita noastra speta umana este in chip firesc aplecata spre rau ; de aceea fii indulgent ori de cate ori indulgenta nu vatama pe nimeni si nu uita ca pentru a-l lauda pe Dumnezeu il numim bunul Dumnezeu. Urmand aceste sfaturi, Sancho, fiul meu, zilele tale vor fi curate si pasnice si numele tau va fi respectat, persoana ta va fi iubita ; iti vei face vasalii fericiti, iti vei casatori copiii, vei imbatrani in mijlocul familiei tale, printre prieteni, de-a pururi cinstit, binecuvantat de toata lumea si, cand ochii tai se vor inchide, lacrimi sincere iti vor scalda mormantul."
Don Quijote este o actiune astrala, superioara si reprezinta tendinta de zbor spre desavarsire. Sancho este plamada terestra, cu dimensiunile ei naturale, ilustrand opozitia limitat/nelimitat. Balanta dintre cele doua naturi nu se afla tot timpul in echilibru; ea se inclina prin tendintele uneia din naturi catre cealalta. Vom vedea in Don Quijote, alaturi de cele mai nobile virtuti, luciditate terestra, vanitate, sete de glorie. Iar Sancho manifesta uneori calitati care depasesc conditia lui.
Sancho simte permanent in sufletul lui imposibilitatea despartirii de Don Quijote, sentiment marturisit cu duiosie: "eu sunt o fire credincioasa, asa ca-i cu neputinta sa ne desparta vreo alta intamplare pe lume decat aceea cu sapa si lopata". Saa vorbit de o quijotizare a lui Sancho si o sanchopanchizare a lui Don Quijote.
Teluricul Sancho, care atata vreme l-a urmat pe Don Quijote cu scepticism, perplexitate, teama, dar si cu devotament si credinta, care nu crezuse in ceea ce credea stapanul sau, dar a crezut in acesta, a fost la inceput manat de lacomie, iar in cele din urma de iubire. Si nu si-a abandonat stapanul nici chiar atunci cand necazurile erau in toi, pentru ca incepuse sa-i placa ideea. Cand Don Quijote zace pe patul de moarte, lecuit de splendida-i iluzie, despuiat de visul sau, Sancho descopera dintr-o data ca a mostenit credinta stapanului sau:
"Vai ! raspunse Sancho bocindu-se. Nu muri stapane, ci asculta povata mea si mai traieste inca ani multi, fiindca cea mai mare nebunie pe care poate s-o faca un om in viata lui este sa se lase sa moara asa din senin, fara sa fie ucis de nimeni [] Hai, nu mai fi asa lenes si scoala-te odata din patul asta sa mergem la camp imbracati in pastori, precum ne-am inteles []". Si pentru ca l-a convertit pe Sancho, Don Quijote nu va muri in veci.
Spuneam mai sus ca punctul de plecare al lui Cervantes a fost critica romanelor cavaleresti. Gustul pentru o asemenea literatura se lega de unele consecinte funeste. Erau oameni care isi pierdeau mintile intarziind prea mult cu inchipuirea lor printre aventurile cavalerilor ratacitori.
Motivul nebuniei, raspandit in literatura medievala, a cunoscut o cariera bogata in literatura Renasterii, ca modalitate de critica si satira literara (apare si la Shakespeare, in Hamlet, cu care Don Quijote e adesea comparat).
Nebunia lui Don Quijote este compensatorie. El este un hidalgo, un mic nobil fara bogatie, privilegii, stralucire sau satisfactii, care are totusi setea de marire a oricarui nobil spaniol, nevoia de exaltare a propriei persoane. Tot ceea ce face, Don Quijote face din vanitate, el tine ca ispravile sale sa fie cunoscute, e incredintat ca lumea intreaga il urmareste, crede ca s-a nascut din vointa cerurilor ca sa reinvie varsta de aur. El are nobila dorinta de a se evidentia prin fapte nobile si indiferent de eroarea comisa in alegerea instrumentelor, pe erou il mistuie nazuinta profund omeneasca si prin excelenta renascentista de a trai un mare destin, caci se simte ales.
Pe parcursul calatoriilor sale, Don Quijote isi afirma de mai multe ori menirea sa pe pamant (« Don Quijote sunt eu cel care are menirea sa-i ajute in nevoile lor si pe cei vii si pe cei morti, pe cei nedreptatiti pedepsind faradelegile »), caci el porneste la drum insufletit de "cel mai nastrusnic gand ce a stapanit vreodata in lumea asta pe vreun nebun si anume: incepu sa i se para cu cale, si chiar neaparat trebuincios, atat pentru faima bunului sau nume, cat si pentru folosul tarii sale, sa se faca, nici mai mult, nici mai putin, decat cavaler ratacitor si s-o porneasca in lumea intreaga, calare si cu armele in maini, in cautare de aventuri, facand toate ispravile pe care citise el ca le faceau cavalerii ratacitori, lecuind tot soiul de rele si dand piept cu primejdiile in fel si chip de prilejuri, de unde, iesind cu bine la capat, sa-si castige renume si glorie eterna".
Don Quijote este victima unei false perceptii a realitatii. Imaginatia sa, aprinsa de lectura romanelor cavaleresti, il face sa vada la tot pasul uriasi, printese rapite, oameni nedreptatiti. Ironizand romanele cavaleresti, Cervantes lupta impotriva vechii constiinte feudale. Eroul sau cade in nebunie tocmai pentru ca se indreapta spre trecut, lipsindu-se de sprijinul realitatii. El hotaraste sa reinvie institutia cavalerilor ratacitori si, ca si eroii romanelor citite, porneste in cautarea faptelor vitejesti in cinstea inchipuitei sale iubite, pentru apararea celor napastuiti.
Armele lui sunt ruginite, mostenite de la stramosi si coborate - in chip simbolic - din pod, locul unde se abandoneaza lucrurile ce nu s-au aruncat inca, dar care nici nu mai folosesc la nimic; imbracat in ele cavalerul nu se poate misca, e intepenit, hainele ii sunt straine caci apartin unei alte epoci. Calul este o gloaba jalnica in care el vede un armasar, scutierul e un taran grosolan si siret, ispitit de posibilitatea unei imbogatiri rapide, iar doamna visurilor sale careia ii inchina gandurile si faptele eroice, e o taranca necioplita din satul vecin, Aldonza Lorenzo, pe care el o numeste Dulcineea del Toboso. In roman sunt parodiate toate ceremoniile si ritualurile cavaleresti: investirea in calitate de cavaler, eticheta duelurilor cavaleresti, servirea cavalereasca a doamnei (trimiterea invinsilor la doamna inimii sale).
Don Quijote imbina actiunea cu meditatia si cu teoria critica moralizatoare. Ori de cate ori gaseste prilej in tihna unui popas sau persoane dispuse sa-l asculte, isi expune opiniile despre contemporaneitatea sa, comparata - pentru a-i scoate in evidenta tarele - cu varsta de aur a omenirii, uimindu-si auditoriul cu intelepciunea si judecata sa realista.
Complexitatea personajului cervantesc consta in:
- eternul uman pe care il simbolizeaza;
- intentia autorului, care ii atribuie personajului caracteristici specifice, conforme cu rostul sau de purtator de cuvant.
O particularitate pronuntata a personalitatii quijotesti o constituie curajul nesabuit, calificat drept curata nebunie. El intampina fara sovaire aventurile cele mai periculoase ce ii ies in cale si dovedeste un extraordinar curaj in exteriorizarea sa candida, sincera. Nu are un plan de actiune prestabilit, el este omul intamplarii, se lasa in voia aventurilor dar este pregatit sufleteste si fiziceste (cu scut, armura si lance) pentru orice actiune. Optimist si temerar, Don Quijote nu se lasa infrant de obstacole, gasind mereu resurse pentru a iesi demn dintr-o infrangere, sustinandu-si credinta in idealul sau ca un martir, convins ca idealul ales de el este nobil si sublim, in interesul binelui si frumosului.
Tot ceea ce pare hazliu si ridicol in Don Quijote au fost realitati chiar si in secolul al XV-lea: nobletea sufleteasca, elogiul armelor, vitejia, idealul apararii celor oprimati si a femeilor, amanuntele intime de costumatie, de legaminte cavaleresti si de erotica idealista.
Don Quijote este batut, jignit, blestemat, batjocorit. In cele din urma, Cavalerul Tristei Figuri, chinuit fizic si moral, se intoarce acasa si, pe patul de moarte, se trezeste din ratacirea sa. El renunta la ideile cavaleresti si face un testament in favoarea nepoatei sale, cu conditia ca va pierde mostenirea daca se va marita cu un om care citeste romane cavaleresti.