Miguel de cervantes y saavedra – don quijote de la mancha referat










S-a afirmat ca Don Quijote este cartea Spaniei din jurul anului 1600. Pornirile in lume ale Cavalerului Tristei Figuri, visurile lui marete si eroismul actiunilor sale cu tot sensul lor fals, sfidarea pe care cavalerul ratacitor obsedat grav de ideea misiunii lui o arunca trecatorilor inofensivi, asalturile lui bruste si brutale, apoi deceptiile, infrangerile, umilirile, intoarcerea acasa si in fine duiosul sau sfarsit – toate acestea ar fi chiar gesturile Spaniei din acea epoca.
Dintre diferitele genuri de romane care circulau in Spania renascentista, cel mai vechi este romanul cavaleresc. In faptele fantastice ale cavalerilor, cititorii vedeau prototipurile indraznetelor aventuri ale navigatorilor si conchistadorilor contemporani, ceea ce trezea in ei chemarea spre intreprinderi indraznete si fapte de arme, ii atrageau spre necunoscutele si minunatele tari proaspat descoperite. Dar succesul imens al acestui tip de romane a inceput sa ingrijoreze biserica si oficialitatile, iar Carol I a interzis tiparirea acestor romane. La disparitia acestei literaturi a contribuit si satira lui Miguel de Cervantes. Caci dupa Don Quijote, in Spania nu s-a mai tiparit nici un nou roman cavaleresc.
Punctul de plecare al istoriei lui Don Quijote este dorinta autorului de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile inchipuite si pline de nebunii din cartile cavaleresti, dupa cum aflam chiar din discutia imaginara a autorului cu un prieten in prolog, in care acesta ii spune : „ scrisul dumitale nu tinteste mai sus decat sa ruineze autoritatea pe care o au in lume si trecerea de care se bucura in ochii multimii cartile de cavalerie Intr-adevar, daca ti-e tinta sa dai de pamant cu arsenalul prost alcatuit al cartilor astora cavaleresti, urate de atatia si suite in slavi de si mai multi, daca asta tintesti, nu la putin lucru ai tintit ! ” (Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1965, traducere de Ion Frunzetti si Edgar Papu, p. 60)
Este adevarat ca Cervantes condamna acest gen literar, ridiculizandu-l, fiindca instraineaza publicul de la realitatile si cerintele vremii, dirijandu-i atentia si atitudinea intr-o directie falsa, cea a trecutului ireversibil si a desprinderii de viata. Dar autorul nu prescrie toate romanele cavaleresti, declarandu-se admirator al unora dintre ele (vezi capitolul VI : Despre marea si plina de haz randuiala pusa de preot si de barbier in biblioteca iscusitului nostru hidalgo). El retine si admira tot ce e frumos, nobil si uman in cavalerism, respingand doar ceea ce este himeric, imoral, vulgar si fals in formele de degenerare ale idealului cavaleresc.
Elaborat in doua etape (1605, 1615) si constituit din doua parti, Don Quijote este primul roman modern. Opera de capetenie si cea mai cuprinzatoare a lui Cervantes reprezinta si principalele directii ale prozei spaniole in “secolul de aur” :
- este un roman cavaleresc, desi negativul acestui roman;
- este un roman picaresc (descrierea calatoriei unui ins care atinge, in peregrinarile sale, toate straturile, conditiile si imprejurarile societatii spaniole ale vremii); pe linia principala a desfasurarii subiectului se altoiesc episoade pastorale in gustul vremii, cum ar fi cel consacrat iubirii dintre Marcela si Grisostomo, sau dintre Basilio si Quiteria;
- textul in proza alterneaza cu multe poeme in forme libere sau fixe.

Interesanta este insa metoda lui Cervantes : primul personaj prezentat nu este Cavalerul, ci un anume Don Quijada sau Don Quesada (sau Quijana, insusi numele fiind incert), despre care avem putine informatii, din care reusim totusi sa-i reconstituim aproximativ insusirile si pozitia sociala. E un gentilom de tara, « ca la vreo 50 de ani ; era bine legat si vanos la trup, uscativ la fata, se scula cu noaptea-n cap si era vanator patimas ». E celibatar - caci odinioara a fost indragostit de o anume Alonsa Lorenzo, dar n-a indraznit niciodata sa-i declare dragostea.
Romanul cuprinde peste 600 de personaje apartinand categoriilor cele mai variate ale societatii spaniole; intregul este dominat de figura lui Don Quijote si a partenerului sau Sancho Panza, cu care alcatuieste un contrast temperamental si caracterologic.
O trasatura geniala a cartii este data de faptul ca in loc de un protagonist, Cervantes imagineaza doi. Figura mucalitului scutier avea, in intentia lui Cervantes, rostul de a furniza o resursa de umor. In cuplul cu stapanul sau, Sancho apare in mod necesar ca alter ego-ul pragmatic al cavalerului. Daca acesta din urma lupta cu morile de vant luate drept uriasi, Sancho il readuce pe “pamant” coplesindu-l cu realitatea sensibila de care el este profund atasat. Atunci cand Sancho cade in robia iluziilor - in scurta lui experienta de guvernator al Baratariei - Don Quijote devine la randu-i spirit pragmatic dandu-i sfaturile cele mai intelepte.
“Mai intai, fatul meu, teme-te de Dumnezeu, caci cine se teme de el se gaseste la inceputul intelepciunii. Observa-te cu severitate si cauta sa ajungi a te cunoaste pe tine insuti; studiu lung si greu, dar necesar pentru a evita sa patesti ca broasca ce s-a straduit sa se umfle cat un bou. Aminteste-ti si spune-ti adesea ca, in tineretea ta, soarta te-a facut paznic de porci. Nu-ti fie teama sa-ti marturisesti obscuritatea originii tale () Vazand ca-ti amintesti singur de lucrul acesta, nimeni nu se va simti ispitit sa ti-l aduca aminte. Pazeste-te sa arati invidie printilor si celor mai nobili ca tine. Aceste daruri ale intamplarii nu merita sa fie dorite. Nobletea se mosteneste, dar virtutea se dobandeste. Judeca si tu care dintre ele pretuieste mai mult. Daca din intamplare vreo ruda va veni sa te viziteze in insula ta, primeste-o cu aceeasi bucurie cu care o intampinai cand venea la tine in coliba. Priveste aceasta obligatie ca o datorie si indeplineste-o cu plcere. Daca vei chema pe nevasta-ta langa tine, un lucru pe care ti-l recomand, caci nu este bine ca un guvernator sa traiasca fara femeia lui, incearca sa indulcesti si sa poleiesti tonul si deprinderile ei taranesti.() Nu crede niciodata ca ai destul geniu pentru a talmaci legile dupa socoteala ta : orgoliul nu poate savarsi o crima mai mare. Nici mila nici ura sa nu te impiedice a urmari si a distinge adevarul. Fii surd la fagaduintele bogatului, dar lasa-te miscat de lacrimile celui sarac. Desi neinduplecat fata de unul si compatimitor fata de celalalt, ramai insa drept pentru amandoi.() Nu spune niciodata vreun cuvant aspru nici chiar celui vinovat si condamnat : caznele lui ii rascumpara greseala si nu se cuvine sa insulti nenorocirea. Aminteste-ti, in fine, ca nenorocita noastra speta umana este in chip firesc aplecata spre rau ; de aceea fii indulgent ori de cate ori indulgenta nu vatama pe nimeni si nu uita ca pentru a-l lauda pe Dumnezeu il numim bunul Dumnezeu. Urmand aceste sfaturi, Sancho, fiul meu, zilele tale vor fi curate si pasnice si numele tau va fi respectat, persoana ta va fi iubita ; iti vei face vasalii fericiti, iti vei casatori copiii, vei imbatrani in mijlocul familiei tale, printre prieteni, de-a pururi cinstit, binecuvantat de toata lumea si, cand ochii tai se vor inchide, lacrimi sincere iti vor scalda mormantul.”
Don Quijote este o actiune astrala, superioara si reprezinta tendinta de zbor spre desavarsire. Sancho este plamada terestra, cu dimensiunile ei naturale, ilustrand opozitia limitat/nelimitat. Balanta dintre cele doua naturi nu se afla tot timpul in echilibru; ea se inclina prin tendintele uneia din naturi catre cealalta. Vom vedea in Don Quijote, alaturi de cele mai nobile virtuti, luciditate terestra, vanitate, sete de glorie. Iar Sancho manifesta uneori calitati care depasesc conditia lui.
Sancho simte permanent in sufletul lui imposibilitatea despartirii de Don Quijote, sentiment marturisit cu duiosie: “eu sunt o fire credincioasa, asa ca-i cu neputinta sa ne desparta vreo alta intamplare pe lume decat aceea cu sapa si lopata”. Saa vorbit de o quijotizare a lui Sancho si o sanchopanchizare a lui Don Quijote.
Teluricul Sancho, care atata vreme l-a urmat pe Don Quijote cu scepticism, perplexitate, teama, dar si cu devotament si credinta, care nu crezuse in ceea ce credea stapanul sau, dar a crezut in acesta, a fost la inceput manat de lacomie, iar in cele din urma de iubire. Si nu si-a abandonat stapanul nici chiar atunci cand necazurile erau in toi, pentru ca incepuse sa-i placa ideea. Cand Don Quijote zace pe patul de moarte, lecuit de splendida-i iluzie, despuiat de visul sau, Sancho descopera dintr-o data ca a mostenit credinta stapanului sau:
„Vai ! raspunse Sancho bocindu-se. Nu muri stapane, ci asculta povata mea si mai traieste inca ani multi, fiindca cea mai mare nebunie pe care poate s-o faca un om in viata lui este sa se lase sa moara asa din senin, fara sa fie ucis de nimeni [] Hai, nu mai fi asa lenes si scoala-te odata din patul asta sa mergem la camp imbracati in pastori, precum ne-am inteles []”. Si pentru ca l-a convertit pe Sancho, Don Quijote nu va muri in veci.
Spuneam mai sus ca punctul de plecare al lui Cervantes a fost critica romanelor cavaleresti. Gustul pentru o asemenea literatura se lega de unele consecinte funeste. Erau oameni care isi pierdeau mintile intarziind prea mult cu inchipuirea lor printre aventurile cavalerilor ratacitori.
Motivul nebuniei, raspandit in literatura medievala, a cunoscut o cariera bogata in literatura Renasterii, ca modalitate de critica si satira literara (apare si la Shakespeare, in Hamlet, cu care Don Quijote e adesea comparat).
Nebunia lui Don Quijote este compensatorie. El este un hidalgo, un mic nobil fara bogatie, privilegii, stralucire sau satisfactii, care are totusi setea de marire a oricarui nobil spaniol, nevoia de exaltare a propriei persoane. Tot ceea ce face, Don Quijote face din vanitate, el tine ca ispravile sale sa fie cunoscute, e incredintat ca lumea intreaga il urmareste, crede ca s-a nascut din vointa cerurilor ca sa reinvie varsta de aur. El are nobila dorinta de a se evidentia prin fapte nobile si indiferent de eroarea comisa in alegerea instrumentelor, pe erou il mistuie nazuinta profund omeneasca si prin excelenta renascentista de a trai un mare destin, caci se simte ales.
Pe parcursul calatoriilor sale, Don Quijote isi afirma de mai multe ori menirea sa pe pamant (« Don Quijote sunt eu cel care are menirea sa-i ajute in nevoile lor si pe cei vii si pe cei morti, pe cei nedreptatiti pedepsind faradelegile »), caci el porneste la drum insufletit de “cel mai nastrusnic gand ce a stapanit vreodata in lumea asta pe vreun nebun si anume: incepu sa i se para cu cale, si chiar neaparat trebuincios, atat pentru faima bunului sau nume, cat si pentru folosul tarii sale, sa se faca, nici mai mult, nici mai putin, decat cavaler ratacitor si s-o porneasca in lumea intreaga, calare si cu armele in maini, in cautare de aventuri, facand toate ispravile pe care citise el ca le faceau cavalerii ratacitori, lecuind tot soiul de rele si dand piept cu primejdiile in fel si chip de prilejuri, de unde, iesind cu bine la capat, sa-si castige renume si glorie eterna”.
Don Quijote este victima unei false perceptii a realitatii. Imaginatia sa, aprinsa de lectura romanelor cavaleresti, il face sa vada la tot pasul uriasi, printese rapite, oameni nedreptatiti. Ironizand romanele cavaleresti, Cervantes lupta impotriva vechii constiinte feudale. Eroul sau cade in nebunie tocmai pentru ca se indreapta spre trecut, lipsindu-se de sprijinul realitatii. El hotaraste sa reinvie institutia cavalerilor ratacitori si, ca si eroii romanelor citite, porneste in cautarea faptelor vitejesti in cinstea inchipuitei sale iubite, pentru apararea celor napastuiti.
Armele lui sunt ruginite, mostenite de la stramosi si coborate – in chip simbolic - din pod, locul unde se abandoneaza lucrurile ce nu s-au aruncat inca, dar care nici nu mai folosesc la nimic; imbracat in ele cavalerul nu se poate misca, e intepenit, hainele ii sunt straine caci apartin unei alte epoci. Calul este o gloaba jalnica in care el vede un armasar, scutierul e un taran grosolan si siret, ispitit de posibilitatea unei imbogatiri rapide, iar doamna visurilor sale careia ii inchina gandurile si faptele eroice, e o taranca necioplita din satul vecin, Aldonza Lorenzo, pe care el o numeste Dulcineea del Toboso. In roman sunt parodiate toate ceremoniile si ritualurile cavaleresti: investirea in calitate de cavaler, eticheta duelurilor cavaleresti, servirea cavalereasca a doamnei (trimiterea invinsilor la doamna inimii sale).
Don Quijote imbina actiunea cu meditatia si cu teoria critica moralizatoare. Ori de cate ori gaseste prilej in tihna unui popas sau persoane dispuse sa-l asculte, isi expune opiniile despre contemporaneitatea sa, comparata - pentru a-i scoate in evidenta tarele - cu varsta de aur a omenirii, uimindu-si auditoriul cu intelepciunea si judecata sa realista.
Complexitatea personajului cervantesc consta in:
- eternul uman pe care il simbolizeaza;
- intentia autorului, care ii atribuie personajului caracteristici specifice, conforme cu rostul sau de purtator de cuvant.
O particularitate pronuntata a personalitatii quijotesti o constituie curajul nesabuit, calificat drept curata nebunie. El intampina fara sovaire aventurile cele mai periculoase ce ii ies in cale si dovedeste un extraordinar curaj in exteriorizarea sa candida, sincera. Nu are un plan de actiune prestabilit, el este omul intamplarii, se lasa in voia aventurilor dar este pregatit sufleteste si fiziceste (cu scut, armura si lance) pentru orice actiune. Optimist si temerar, Don Quijote nu se lasa infrant de obstacole, gasind mereu resurse pentru a iesi demn dintr-o infrangere, sustinandu-si credinta in idealul sau ca un martir, convins ca idealul ales de el este nobil si sublim, in interesul binelui si frumosului.
Tot ceea ce pare hazliu si ridicol in Don Quijote au fost realitati chiar si in secolul al XV-lea: nobletea sufleteasca, elogiul armelor, vitejia, idealul apararii celor oprimati si a femeilor, amanuntele intime de costumatie, de legaminte cavaleresti si de erotica idealista.
Don Quijote este batut, jignit, blestemat, batjocorit. In cele din urma, Cavalerul Tristei Figuri, chinuit fizic si moral, se intoarce acasa si, pe patul de moarte, se trezeste din ratacirea sa. El renunta la ideile cavaleresti si face un testament in favoarea nepoatei sale, cu conditia ca va pierde mostenirea daca se va marita cu un om care citeste romane cavaleresti.


Insa de-a lungul aventurilor sale, autorul a reusit sa contureze o imagine ampla, realista, critica a Spaniei, o imagine a unei Spanii din care Cervantes respinge aspectele spiritului de dominatie universala, de persecutie religioasa si rasiala, aspectele Inchizitiei, misticismului si rugurilor, pentru a retine si exalta caracterele proprii poporului sau, eroismul, pasiunea, simtul onoarei si generozitatea.
Asemanarea spirituala dintre autor si personajul sau este marturisita in cuvintele scurte dar emotionante cu care se incheie romanul: „Pentru mine doar s-a nascut Don Quijote si eu pentru el; el s-a priceput sa savarseasca ispravi, iar eu sa i le scriu; noi doi numai suntem facuti unul pentru altul”.


Intr-un satuc din La Mancha, de-al carui nume nu tin sa-mi aduc aminte, nu-i mult de cand traia un hidalgo, din cei cu lance in panoplie, scut vechi, cal ogarjit si ogar de haituit vanatul. Cate-un ghiveci, mai mult cu carne de vaca decat de berbec, si seara cele mai adeseori tocana; jumari cu slanina sambata, linte vinerea si cate un porumbel fript duminica, pe deasupra, ii mistuiau trei sferturi din venit. Ce-i ramanea se ducea pe vreun pieptar de stofa aleasa, pe nadragi de sarbatoare, de catifea, si cu pantofi la fel, caci peste saptamana se cinstea cu stofe de lana nevopsita, toarsa subtire. Avea in casa o chelareasa trecuta de 40 de ani, o nepoata care nu implinise inca 20 si un argat, bun si la plugarie si ca fecior in casa, la fel de priceput sa inseueze calul, ca si sa altoiasca pomii. Ani sa tot fi avut hidalgul nostru ca la vreo 50: era bine legat si vanos la trup, uscativ la fata, se scula cu noaptea in cap si era vanator patimas. ()
Ceea ce trebuie stiut asadar, este ca sus-zisul hidalgo, in rastimpurile lui de ragaz (care tineau mai tot timpul anului), se dedase la cititul romanelor cavaleresti cu atata foc si cu atata placere, ca-si uita aproape cu totul de vanatoare si chiar de gospodarirea avutului sau; si pana intr-atata isi inteti sminteala asta si atata de departe ajunse cu patima lui, ca-si vandu sfoara de mosie dupa sfoara de mosie, bune toate de aratura, ca sa-si cumpere carti de cavalerie pentru citit, si ajunse sa si le ingramadeasca in casa pe toate cate le putu gasi.
Dar din toate, nici unele nu i se pareau atat de pretioase ca acelea compuse de faimosul Feliciano de Silva; caci proza lui limpede si talcurile lui adanci i se pareau adevarate perle, mai cu seama cand ajungea cu cititul la declaratiile acelea inflacarate si la scrisorile de dragoste, unde nu o data gasea scris: „Ratiunile irationalelor chemari la uzul ratiunii, din care zilnic imi faceti ratiunii mele ratie, imi anemiaza in asa masura ratiunea, incat am ratiuni a ma plange de frumusetea domniei-voastre”. Sau, si mai abitir, cand citea: „Inaltul cerului care-ti inalta, in chip dumnezeiesc, dumnezeiescul chip, cu stele, te face sa fi binemeritat meritul pe care inaltimea-ta il merita”.
Cu cimilituri ca acestea isi storcea bietul cavaler creierii, si nu dormea noptile ca sa le dea de rost si sa le smulga din maruntaie talcul, cu toate ca nu le-ar fi venit de hac chiar Aristotel si nu le-ar fi putut pricepe nici el dac-ar fi inviat din morti anume pentru asta. Nu se prea dumerea cum vine treaba cu ranile pe care le impartea si le primea don Belianis, caci isi inchipuia ca, oricat de maiestri vraci l-or fi ingrijit, nu se putea sa n-aiba tot obrazul si tot trupul brazdat de balafre si de semne. Cu toate acestea, lauda la autorul lui Belianis felul de a-si incheia cartea, cu fagaduiala incheierii aventurii acesteia de neincheiat, si nu o data ii veni cheful sa puna mana pe pana si sa-i dea el un sfarsit in lege, asa cum fagaduise in carte autorul; si fara nici o indoiala, ar fi facut-o, ba inca s-ar fi descurcat cum nu se poate mai bine, daca alte ganduri, mai insemnate si mai statornice, nu l-ar fi sustras de la aceasta.()
Ce mai vorba lunga; se cufunda hidalgul nostru in asa hal in citanie, ca-si trecea noptile toate citind, din murgul serii si pana in revarsatul zorilor, si toate zilele, de cum se lumina si pana ce se-ntuneca; si asa, din prea mult citit si din prea putin dormit, i se uscara creierii, incat isi pierdu mintile. Inchipuirea i se impuie cu tot ce citea in carti, cu farmece si cu lupte drepte, cu batalii si cu provocari la duel, cu declaratii de dragoste si cu iubiri, cu chinuri si cu sminteli nemaiauzite. Si-i intra in cap asa de strasnic ca toata gramada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar in vis, erau adevarul-adevarat, incat pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednica de crezare. ()
Intr-adevar, de indata ce nu mai fu in toate mintile, ii intra in cap cel mai nastrusnic gand ce-a stapanit vreodata-n lumea asta pe vreun nebun, si anume: incepu sa i se para cu cale, si chiar neaparat trebuincios, atat pentru faima bunului sau nume, cat si pentru folosul tarii sale, sa se faca nici mai mult nici mai putin decat cavaler ratacitor si s-o porneasca prin lumea intreaga, calare si cu armele-n maini, in cautare de aventuri, facand toate ispravile pe care citise el ca le faceau cavalerii ratacitori, lecuind tot soiul de rele si dand piept cu primejdiile in fel si chip de prilejuri, de unde, iesind cu bine la capat, sa-si castige renume si glorie eterna. Sarmanul de el, se si vedea rasplatit, pentru bratul sau viteaz, cel putin cu coroana imparatiei Trapezuntului; si asa, cu asemenea ganduri desfatatoare, lasandu-se furatde vraja lor stranie, se grabi sa-si puna in aplicare planul.
Cel dintai lucru pe care-l facu fu sa-si curete o armura ce slujise stramosilor sai, si care, mancata de rugina si mucegaita, de veacuri in sir zacea uitata intr-un ungher. O curata si o drese cat putu mai bine, dar vazu ca avea un cusur insemnat, si anume ca n-avea casca de batalie cu aparatoare de jur imprejurul capului, ci cu un simplu coif, cu marginile ridicate; dar iscusinta lui gasi de indata leacul, pentru ca injgheba din cartoane un soi de aparatoare, pe care, imbucand-o cu coiful, il facu sa para casca adevarata. E drept ca, vrand el sa incerce daca era destul de tare ca sa poata infrunta riscul unui duel, cand trase spada si-i arse doua lovituri, de la cea dintai nimici intr-o clipa tot ce muncise o saptamana; si nu-i prea placu usurinta cu care o facuse bucati, asa ca, vrand sa-si ia toate masurile impotriva acestui pericol, se apuca s-o faca la loc, punandu-i si niste vergele de fier pe dinlauntru, asa ca ramase multumit de taria ei si, fara sa mai doreasca a o pune din nou la incercare, o decreta casca razboinica de mana intai, cu viziera, si o tinu ca atare.
Se duse apoi sa-si vada calul si, cu toate ca-i putea numara cusururi mai multe decat gologanii dati cusur de la un galben si-avea mai multe metehne decat calul lui Gonéla [=martoaga vlaguita], care tantum pellis et ossa fuit, lui i se paru ca nici cu Ducipalul lui Alexandru, nici cu Babieca, bidiviul marelui Cid, nu l-ar fi putut asemui. Isi pierdu patru zile gandindu-se ce nume sa-i puna; caci (dupa cum isi tot spunea vorbind singur) calul unui cavaler atat de vestit si, pe langa asta, un cal atat de minunat, nu se cadea sa ramana fara de nume celebru. () Asadar, dupa ce scorni in inchipuirea lui o multime de nume, pe care le compuse, le sterse si le parasi, le lungi si le scurta, le facu si le desfacu in minte, ajunse in cele din urma sa-l numeasca Rocinante, nume – dupa parerea sa – si nobil si sonor, lamurind si ceea ce fusese cand era martoaga, pana a nu fi ceea ce era acum, cand le-o lua inainte tuturor martoagelor de pe lume si ajunsese cel dintai dintre ele.
Cum isi vazu calul botezat atat de pe gustul sau, ii veni chef sa-si puna si lui un nume, si-si mai batu capul cu asta inca opt zile, iar la capatul lor hotara sa se numeasca don Quijote () Totusi, aducandu-si aminte ca viteazul Amadis nu se multumise sa-l cheme Amadis, si atata tot, ci-si adaugase la nume numele regatului si patriei sale, ca s-o faca vestita, si-si zisese Amadis de Gaula, tot asa vru si el, ca un bun cavaler ce era, sa-si adauge pe al tinutului in care se nascuse, si sa-si spuna don Quijote de La Mancha, nume prin care, dupa parerea lui, isi arata pe sleau obarsia si patria, cinstind-o pentru ca-si lua porecla de la ea.
O data armura curatata, coiful cu marginile ridicate preschimbat in coif cu aparatoare, martoaga bine poreclita si el insusi botezat din nou, ajunse la incheierea ca nu-i mai lipsea nimic altceva decat sa-si caute o domnita de care sa se-ndragosteasca; fiindca un cavaler ratacitor fara iubita e ca un arbore fara frunze si fructe si ca un trup fara suflet. () Se intampla, pe cat se presupune, ca intr-un catun alaturat de-al sau sa se afle o taranca tanara, foarte chipesa, de care el fusese o vreme indragostit, desi fata, se intelege de la sine, habar n-avusese vreodata si nici nu-l bagase in seama. O chema Aldonza Lorenzo, si ei i se paru cu cale cavalerului nostru sa-i dea titlul de stapana a gandurilor lui; cautandu-i deci un nume care sa nu se departeze prea din cale-afara de-al ei si care sa aduca a nume de printesa, amintind vreo doamna de neam mare, se hotari sa-i spuna Dulcineea del Toboso (pentru ca era de fel din Toboso), nume, cum i se parea lui, mangaios la auz, iesit din comun si plin de talcuri adanci, ca toate celelalte pe care si le daduse siesi si alor sai.
() Mai facand el cativa pasi prin padure, vazu legata de un stejar o iapa, iar de altul, legat un baietan, gol de la brau in sus, care sa tot fi avut cincisprezece ani; el era cel care se vaicarea, si nu din senin, caci ii cara la curele pe spinare o namila de taran, care-si intovarasea fiecare lovitura cu cate o sudalma si cate un imbold, zicandu-i intr-una:
- Na, sa te-nveti sa-ti tii gura ! Na, sa te-nveti sa casti ochii !
Iar baietanul raspundea:
- Nu mai fac, stapane, sa ma trasneasca Dumnezeu daca mai fac vreodata si daca n-am sa am de-aici inainte grija de turma ca de ochii din cap !
Vazand ce se petrecea, don Quijote striga cu glas manios:
- Cavaler lipsit de cavalerism, rau iti sade sa-ti pui mintea cu cei fara aparare ! Incaleca si pune mana pe lance (caci se afla si o lance sprijinita de stejarul de care era legata iapa), si-am sa te fac eu sa pricepi ca numai lasii fac ceea ce faci dumneata !
Taranul, cand se pomeni pe cap cu momaia aceea inarmata pana-n dinti, care-i vara sulita sub nas, crezu ca i-a sunat ceasul, si, cu vorbe mieroase, ii raspunse:
- Stapane cavaler, baietanul asta pe care-l pedepsesc e un argat de-al meu, care-mi slujeste la pazitul turmei de oi ce am pe-aici, prin imprejurimi, si e in asa hal de lasator, incat nu-i zi sa nu-mi lipseasca vreuna, iar daca-l pedepsesc pentru nebagarea lui de seama, sau, mai curand, pentru furtisag, zice c-o fac de afurisit ce sunt, ca sa nu-i platesc simbria cuvenita, dar pe dumnezeul si pe sufletul meu daca nu minte !
- „Minte” in fata mea, badarane ? zise don Quijote. Pe sfantul soare care ne lumineaza daca nu-ti trec acum fierul lancii asteia dintr-o coasta in cealalta ! Sa-l platesti indata si fara sa cracnesti, ca de nu, pe Dumnezeu atoateocarmuitorul, aici pe loc sfarsesc cu tine si te nimicesc: dezleaga-l numaidecat !
Taranul puse capul in piept si, fara multa vorba, isi dezlega argatul, pe care don Quijote il intreba cat ti datora stapanu-sau. El ii raspunse ca-i datora simbria pe noua luni, cate sapte reali pe luna. Don Quijote facu socoteala si gasi ca suma se urca la saizeci si trei de reali, asa ca-i porunci taranului sa-i scoata fara intarziere din punga daca-i era draga viata. ()
- Din pacate , stapane cavaler, n-am bani la mine; dar sa vina Andres cu mine acasa, ca i-i dau pe toti, pana intr-o para.
- Eu sa ma duc cu el ? striga baietanul. Iar ? O data cu capul ! Nici prin gand nu-mi trece, stapane, caci daca s-o vedea iar singur cu mine, ma jupoaie de viu, ca pe sfantul Bartolomeu !
- Ba n-are s-o faca, ii intoarse vorba don Quijote. Ajunge sa i-o poruncesc eu, si are sa-si tina cuvantul din respect pentru mine, iar daca-mi si jura pe sfanta lege a tagmei cavaleresti in care a fost primit, il las sa plece slobod si ma pun chezas pentru plata simbriei.

() - Nu-ti popresc nimica, frate Andres, ii intoarse vorba taranul, dar fa-mi numai hatarul si vino cu mine, caci jur pe toate tagmele care-s cavaleresti pe lumea asta c-am sa-ti platesc tot, asa cum am spus, pana intr-o para, ba inca si cu dobanda.
- De dobanda te scutesc, zise don Quijote. Da-i simbria in reali, si-s foarte multumit cu asta. Dar baga de seama sa faci asa cum ai jurat, ca de nu, iti jur si eu, tot pe juramantul pe care-ai jurat, ca ma voi intoarce sa te caut si sa te pedepsesc, si ca nu scapi de mine nici daca te ascunzi in gaura de sarpe. Iar daca vrei sa stii cine ti-o porunceste, ca sa te simti si mai vartos legat sa-ti tii juramantul, afla ca eu sunt viteazul don Quijote de La Mancha, tamaduitorul nedreptatilor si obidelor, asa ca ramaneti cu Dumnezeu, si sa nu-ti muti gandul de la cele fagaduite si juruite, sub pedeapsa pedepsei de care-am pomenit.
Si spunand acestea, dete pinteni lui Rocinante si se indeparta cat putu mai grabnic. Taranul il urmari cu privirea, si cand il vazu iesit din padure si pricepu ca n-avea de gand sa se mai arate, se inturna spre argatul sau Andres si-i vorbi asa:
- Vin’ la taica, baiete, sa-ti platesc ce-ti sunt dator, asa cum mi-a poruncit tamaduitorul obidelor. ()
Si, apucandu-l de-o mana, il lega din nou de stejar si-i trase la garbace, de-l lasa mài mort.
- Cheama-l acuma, jupane Andres, zicea taranul, pe tamaduitorul nedreptatilor, sa vezi cum are s-o tamaduiasca si pe asta, cu toate ca ma bate gandul ca n-am dus-o la capat, fiindca-mi vine chef sa te jupoi de viu, asa cum te temeai.
Pana in cele din urma il dezlega, totusi, si-i dadu drumul sa-si caute judecatorul, ca sa-si duca la indeplinire judetul in care se rostise. Andres pleca tare catranit, jurand sa mearga in cautarea viteazului don Quijote de La Mancha si sa-i povesteasca de-a fir-in-par toata patarania, mai jurand si ca stapanul sau avea sa i-o plateasca cu varf si indesat; cu toate acestea, el pleca plangand si stapanul sau ramase razand; acesta-i felul in care indrepta nedreptatea viteazul don Quijote, care, cum nu se poate mai incantat de cele intamplate, caci i se parea ca-si incepuse intr-un ceas bun si cu maretie ispravile cavaleresti, se indemna la drum cu multa multumire de sine spre satul lui..


loading...







Coduri - Postale, caen, cor


Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu



loading...



Cauta referat
Scriitori romani