Mihail DRAGOMIRESCU - IMPRESIONISMUL SI RATIONALISMUL IN CRITICA referat






In vreme ce marile noastre reviste cred ca, ocarindu-sc mai rau ca gazetele de provincie in chestia poporanismului, r face sa inainteze literatura noastra — e bine ca noi sa dam precadere altor chestiuni mult mai importante, mult mai in legatura cu literatura si, in orice caz, mult mai departate de preocuparile politice, care se pare ca chinuiesc si injosesc pe cei ce discuta faimosul poporanism.

Una din aceste chestiuni este aceea a „impresionismuluiIn critica", ridicata in numarul trecut al acestei reviste de
d. Eugen Lovinescu, si care a dobindit un fel de actualitate,
pe de o parte printr-o notita aparuta tot in acelasi numar,In care se contraziceafu] unele pareri ale acestui scriitor, iar
pe de alta parte — si mai cu seama — printr-un articol al
sau, la care sint tinut sa raspund prin rindurile ce urmeaza.
Si mai intii, nimeni nu a contestat utilitatea, necum fiinta
criticii impresioniste. Orice activitate intelectuala, de orice ordine ar fi, o data ce se datoreste unor spirite superioare, nu poate fi inutila. Si din momentul ce critica impresionista este facuta din niste spirite eminente ca Lemaitre sau Faguet — ea trebuie sa insemne ceva si nu poate fi inlaturata si osindita cu una, cu doua.

Dar si fara aceasta consideratiune generala utilitatea si fiinta criticii impresioniste se poate foarte usor arata si altfel. Critica impresionista este de cea mai mare utilitate pentru omul cult modern, care, ind sa fie informat despre toate in mod cit mai exact, cit mai interesant, si neavind atit sco-pul_ de a sti, cit de a afla, cere de la ziaristica si chiar de la revistele de cultura generala sa i se dea lucrurile cit mai sintetic, cit mai usor si mai placut — si anume de catre scriitori care si-au dobindit o notorietate in specialitatea lor. Si cine-i poate da acest fel de cunostinte despre operele literare, decit criticul impresionist de talent ? Aceasta utilitate poate fi insa numai trecatoare, ca multe alte activitati cerute de moment. in realitate, ea are o importanta mult mai mare : ea este o forma literara care poate face parte integranta din literatura unui popor. in adevar, criticii impresionisti, mai mult artisti decit oameni de stiinta, si facind din criticile lor asupra unei opere mai mult o opera de arta decit de stiinta, cu necesitate se r deosebi foarte mult unii de altii in privinta parerii ce au asupra acelei opere ; iar aceasta opera, in cazul cind ar fi o adevarata lucrare de arta, va trebui sa apara atunci, in istoria literara, nu singura si avind numai lumina sa proprie, ci insotita de aceste opere critice, adica inconjurata de mai multi sateliti, care, pe linga lumina imprumutata de la ea — ea fiind punctul de plecare si centrul tuturor —, mai au si propria lor seinteiere, originalitatea criticilor care le-au compus. Iar o literatura care va prezenta in elutia ei asemenea sisteme sau constelatiuni literare va fi, desigur, mult mai insemnata, mult mai bogata, mult mai inaintata decit, bunioara, literaturile vechi, in care asemenea fenomene nu se intilnesc.In acest caz, fireste, autoritatea, pe care d. Lovinescu vrea cu orice pret s-o revendice si pentru critica impresionista, nu-i va putea sluji la nimic : nimic nu cistiga, daca ar avea-o, nimic nu pierde, daca i-ar lipsi, pentru temeinicul cuvint ca interesul acestor opere critice impresioniste, ce se refera la aceeasi opera, nu sta in convergenta parerilor, nu sta adica in silirea unui adevar, ci tocmai in divergenta }i diversitatea lor, adica in multiplicitatea impresiunilor din deosebitele suflete de elita, care au studiat-o in mod impresionist.
Caci acesta e adevarul : criticii impresionisti, mai mult decit oricare altii, se deosebesc intre dinsii in privinta parerii asupra uneia si aceleiasi opere. Si negresit e posibil, cum se pare ca e cazul cu Faguet, ca dintre toti unul — care are mai multa experienta, care a facut mai multe studii metodice, care are cea mai intinsa lectura si cea mai solida si mai fireasca judecata estetica — sa dea, o data cu farmecul sau literar, si cea mai dreapta judecata, fara sa caute s-o intemeieze in alt chip decit prin limpezimea, bogatia, gratia cu care stie sa-si concretizeze parerea sa. Dar, e sigur, toti ceilalti se r deosebi de parerea lui si r da o alta interpretare operei date. in loc sa innemereasca prin intuitia critica partea esentiala a acelei opere, r lua parti secundare si le r ridica la rangul de idei generatoare, ori de cite ori una ori alta din aceste insusiri secundare se va potrivi cu felul de a fi al criticului impresionist.In orice caz, chiar judecata literara a celui mai de seama critic impresionist, tocmai din pricina ca e data dintr-o data, intuitiv si fara temeiuri rationale, nu va putea avea niciodata alta valoare decit a unei pareri care poate fi primita sau nu ; nu va avea niciodata puterea de convingere Cu alte cuvinte oricit de justa ar fi parerea criticului impresionist, ea nu poate fi citata decit sub beneficiu de inventar, dar nu ploate avea niciodata autoritatea pe care numai argumentarea rationala i-ar putea-o da.
Si cu aceasta ajungem in inima chestiunii. Noi zicem : procederea de a prinde dintr-o data si a pune in cit mai multa lumina insusirea esentiala a unei opere literare, dupa cum cere d-l Lovinescu, nu e proprie acestei critice de la critica impresionista ; ea e tot asa de proprie si criticii rationaliste. Si una, si cealalta pot patrunde de-a dreptul si dintr-o data in inima operei literare ; aceasta putere de patrundere nu se datoreste felului de critica, ci inteligentei estetice a criticului. Poti fi critic impresionist, poti sa ai perfect constiinta ca propriul acestui fel de critica e de a prinde dintr-o data si de-a dreptul insusirea de capetenie a operei literare de examinat, si cu toate acestea, din diferite pricini — lipsa culturii, lipsa simtului estetic, lipsa de experienta —, sa nu o poti face. Se poate sa ai credinta ca ai facut-o, dar credinta si realitatea sunt doua lucruri deosebite, si criticii, ce se r nemeri mai culti, mai cu simt estetic, mai cu experienta -*-fie ei impresionisti, fie rationalisti —, r putea arata cit de gresit a fost acel critic increzut.

Si ceea ce este mai neplacut, pentru acest critic impresionist, e ca el nu va avea in contra adversarilor sai nici o arma. Va cauta el prin limba lui aleasa, prin spiritul lui scintcietor, prin multe si felurite atiuni, sa puna in relief ceea ce i se pare ca ar fi ideea principala a unei opere ; dar, oricit de indeminatec ar putea face aceasta, cel dintii venit ii poate -zice : — N-ai dovedit nimic. Ceea ce ai pus in relief cu atita talent nu este ideea esentiala a operei, ci o parere a dumitale, care poate fi interesanta, dar nu intemeiata, caci d-ta aduci judecati, care sa ne lumineze impresia, iar nu argumente, care sa ne-o intareasca. D-ta, prin definitiune, renunti la argumente si le lasi numai pe seama criticii rationaliste ; cum vrei, dar, sa ne convingi ?
Si, din contra, poti fi critic rationalist si sa nu te lauzi de loc ca prinzi intuitiv, de-a dreptul si dintr-o data, ideea esentiala a unei opere, si totusi s-o poti face, daca, fireste, ai cultura, experienta si simtul estetic trebuincios. Dar, in deosebire de criticul impresionist, criticul rationalist nu se margineste sa puna in relief prin mijloace literare ideea esentiala, ci si cauta s-o intemeieze prin argumente estetice si literare, imprumutate din doctrinele admise sau cunoscute, sau chiar din doctrinele sale proprii — daca are — si da astfel cititorului nu numai o impresie, dar si un fundament rational, care poate fi supus discutiei si care nu poate fi — cum poate fi o critica impresionista — inlaturat fara discutie. Asa fiind, criteriul rationalist intereseaza nu numai sensibilitatea cititorilor, ci si inteligenta si chiar inta lor. Parerea lui, cind este intemeiata, prinde intreg sufletul lor si se poate incorpora intr-insul ca o convingere mai mult sau mai putin solida si nestramutata. Si de-aci ii vine toata autoritatea.





Negresit, acest fel de critica este mult mai greu decit cel impresionist. Pentru acest fel din urma, talentul literar si curajul este de ajuns. Nu-i trebuie criticului nici cultura, nici experienta, nici chiar gust estetic. Oricit de ciudata, oricit de ridicula ar fi judecata sa asupra unei opere, criticul impresionist de talent o poate prezenta cu mult succes. Cele mai mari opere pot fi infatisate ca cele mai vrednice de batjocura, si cele mai de batjocura, ca cele mai insemnate.
N-avem decit sa ne amintim ce-au facut unii poeti din operele adversarilor sau prietenilor lor, pentru ca sa vedem ce insemneaza critica impresionista. Cazul cel mai recent: Shakespeare pentru Tolstoi e un fel de imbecil ; si tot asa de imbecili sunt toti poetii care scriu in versuri Asa e impre-siunea batrinului Tolstoi despre Shakespeare si despre poeti. Si aceasta impresiune el o pune intr-un relief pe linga care acela al criticului obisnuit insemneaza putin lucru. Dar, fiindca si-o pune atit de puternic in relief, nu insemneaza ca constituie o judecata critica. Si nimeni nu o considera astfel. E o curiozitate literara — interesanta, din punctul de vedere al felului de a fi al artistilor — si altceva nimic. E ceva in afara de sfera si de rostul criticei.
Si ceea ce a facut batrinul Tolstoi cu Shakespeare isi iau dreptul s-o faca multi critici impresionisti cu altii mai mici si mult mai mici decat Shakespeare — fara sa aiba nici cultura, nici experienta, nici gustul lui Tolstoi. Foiletoanele ziarelor streine si ale revistelor efemere, ce incearca fel de fel de miscari literare neizbutite, furnica de acest fel de critici, care trag cu buretele peste tot ce e mare si frumos, pentru a intari o noua marime si o noua frumusete, de cele mai multe ori absolut iluzorie.
Cu mult mai greu poate savirsi critica rationalista astfel de impietati, desi nici ea nu e scutita de vinovatii ! E ca critica rationalista din capul locului isi propune sa lupte pentru adevar. Critica rationalista — pe linga talent si curaj, si ca sa nu fie de-a dreptul ridicula, trebuie sa aiba multa cultura, multa experienta, mult gust; dar, pe linga aceste insusiri, ce se pot intilni si la critica impresionista (cazul Faguet, care totusi n-a fost totdeauna critic impresionist), critica rationalista trebuie sa-si aiba temeiul intr-un sistem de gindire recunoscut, explicit sau implicit, de cugetarea filozofica de critica de pina acum. Criticul rationalist trebuie sa fie si un ginditor, iar a fi ginditor nu insemneaza a putea sa te joci cu ideile (cum face de atitea ori si mai totdeauna Faguet), ci a crede in ele si a le descoperi, prin travaliul neincetat al mintii, un fundament ce nu se poate nega. Din aceasta gindire adinca si neincetata, din aceasta credinta intemeiata si nezdruncinata deriva autoritatea sa, pe care sceptica critica impresionista nu o poate avea.

Critica rationalista, luptind pentru adevar, crezind intr-insul, cautind sa-l intemeieze, este infrinata in ratacirile la care ar indemna-o imaginatia si dorul de originalitate. Daca se intimpla sa calce alaturea cu drumul — lucrul se simte numaidecit. De aceea, critica rationalista e mai expusa ridi-culului decit cea impresionista. Aceasta te multumeste, in orice caz, cu frumusetea expunerii ; cealalta, care nu e obligata la aceasta, se face absolut nesuferita cind nu are la temelie un gust estetic incercat. Eruditia si argumentarea nu pot [ine locul intuitiei estetice ; aceasta se intareste prin acelea ; dar, fara ea, nu pretuiesc nimic. Cind insa critica rationalista indeplineste toate conditiile ce-i sunt proprii, produsele ei sunt mult mai solide decit ale criticii impresioniste.
Dar pina aci am ramas prea mult pe tarimul ideilor ; prea putin ne-am coborit in sinul realitatii. Si notita critica la adresa articolului d-lui Lovinescu din Conrbiri critice pornea tocmai de la un caz concret, care a ramas nediscutat de d. Lovinescu in raspunsul sau. Se zicea acolo ca nu poate fi o caracteristica a criticii impresioniste procederea de a prinde si a pune in relief insusirea fundamentala a unei opere sau a unui scriitor, fiindca in acest caz si studiul meu asupra lui Cerna si Sadoveanu (si adaog acum toate studiile mele dramatice) ar trebui sa fie critica impresionista — si totusi nu sunt. in raspunsul sau de acum, d. Lovinescu mai pune ca o noua caracteristica a criticii rationaliste citatul, eruditia ; dar in studiile mele, care sunt de critica rationala, eu nu intrebuintez, pot sa zic, de loc citatul erudit; pe cind tocmai unul din farmecele criticelor impresioniste ale d-lui Lovinescu — ca, de altminteri, si ale lui Faguet — il fac multimea si apropoul citatelor. Cum ramine atunci cu afirmarile impresionistului nostru ?

Si, ca sa revenim. Tot articolul meu asupra lui Cerna, bunioara, si care — in treacat fie zis — se margineste mai numai la analiza conceptiei, este de a pune in relief ca ideea poetica, ce insufleteste bucatile poetice mai caracteristice ale acestui poet, este de-a dreptul protivnica ideii poetice eminesciene. Pesimismului scos prin note placute, el ii opune un optimism scos din note dureroase.
Tot asa in studiul asupra lui Sadoveanu, in deosebire de toti criticii ce se ocupasera cu el, am pus in relief ca ideea poetica, ce face farmecul fundamental al operelor lui mai de seama, este duiosia infinita in fata periciunii vietii, manifestata cu deosebire in pornirile amorului nerafinat. In ce sunt impresioniste aceste studii ?
Si daca nu sunt impresioniste, ci sunt rationaliste, cum se face ca intr-insele descoperim tocmai procederea pe care d. Lovinescu o da drept caracteristica impresionismului ?

Asa fiind, si fara sa mai intind deocamdata argumentarea, ramine silit ca critica impresionista se deosebeste de cea rationalista, nu prin faptul ca ar prinde dintr-o data si intuitiv ideea fundamentala a unei opere sau a unui autor si a o pune puternic^ in relief — fiindca aceasta caracteristica o poate avea si critica rationalista —, ci prin faptul ca, facind acelasi lucru, si una, si cealalta, critica impresionista isi pune judecata in relief prin mijloace literare, fara sa se preocupe s-o mai intemeieze; pe cind critica rationalista sau doctrinara, lasind podoabele literare pe al doilea , cauta sa intemeieze aceasta judecata prin argumente, care dovedesc ca ea formeaza o credinta nestramutata a criticului. De aceea critica impresionista place, iar cea doctrinara impune. Una tinde catre frumos, cealalta catre adevar; una are gratia, cealalta, autoritatea.

(Aparut in Conrbiri critice, III, nr. 7—8, 25 aug. 1909. Reprodus — cu acest titlu — in i. Critica [I], 1927.)


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani