In nuvela Dropia ne intampina o natura stihiala, elementara, ce face din campia Baraganului un taram proiectat in mit, un taram de basm, in care timpul real este numai o "rama" pentru proiectarea unor evenimente ce tin de o supraindividualitate mitica.
Narator in aceasta nuvela este Miron, despre care nu exista informatii privind portretul fizic sau statutul social.
Pare a fi un personaj de teatru expresionist, un personaj generic, fara identitate. Miron face parte dintr-un convoi ce merge la dropie. Spatiul sumarului scenariu narativ este o natura ca o explozie de fecunditate si viata: "E cald ca-n iulie, infloresc salcamii ca-n aprilie si se coc strugurii de toamna. () Au roit albinele in septembrie si si-au facut stupi in crapaturile despicate de seceta de la stalpii portilor. Ferice de ai tineri. Se-mbie noaptea cu faguri pe la porti, iar dimineata le e lehamite de miere". Miron se identifica cu un narator mitic, un narator simbolic, care relateaza fapte ce se pierd in timp, si care sunt rememorate si relatate pe parcursul unei calatorii enigmatice, o calatorie cu un scenariu initiatic.
Lumea evocata se imparte, ca in societatile arhaice, in neamuri. Dintre acele neamuri se individualizeaza cel al lui Danila, "care-si ia neveste nestiute de nimeni, din sate straine". Miron ii relateaza tovarasului de drum o intamplare ce il priveste direct, Miron devenind astfel un narator-participant, un narator subiectiv. El relateaza dragostea sa pentru o fata careia ii spunea "verisoara", o fata care a fost petita de Daniel Paminode, casatorindu-se cu aceasta. De iubirea sa, Miron isi aminteste la o cumetrie. Naratorul a plecat in cautarea dragostei, ajungand la casa lui Danila, unde intamplari neobisnuite, ciudate, il inspaimanta. Casa lui Paminode pare rupta de lume, este izolata, misterioasa, un taram al fortelor oculte: "Am trecut islazul, santurile de unde incepeau hotarele dintre campuri, si dupa o perdea de salcami era casa lui Paminode. Am dat roata curtii sa-i gasesc poarta, n-am gasit-o, avea un zaplaz inalt pana la stresini. Era prea liniste ca sa-i bat omului la amiaza in zaplaz. Se auzea dincolo de gard numai un harsait incoace si incolo si mi-am zis ca e vreun caine care-si poarta lantul pe sarma de la un capat la altul al ograzii"". De la gospodaria lui Paminode, Miron pleaca la casa lui Petre Uraru, un fel de solomonar, care stia sa citeasca zodiile si semnele naturii, intr-un ritual numai de el cunoscut. Din acest moment, discursul narativ se complica prin interventia Victoriei, sotia lui Petre, o femeie ciudata, care relateaza evenimente stranii, inspaimantatoare, pline de mister.
Victoria povesteste o intamplare cu vataselul Dudulina, surprins de o furtuna mare cand "ploua de sus cu spice de secara si cu flori de soc". Victoria povesteste apoi despre fetele din neamul lui Salcau care se adunau noaptea, in ajunul Anului Nou, "sa puna orz pe vatra". Femeia lui Petre pare a fi o adevarata vrajitoare, de o frumusete stranie, nefireasca. Ea este aceea care vorbeste despre dropie. Dropia este o fiinta himerica, reala si ireala, o naluca, o amagire, o atractie a necunoscutului, o chemare a iubirii si a dorintelor neimplinite: ''Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu si de zarit, sta la capat de miriste, in soare. Si in soare nu te poti uita. Numai iarna pe polei o poti atinge, cand are aripile ingreuiate si nu poate zbura si seamana la mers cu o gaina. Greu si atunci. Rar cineva care sa prinda clipa potrivita. De multe ori, cand e polei nu-i dropie, si cand e dropie, nu cade polei". La lasarea noptii, Miron va simti impreuna cu Victoria "mirosul de pelin de sub perna". Dimineata, Miron s-a trezit singur, gasind la fereastra "o rochie rosie rasucita de vant", iar in curte o femeie cu "parul vested, nasul ascutit si gura punga". Corbu, tovaras de drum al lui Miron, continua povestea lui Miron, spunand ca Victoria "a pierit de mulf. Strania istorisire se pierde la granita dintre noapte si zi, iar convoiul inainteaza lin catre dropie, unde "pamantul intreg e galben de atata porumb".
Lumea lui Stefan Banulescu este proiectia "unui dor nemarginit" (D. Micu), iar Miron, personajul nuvelei Dropia este parte integranta din aceasta lume proiectata in mitic si fabulos. Personajul pare a duce cu el o taina, este "bolnav" de dropie, tanjeste dupa aceasta. Dropia devine simbolul iubirii, dar si al unui ideal, al absolutului. Devine si simbolul feminitatii, al atractiei unui dincolo obsedant. Dropia este lostrita lui Miron, iar calatoria lui este expresia unei neimpliniri spirituale, tradand nevoia de schimbare. Tema calatoriei se impleteste cu cea erotica. Miron simte chemarea necunoscutului, traind experiente bizare. Fiinta itineranta, omul cauta schimbarea prin calatorie, incercand sa se implineasca pe plan spiritual. Dropia devine simbolul "frumusetii evanescente, intangibile, fascinand prin ceea ce are inelucidabil, profund tainic, intretinand neadormita in suflete dorinta luarii in posesie" (Gabriei Dimisianu). Miron devine un personaj simbolic, putand fi comparat cu Aliman, cu emirul lui Alexandru Macedonski sau cu printul din Levant al lui Stefan Aug. Doinas.
Miron simte in permanenta chemarea necunoscutului, vocile ademenitoare de dincolo, fiind atras hipnotic de chemari fara nume.
Miron devine simbolul unei lumi ce se implineste prin raportarea la un alt tip de existenta, iar povestirea sa capata rezonante de basm, instituind un timp mitic, ce suspenda timpul cronologic.
