MOARTEA LUI IPU - Nuvela de Titus Popovici. Prima editie in volum: Moartea lui Ipu /Povestire/ Bucuresti, Editura Albatros, 1970, 112 p. Preluand ca titlu ultima propozitie a nuvelei, o reusita ecranizare (Alunei i-am condamnat pe toti la moarte. Regia: Sergiu Nicolaescu. Din distributie: Ion Besoiu, Gheorghe Dinica, Ioana Bulca, Cosmin Sofron etc. ) ii va prilejui in 1971 lui Amza Pellea o creatie memorabila in rolul titular.
Nuvela Moartea lui Ipu reprezinta, fara indoiala, un varf valoric in creatia literara a lui Titus Popovici Ea se vadeste a fi totodata un concentrat perfect echilibrat al viziunii sale artistice, regizata cu economie de mijloace intr-o parabola de maxim efect poetic, dar si o "cheie" privilegiata de acces la universul operei (de care nuvela se leaga nu doar prin liniile de forta ale ideaticii, ci si printr-o serie intreaga de elemente concrete). Povestirea, de o simplitate clasica, relateaza la persoana I, prin glasul unui baiat de 14 ani, erou principal si narator, evenimentele petrecute in rastimp dc numai o zi si o noapte intr-un sat din vestul tarii (topos inrudit prin personaje, locuri, atmosfera etc. cu cel din Setea).
Dupa 23 august 1944 si la putin timp inainte de venirea armatei romane, un soldat german din trupele in retragere incartiruite in sat este gasit ucis in camp, iar comandantul anunta ca, daca faptasul nu se preda, drept represalii vor fi impuscate notabilitatile comunei. Prietenul copilului, Ipu, un "sarac cu duhul" dispretuit de toti ceilalti, va accepta sa-si asume crima, iar "respectabilii" locali (preotul, medicul, notarul, primarul etc. ) vor fi de acord, pe parcursul unei petreceri grotesti in care cad toate mastile falsei respectabilitati, cu toate cererile lui Ipu, facandu-i chiar o repetitie a inmormantarii si tratandu-l pentru prima data ca pe un om la fel cu ceilalti, ba chiar ca pe un cetatean de frunte al satului. Dar o data cu venirea diminetii, locul nemtilor e luat dc trupele romane si o bucurie ticaloasa ii insufleteste pe "onorabilii" (ce pana deunazi convietuisera mai mult decat pasnic cu ocupantul) care-si vad astfel crutata nu doar viata, dar si punga, "amenintata" pentru o clipa de modestele pretentii ale lui Ipu.
In toiul veseliei generale si dezlantuite, mastile isi reiau locul obisnuit. Doar plansul tragic, deznadajduit al lui Ipu - care intelege ca "i se ia , astfel, sansa de a dovedi ca este capabil sa-si depaseasca propria conditie" (E. Simion), unica sansa de a fi si el considerat om - continua sa condamne la moarte, in ochii copilului, martor si judecator, aceasta lume de strigoi, o lume bolnava nu doar sociologic (cum adesea s-a spus pana in '89), ci ontologic.
Din cele mai banale detalii se incheaga o viziune fantastica, aproape suprarealista, dar in al carei adanc pandeste o tensiune teribila, ce-o impinge nu o data in zona expresionismului. Privite de un martor neputincios, tragicul si comicul se amesteca; tusa groasa si expresiva pana la violenta nu exclude insa notatia fina si subtila, dupa cum esentializarea nu exclude nuanta particularizatoare.
Sporind intensitatea halucinanta a evenimentelor (dar pe deplin adecvat in context), totul e inscenat ca un joc - al fanteziei, intre perspective, jocul dc-a razboiul, dc-a istoria etc. intreaga atmosfera se construieste pe distinctia si opozitia tensionata dintre doua lumi, doua perspective, doua Weltanschauung-uri antitetice, climaxul mar-candu-l extrem de rapida tranzitie a lui Ipu (de mare efect dramatic, dar perfect justificata) de Ia statutul de extrema marginalizare la cel de potential centru al respectului lumii "normale", urmata apoi de si mai grabnica recadere in conditia initiala de non-persoana. Se oscileaza astfel, ludic si tragic, intre aparenta si esenta, intre optica lumii "normale" si adevarata infatisare a lucrurilor, "normalitatii" fiindu-i constant rezervata aparenta, iar anormalitatii (copilul, nebunul), accesul la esenta. Cu exceptia catorva, neutre (baba Fogmegoaia, invalidul Marcu, soldatii germani), personajele apartin si ele celor doua universuri ireconciliabile. Astfel, lumea "normalitatii" (aparente) c reprezentata de persoane respectabile, adevarati stalpi ai micii comunitati locale, sugestiv individualizati, dar semnificativi mai ales ca grup: parintele loan si nevasta sa Margareta (sora baiatului), doctorul Bunu si fiica sa Adina, notarul Meliuta si insatiabila-i jumatate, doamna Clara, jandarmul Gociman, primarul.
Adevarata lor natura, permanent evidenta pentru privirea de o inocenta neinduratoare a copilului, se reveleaza insa in mod obiectiv in momentul de criza, atunci cand, in timpul ospatului ipocrit, intentionat ca o captatio pentru Ipu (un grotesc banchet de carnaval plasat, deloc intamplator, in regim nocturn, o saturnalie la capatul careia regele de o zi, ales dintre ultimii dezmosteniti ai soartei, urmeaza sa fie sacrificat), ei isi leapada pe deplin fizionomiile diurne, simple masti de sub care rasar chipurile hade ale Raului. La polul opus se situeaza cele doua personaje care contrabalanseaza potentialul moral al primilor: baiatul si nebunul.
"Copil nefericit, singuratic", dupa ce fratele sau mai mare (indepartata, dar axiala prezenta morala tutelara) si nevasta acestuia ajung la inchisoare (pe motive probabil politice), orfanul ramane in grija unei surori carc-l uraste si a unui cumnat care nu-l suporta. Intuind cu o superba precocitate adevaratul caracter al lumii "normale" (care il vrea un "domnisor", "mic, prost si cuminte"), baiatul ii va opune, intr-un mod aproape schizoid, pe de-o parte lumea "visului" propriei fantezii, iar pe de alta parte i se va opune mimand strident comportamente mic-burgheze_ sau adoptand atitudini detestate de ceilalti. insa pe fundalul unei istorii criminale si al unei lumi "normale" nu mai putin ticaloase (doar ca in alt fel), visul nu mai este inocent, ca la eroii lui Creanga sau Mark Twain; si varsta e alta (cea a primelor tulburari si conflicte provocate de revelatia tineretii), asa ca fantezia e acum stralucitoare, indrazneata si cruda (v. jocul dc-a razboiul, reveriile erotice, imaginea fantastica a casei, opusa descrierii naiv-scolaresti etc. ), desi, in fond, nu mai putin copilareasca (v. jocul de-a imparatii, pescuitul etc. ). Si totusi, minciunile si teribilismele afisate (pe linia adolescentului Andrei Sabin din romanul Strainul) de acest baiat hipersensibil, silit la o mult prea timpurie maturizare (iconoclasmul si spiritul liber din poemul sau ar putea fi ale tanarului Geo Bogza), nu sunt atat accidente ale varstei, cat strategii deliberate de disimulare, diversiuni menite sa-i tina departe pe ceilalti adulti de adevarata intimitate a sufletului sau. Si asta pentru ca, desi launtric tanjeste dupa legatura cu ceilalti, copilul a inteles prea bine ca acestia nu-i pot fi interlocutori - intre ai sai el se descopera un strain.