Din 1900 si pina in ajunul mortii sale (1963), Ion Agarbiceanu detine un rol precis conturat in evolutia prozei romanesti. Pina la Unirea din 1918, creatia lui apare integrata epicii realiste traditionale, colorata de un filon liric in evocarea mediului rural, a lumii trecutului si asezarilor ei patriarhale. Observatia nu exclude totusi noile relatii, in perimetrul citadin si in zonele miniere, unde mutatii social-economice se repercuteaza negativ asupra mentalitatilor si psihologiei. Un accent de anxietate poate fi detectat in tonul narativ la inceput luminos, bonom, duios, tulburat prin descoperirea laturii de suferinta (fizica si morala) sau prin atractia spre starile con-flictuale si dramatice ale existentei. Formula « verista» si vina epica energica, prezente in nuvelistica din 1910 si in romanul din 1914 (Arhanghelii), se inscriau dealtfel in coordonatele unei literaturi preocupate pina la obsesie de social si etnic / etnografic. intre cele doua razboaie mondiale, epoca unde ierarhia valorilor a fost cel mai mult controversata, proza lui Agarbiceanu - desi privita de unii critici drept o prelungire si o « supravietuire» a unor structuri atinse de desuetudine - reveleaza, la o privire mai atenta, o simtitoare imbogatire a orizontului tematic si a paletei expresive. Totodata, sub raportul atitudinii, timbrul ei protestatar, urmind o directie ascendenta de clarificari, impune o dubla miscare interna a operei: spre deformarea grotesc-caricaturala in respingerea aspectelor negative din contemporaneitate (in jurul anilor 1934 - 1938) si catre efortul de «recuperare» lirica a trecutului «pozitiv», simtit ca o contrapondere polemica (in 1939-1940). Ambivalenta e si ultima faza, postbelica, urmind - impreuna cu operele scrise pina in 1945 - directia epica clasica (in romanele-cronica, unde destinul celulei familiale e inscris in cercurile largi ale surparilor istorico-sociale) si directia romantica, poetizanta si contemplativa (in explorarea baladescului, a miturilor, misterului cosmic, universului infantil).
O alta caracteristica a scriitorului este strinsa lui legatura, nu doar prin biografie, dar prin tot ce a scris, de viata Transilvaniei din ultimele opt decenii. Spre deosebire de alti creatori ardeleni, afirmati in preajma lui 1900 si care s-au stabilit, rind pe rind, la Bucuresti (I. Slavici, G. Cosbuc, Oct. Goga, Liviu Rebreanu), Agarbiceanu a ramas atasat locurilor natale. El a fost, in multe privinte, exponentul unei provincii careia i-a simtit din plin framin-tarile, istoria, dimensiunea morala. in egala masura insa a ramas si robit de o anumita mentalitate « transilvana» si de realitatea ei lexicala. De aici tendinta unor critici de a-1 considera ca pe uu scriitor « provincial» de redusa circulatie, cu un timbru minor al operei, aproape un epigon al lui Ioan Slavici (1848 - 1925). Daca e adevarat ca mostenirea acestuia a fost utila formarii scriitoricesti a lui Agarbiceanu, depasirea in sensul unei mai largi arii tematice si a structurilor narative, tipologice, stilistice nu e mai putin evidenta. Trei generatii scriitoricesti se succedasera in rastimp in miscarea literara transilvana. Cea dintii, grupata in jurul revistei Familia (1866 - 1905) si animata de Iosif Vulcan, daduse cu mult inainte un impuls - e drept, inca timid - prozei nationale. Istorisita si preponderent romantica, ea prevestea totusi interesul pentru realitatea ardeleana contemporana. Aceasta era agitata de un complex de probleme sociale - legate de convulsiile lumii agrare indeosebi - si nationale, prin agravarea oprimarii poporului roman si optiunile unei linii de aparare politica, dezbatute mai tirziu in cadrul Partidului National.
E ceea ce-l intereseaza si pe Iosif Vulcan (1841 - 1907) in Ranele natiunii (1876) si in schitele De la sate (1893).-Programul lui Vulcan si al revistei sale e ilustrat concomitent de proza lui Ioan Al. Lapedatu, I. C. Pantu s.a., fara a mai vorbi de masiva colaborare a scriitorilor din « tara veche», stimulata prin varii mijloace de directorul Familiei.
Mai accentuata este directia urmatoare, a revistei Tribuna (1884 - 1903), animata la Sibiu de Ioan Slavici, cu o tendinta marcata spre un « realism popular» vizibil nu numai in opera decisiva a directorului, dar si a celor ce, atrasi de ineditul acestei proze, ii urmau exemplul: Sep-timiu Albini, Virgil Onitiu, Enea Hodos, Popovici-Bana-teanul, Ion Pop Reteganul, V. Ranta-Buticescu s.a., unii cultivind nuvela taraneasca sau povestirea folclorica, altii continuind filonul romantic inaugurat la Familia. in fine, consolidarea grabnica a burgheziei romanesti ardelene, urmarita adesea cu un ochi critic, aducea si transcriptia vietii urbane.
Odata cu aparitia in 1902 a Luceafarului, se contureaza o a treia pleiada de prozatori transilvaneni, unii ramasi la limitele foiletonului sau ale evocarii memorialistice (Horia Petra-Petrescu, Mihail Gaspar, Oct. C. Taslauanu), altii vadind resurse epice mai fecunde (Aurel P. Banut, Al. Ciura, Zaharia Barsan) cu totii realisti declarati, trecuti prin experienta lui Slavici si a Tribunei, buni cunoscatori totodata ai interesului manifestat pentru universul rural in literaturile rusa, germana si maghiara. intre acestia avea sa apara, in 1902, si Agarbiceanu, iar in 1908 Liviu Rebreanu (1885-1944).
Agarbiceanu urmarea inca din anii liceului miscarea de la Familia, cea «tribunista», nuvelistica lui Slavici, dar si formele narative scurte cultivate de prozatorii minori atrasi in jurul Luceafarului. O inrudire tematica si stilistica nu se opreste insa aici. Ea vizeaza si formele paralele de afirmare a prozei din sfera revistelor Samanatorul (1901-1910) si Viata romaneasca (1906-1916), aparute la Bucuresti, si respectiv, Iasi. in primul rind prezenta, acolo, a tinarului Mihail Sadoveanu (1880 - 1961) va exercita o influenta directa (si marturisita) asupra primilor pasi in literatura ai lui Agarbiceanu. Bineinteles, descoperirea dimensiunilor literaturii romane, care circula, la inceputul veacului al XX-lea, masiv in editii populare la indernina, de la Cronicari la Eminescu si la prozatorii contemporani, era un fenomen comun la ardeleni. Contactul cu scrisul noilor creatori, dialogul angajat direct cu confratii de la Bucuresti determina o straduinta constienta de apropiere a stilului. Un rol imens a jucat - in aceasta directie - circulatia literaturii lui I. L. Caragiale (1852 1912). in fine, tenta moralizatoare a scrisului «ardelenilor» isi gaseste si ea explicatia in platforma teoretica ce-i unea in fata fenomenelor social-politice de la 1900. Influenta ideilor socialiste, populiste, agrariene etc. atesta un climat ideologic respirat in mediile intelectuale ale provinciei. Luceafarul (aparut la Budapesta si mutat apoi la Sibiu) a fost in buna parte retorta acestor framintari cu repercusiuni asupra prozei cultivate aici. Modelarea unui crez estetic nou isi asociaza si comandamente nationale : arta, pe linga asumarea implicita a unui «specific» etnic, in stare sa ne distinga in tabloul european, trebuie sa fie si o declaratie explicita a unor nazuinte istorice de eliberare si autodeterminare nationala. Scriitorul este exponentul unei etnii, el are o misiune etico-etnica, este solul, mesagerul colectivitatii. Conceptie mesianica, de inspiratie romantica, puternic colorata de curentele de idei ale pragului de secol. Gruparea de la Luceafarul o exprima programatic si o ilustreaza exploziv prin poezia lui Octavian Goga (1881-1938).
Toate aceste impulsuri (inclusiv paradigma lirica a lui Goga) se regasesc intocmai in primele volume de proza ale lui Agarbiceanu, ale carui convingeri estetice, formate in acest climat, vor ramine extrem de rezistente si consecvente. E vorba in fond de acel accent particular astfel definit de Liviu Rebreanu pentru intregul complex al scrisului ardelenilor: « Arta acestor creatori nu e niciodata un simplu joc de cuvinte, sunete sau intentii. Scriitorul ardelean, mai mult decit cel din alte parti, se simte vesnic legat cu pamantul si socoteste arta ca un apostolat. De aceea si literatura aceasta reoglindeste mai puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile si sperantele sale.»
in chiar anii cind Agarbiceanu se afirma in literatura, H. Sanielevici (1875 - 1951), exponentul unei estetici isto-riste de tip sociologic, dadea o definire suficient de patrunzatoare si de adevarata despre specificul transilvan: « Ardelenii, care s-au cultivat venind in contact cu popoare mai inaintate, vad viata printr-o prisma morala. Starea lor economica e si mai buna. Fruntasii lor nu formeaza ca la noi o clasa stapinitoare, ci sunt conducatorii, servitorii poporului si ca atare ori isi implinesc rolul cu constiinta, ori inceteaza de a conduce. Scriitorii ardeleni sint si ei tarani, adesea cu interese taranesti; ei au purificat insa ideologia poporului si in operele lor gasesti intotdeauna, alaturi de critica senina a relelor de indreptat, oameni model si tablouri de viata ideala, care sa poata sluji de pilda si invatatura. Asa s-a nascut la romanii de peste munti o literatura clasica poporala.» (1905)
Asemenea afirmatii semnalau o realitate esentiala, confirmata si de analiza istorico-literara. Creatorilor ardeleni autentici le ramine propriu caracterul obiectiv, realist, militant si sensul etico-social al literaturii, de asemenea o certa propensiune pentru epicul narativ, vizibila de la Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820) pina la Liviu Rebreanu si la prozatorii actuali: Titus Popovici, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Sorin Titel, Francisc Pacurariu, Petre Sal-cudeanu, Vasile Rebreanu, Ion Lancranjan s.a. Dar toate acestea se pot petrece la diferite nivele valorice, iar istoria literara retine in primul rind, ca decisiva, experienta marilor personalitati. Experienta lui Ion Agarbiceanu e dintre acestea.
Cu atit mai mult, cu cit opera lui asimileaza ceea ce dadusera predecesorii (inclusiv Slavici), insumind tot ce e valoros in scrisul lor. El opereaza o sinteza in compozitia careia intra si efortul unei primeniri: o respiratie epica mai larga, un lirism de un timbru inedit, captarea pinzelor freatice de mister si fantastic, intentia asamblarii planurilor epice intr-o fresca istorica etc. Agarbiceanu isi depaseste inaintasii prin energie creatoare, spontaneitate, o productie prolifica, adincime a sondajelor si vibratie lirica. Prin accentul ei original, aceasta proza se integreaza curind valorilor general-romanesti, depasind granitele provinciale: chiar inainte de Unirea din 1918, creatia lui era apreciata, discutata si revendicata in mediile literare de peste Carpati. Opera sa contribuie la acel amplu proces de «osmoza spirituala» intre toate tinuturile romanesti.
Iar daca Slavici adusese in lumina artei lumea lui «de acasa», din partile Siriei, a Crisanei si a teritoriilor banatene limitrofe, daca in poezia lui George Cosbuc (1866 - 1918) tisnise impetuos peisajul natural si uman al Nordului tarii (regasibil, din 1912, si in proza lui Liviu Rebreanu), cu Agarbiceanu intra in literatura romana imaginea precis desenata etnografic, istoric si lingvistic, a Cimpiei ardelene, a bazinului aurifer din Muntii Apuseni, a tinuturilor « marginene» de la poalele Carpatilor sudici si topografia oraseneasca din centrul Transilvaniei. Pare ciudat, dar Transilvania, cu o atit de veche istorie a vietii urbane, nu-si crease pina atunci in literatura romana o imagine adecvata. Agarbiceanu este printre cei dintii prozatori dornici sa dedice un intreg capitol al operei vietii citadine transilvane, cu mutatiile si tipologia ei foarte diferita de acelea din «tirgurile» lui Sadoveanu, Bratescu-Voinesti, Cezar Petrescu s.a. Intentia nu e totdeauna acoperita de realizari majore, fie din pricina unor carente de viziune sociologica, fie din cauza sfielii si stingaciei cu care scriitorul continua sa se miste in mediul urban. O singura data, in Sectarii (1938), pamfletul izbuteste sa creeze atmosfera unei burghezii locale, surprinsa in postura de ridicol si comic. Suita de «framintari» orasenesti din celelalte romane, cu tot bagajul lor sociologi ceste exact, se prezinta la o tensiune estetica scazuta. Totusi, titlul de precursor i se cuvine acordat, prin anticiparea de situatii, probleme si personaje regasibile - la alta scara a evolutiei - in proza lui Victor Papilian (1888 1956), a lui D. R. Popescu (n. 1935), Francisc Pacurariu (n. 1920) si, mai ales, a lui Augustin Buzura (n. 1938) in schimb, viata satului e redata tulburator si ardent, in realitatea ei morala in primul rind, dar si in prospectiunea fenomenologiei istorice. Daca intervin si aici citeodata voalari ale imaginii, tabloul ramine un valoros document asupra satului ardelean a carui existenta - fara nimic static ori imuabil, ci in devenirea dialectica - e urmarita din ultimele decenii ale secolului trecut si pina in pragul prefacerilor de dupa 1945. Este aici «fieful» necontestat al lui Agarbiceanu, ecourile viziunii sale putind fi urmarite la prestigiosi alti exponenti ai aceleiasi lumi rurale: Peter Neagoe (1881-1960), Pavel Dan (1907-1937), Ion Vlasiu (n. 1907)
In De la tara (1905), volumul de debut al lui Agarbiceanu, care trimite prin titlul abia modificat sinonimic la De la sate (1893) al lui Iosif Vulcan, materia e romantica, cu accente realiste in redarea conflictelor si in tratarea portretelor, desi unele rezolvari sint ostentativ melodramatice. Tehnica e a evocarii, faptele narate au conturul nesigur al unor intimplari naprasnice, dar petrecute de mult, intr-un trecut cvasilegendar, atins de o estompa duioasa. Motivul erotic si tehnic isi pastreaza totusi relieful baladesc, ciocnirile sint dramatice, firile ce se infrunta au o violenta primara care le tiraste irepresibil spre finalul tragic: Costea padurarul, Razbunarea, Dan Jitarul, Hotul s.a. Existente eroice amintesc pe alocuri modelul sadove-nian, urmat intocmai, desi fara vraja expresiva a aceluia. De la inceput se poate observa predilectia elementarului, a replicilor morocanoase, a rostogolirii unor existente frustrate sau'marcate de o «napasta». Totul se desfasoara in decorul unor paduri misterioase, ori in locuri izolate si nelinistitoare, in afara perimetrului comunitar al satului. Cind cadrul e rural, sentimentul unei certitudini incalzeste figurile si reaseaza existenta intre parametrii firesti ai copilariei (cu mici intimplari cinegetice sau burlesti) si batrinetii, aceasta exercitind o constanta tentatie pentru penelul portretistului: figuri de mosi si babe, uitati de moarte, de o incredibila vitalitate concentrata in privire sau in expresia fetelor pergamentoase formeaza o enorma galerie rembrandtiana in proza scriitorului. Un accent nou introduce notatia banalului cotidian, surprinderea laturii anti-eroice a existentei sociale satesti: certurile marunte dintre popa si dascal (impacare), necazurile unei case grele, cu fata de maritat (Popa Vasile) prevestesc de pe acum topica din Ion (1920), capodopera lui Liviu Rebreanu. Marunta intelectualitate rurala, spre care Agarbiceanu isi fixeaza de timpuriu atentia epica, duce deocamdata un trai nediferentiat (sau prea putin) de acela taranesc, ticalosia vietii mizere fiind subliniata cu un accent amar. Prelungirile se observa in volumul din 1909, In clasa culta, unde titlul insusi indica interesul paralel pentru umilitatea existentei orasului provincial: functionari, prelati, meseriasi sint atinsi de o inexplicabila cloroza, formele rutiniere, lipsa de orizont, pauperizarea fiind sursele unor drame obscure. Desenul psihologiilor e insa mult mai sumar, culorile terne si relieful epic simtitor diminuat. O usoara ironie trista pluteste ca o ceata autumnala in care personajele bijbiie ca niste umbre fara chip. Moartea insasi - vazuta in prozele rustice ca un eveniment firesc in ordinea legii naturale, sau ca o ruptura naprasnica - se transforma dincoace intr-un lung proces obscur, insidios, celular, dezbracat de orice solemnitate. Ea atinge nu atit trupul, cit sufletele ofilite inainte de vreme, dezarticulate si derizorii. Un indepartat reflex cehovian sta la baza acestui capitol. Sondajul nu e prea adinc, figuratia umana are totusi diversitate, iar firele epice ne conduc catre principalele filoane pe care opera viitoare le va exploata cu precadere.
La amplificarea orizontului narativ, la substantializarea viziunii existentiale va contribui si neprevazuta turnura biografica din anii petrecuti in Tara Motilor. Realitatile socante ale acestui teritoriu fabulos, cu amintirile revolutiei de la 1848 inca proaspete in memoria colectiva, impletite cu stratul miturilor ancestrale, cu mizeria si cu ineditul indeletnicirilor si relatiilor dintr-un bazin aurifer solicita intii notatia semireportericeasca. Fragmentele publicate in Ramuri si in Revista politica si literara (1906 - 1908) constituie faza pregatitoare pentru compozitia mai elaborata din volumele in intuneric si Doua iubiri (ambele editate in 1910).
In povestiri romantice, hranite bogat din stratul legendar al teritoriului in care scriitorul patrundea cu interesul complementar al creatorului si etnografului, o dimensiune de mister ne este revelata. Mituri, superstitii, tortura magica isi revendica o structura si o topica de basm, unde feericul e inlocuit intotdeauna prin fiorul tragic al mortii: Comoara, Valea dracului, Duhul bailor, Vilva bailor. Aurul, ascuns in maruntaiele muntelui, e sub puterea malefica a unei zeitati feminine (« Vilva bailor» - Zina (rea) a minelor); seducatoare, geloasa, razbunatoare, ea se identifica in cele din urma cu epifania prezentei sacre, specifica tuturor mitologiilor minelor si muntilor (Cf. Mircea Eliade, Istoria credintelor . . .). Patrunzind in nivelele geologice ale Vietii, omul infrunta implicit sacralitatea Terrei Mater, ceea ce explica si aparitia unor rituri de purificare prealabila, existente si in zona Apusenilor, de unde se inspira povestirile fantastice ale lui Agarbiceanu; ele ilustreaza in buna masura inlocuirea - in universul mitologic al mineritului - ideea creatiei printr-o fiinta suprema uraniana cu aceea a creatiei «prin hierogamie si prin sacrificiu singeros» (M. Eliade, Forgerons et Alchimistes). Totodata, zona de fantastic se conjuga cu aducerea in prim plan a figurilor de intensa suferinta omeneasca. Tehnica racursiului, prin care prozatorul reconstituie din linii rapide o biografie, pornind de la un portret static ori de la un nucleu epic modest, atesta o rafinare a mijloacelor: Fispanul, Qheorghiut, Copilul Chivei, Telegut, Praginel, Iarna grea depasesc rama povestirii traditionale; ele sint caracterizate printr-o compozitie dizarmonica, nervoasa, sub presiunea unor modele reale. Elementul non-fictional - vizibil din Fragmente - intra in evocarea directa a unei galerii tipologice frapante, surprinsa « pe viu». Prozatorul se elibereaza aici de modelul sadovenian, sau de ecourile lecturilor sale din Maupassant, Cehov vizibile in prozele inspirate din lumea citadina. Presiunea realitatii extrem de puternica il obliga sa adopte o solutie ce aminteste mai degraba pe Verga si pe Luigi Capuana, mai ales prin accentul pus pe destin («napasta» credintei primitive autohtone urmareste implacabil personajele) si pe patologic. Virvoara, Fefeleaga, Luminita, Ceasul rau, Melentea, Omul cu viata scurta s.a. sint asemenea « anime oneste» al caror tragism mut se consuma in majestatea indiferenta a unei naturi salbatice. Candoarea, umilita tea, alternanta de supunere / razvratire in fata sortii nedrepte sanctifica portretele. De alta parte, prozatorul nu evita exhibarea reversului: angelismul, purificarea prin suferinta, coexista cu descriptia trupurilor decrepite, minate de boala, deformate de infirmitati hidoase. Se poate spune chiar ca aceasta umanitate de schilozi, estropiati sau muribunzi exercita asupra naratorului o fascinatie noua, dominata de doua realitati torturante pentru propria sa constiinta morala: boala si moartea. Analiza clinica e magistrala, cu surprinderea unor detalii anatomice si filozofice fara precedent in proza romaneasca. Astfel, fenomenele de casexie sau starile comatoase din Luminita, Un razvratit, transcrierea impasibila a clipei supreme in Virvoara, a obsesiei letalului in Fefeleaga si Dura lex sau variatele forme de reprezentare a mortii isi gasesc la Agarbiceanu o expresie neasteptat de moderna. O mare parte a prozelor lui scurte au ca final moartea sau ea e insusi « evenimentul» textului. De ce, cind si cum se moare sint intrebarile ce prelungesc in plan retoric naratiunea propriu-zisa, dar alunecarile de acest fel sint deocamdata rare, finalitatea peda^ gogica a epicului fiind evitata (sau simtita ca implicita). Abia mai tirziu, intr-o alta faza de evolutie, si in special in povestirea filosofica Dolor, aceasta semnificatie meditativa isi va revendica o retorica anume. Ceea ce ramine rezistent insa in circumscrierea unei « ars moriendi» risipita pe parcursul intregii opere este nu atit o « teologie» a mortii, cit adiaphora populara. Marcat de o sensibilitate ancestrala, pre-crestina, Agarbiceanu are despre moarte o « connaissance tremblee », dupa expresia lui Bataille.
