PRINCEPELE - Roman de Eugen Barbu. Prima editie in volum: Princepele. Roman, Bucuresti, Editura Tineretului, . Redactat intre 1962 si 1969 (dupa datarea autorului din finalul cartii), romanul e anuntat initial ca prim termen al unei trilogii. A doua parte, Saptamana nebunilor, apare in 1981, iar a treia, Haiducul Amza, ramasa in proiect, va fi valorificata doar in cateva nuvele si scenarii de film. Dand tonul ciclului, Princepele se nutreste dintr-un enorm material documentar de factura extrem de diversa, conspectat chiar (si) de autor si publicat fragmentar in periodice sau, ulterior, in voluminoasele Caietele Princepelui (voi. I-VII, 1972-l981). inca de la publicarea in presa in 1967 a primului capitol al romanului. Ciuma (veritabila cheie muzicala a naratiunii), cartea a starnit aprinse discutii (cum se intamplase si cu Groapa) si patimase polemici.
De aceasta data, autorului i-au fost reprosate eruditia ostentativa si o prea abundenta transcriere a inaintasilor (de la cronicari la Negru/zi, Odobescu sau Ion Ghica), prelungirea in fictiune a unor rafuieli cu contemporani, fidelitatea reconstituirii detaliului istoric (inclusiv sub aspect lingvistic) etc. Dincolo insa de criticile legitime sau de cele inspirate exclusiv de controversata personalitate (publica si privata) a lui Eugen Barbu, o buna parte dintre aceste atacuri aveau de fapt un substrat politic, ele venind (direct sau indirect) din partea unor factori incomodati de bataia prea actuala a acestui straveziu pamflet la adresa Curtii tipice a unui despot (rasaritean). Aprecierile extrem de elogioase n-au intarziat insa sa apara (romanul a fost de altfel distins in 1969 cu Premiul "Ion Creanga" - pentru proza - al Academici Romane), precumpanind in timp. Alaturi de interesul publicului (dovedit si de reeditarile ulterioare), ele au consacrat Princepele ca pe a doua opera majora a lui Barbu si totodata ca pe una dintre cartile "clasice" ale literaturii romane postbelice, comentata in deceniul urmator aparitiei de practic toti criticii epocii.
Dovedindu-se, ca si in celelalte romane, un povestitor prin excelenta, Barbu ne da si in Princepele un "roman-coralier", o colonie de "tablouri" ce alcatuiesc o adevarata "constructie in mozaic", revendicata de scriitor pentru naratiunea moderna inca din Opinii despre tehnica romanului, in "Viata Romaneasca", nr. 6, . Precedat de un moto emblematic ("Voi cladi si voi nimici" - ironica parafraza proudhoniana) si de un avertisment al autorului, primul capitol deschide brusc perspectiva spre punctul culminant, pentru ca fragmentele urmatoare sa reconstituie intreaga "istorie" de pana acolo, continuand-o apoi pana la final. Descoperim astfel, intr-un vag secol XVIII, intr-o epoca fanariota cu maxima valoare de generalizare, un metaistoric, utopic si totodata inspaimantator de actual "Bucuresci", baroc spatiu magic, fetid si feeric, aliaj tipic rasaritean de rai si iad, semnificativ plasat ab initio sub augurul ciumei, semn fatal al incalcarii radicale a ordinii cosmice de pacatul omenesc.
Aici, la curtea unui Princepe fara nume (voit exponential), soseste intr-o zi messer Ottaviano, un aventurier fara scrupule care, infrangand opozitia inteleptului Ioan Valahul, a mamei si a sotiei Princepelui si a tuturor boierilor, izbuteste sa-l antreneze pe domnitor intr-un mortal delir al dorintei, orgoliului si puterii. Ruinandu-si tara, familia si viata, Princepele isi va ucide favoritul, fiind la randu-i rapus din porunca sultanului, in timp ce un alt Princepe si un alt favorit se pregatesc sa intre in domnie, reiterandu-se astfel eclesiastica intuitie din Groapa, la fel de tragica si de fara speranta, a "eternei reintoarceri a Aceluiasi" Rau. "O sinteza, un basm si o opera lirica in acelasi timp", acest Jurnal din anii ciumei" e o multietajata opera deschisa, de "o infinita disponibilitate' (E. Manu), un roman istoric, dar si unul mitico-metafizic, un roman politico-ideologic (al Puterii), dar si unul polemico-parodic. Departe de a se rezuma doar la "documentatie si rafinamente de estet balcanizant" (I. Rotaru), cartea ancoreaza intr-o miza existentiala majora, propunand o solutie personala la problema crizei (trans)islorice a Lumii romanesti. Mai mult, aceasta profunda meditatie asupra istoriei nu elaboreaza doar un tip ideal al fanariotismului ca fenomen istoric, un studiu de caz al Puterii aici, "aux Portes de rOricnt", ci ca tinde pe alocuri chiar spre o metafizica (narativa) a politicului (dorita ca o replica la Machiavelli), aspirand astfel spre universalitate. "Fruct al unei manii prelungite", ca si Groapa, Princepele e proiectia acesteia din urma pe axa temporala, un inextricabil amestec de document si fantezie substituind acum experienta. Barbu continua asadar sa examineze tot un "blestem de destin", o "groapa" istorica, o vagauna metafizica si geopolitica fara iesire, un context istoric coroziv transformat, printr-un secular cerc vicios, in cadru societal si mai apoi intr-o maladie geopolitica si chiar ontologica. Prizoniera a unui greu "blestem istoric" ("Istoria e o intamplare cu tarfe/ Sa fim tarfele acestei intamplari"), lumea aceasta e o lume a unei nesfarsite caderi (a "transdescendentei", M. Popa) si a unei infinite singuratati (colective). Bolnava in articulatia ei profunda, ea se descopera a fi iremediabil sedusa de emanatiile perverse ale propriei descompuneri, de insasi disolutia ultimelor ei principii -Princepele e expresia (de o otravita frumusete si de o sfasietoare tristete) a deznadejdii ontologice tocmai a unei asemenea lumi. Denuntandu-i pe toti puternicii trecatori pe aici, despoti (fie si luminati) "ce cladeau pe nisip miscator si se comportau ca atare", macinati numai de 0 "nesfarsita pofta de a avea", Barbu nu propune un principe ideal, ci prefera sa caute motivele esecului conducatorilor reali ai acestui pamant: "De fapt Princepele ar trebui sa evoce in versiunea valaha toata acea otrava bizantina, dupa care exista o nostalgie, cu siguranta, la fanarioti si chiar va fi fost prezenta in inima domnitorilor pamanteni".
E aici intr-adevar un foarte tarziu si degenerat Bizant dupa Bizant, fermentand in pofte zadarnice dupa mariri apuse si colcaind de rele naravuri, toropit in "somn si moarte", dizolvandu-sc venetian in nefiinta (nu intamplator Saptamana nebunilor va incheia fresca la Venetia). In acest "loc de exil, provincie pierduta a universului" unde, inainte de Istorie, Ovidiu al lui Vintila Horia mai putea inca invata credinta, "istoria amarnica" nu mai ingaduie nici o credinta, nici un ideal si nici un caracter, dupa cum lipsa de caracter, credinta si ideal blocheaza insasi istoria departe de orice varsta eroica. Un rau letal germineaza in toate, locuri, lucruri si fiinte, caci totul acuza aici un fundamental deficit de Substanta, de Realitate, de Fiinta. Timpul pare a fi incremenit definitiv in rele fagasuri, viata e un delir inconsistent al febrei de a poseda totul, fara a da nimic in schimb, "trista si trecatoarea putere" e si ea "numai o parere, un vis scurt sau lung" retezat mereu de o secure dinafara, iar aurul e singurul fluid vital: cand acesta dispare, totul piere. Condamnata la intelegerea lucida a propriei conditii si la memoria propriei non-existente, aceasta lume-umbra nu e decat un plaur manevrat de curentii istoriei, ingaduind cel mult sumetiri ale gandului, nu si fapte. Halucinante in vitalitatea lor nesanatoasa, de strigoi, personajele marturisesc, in ciuda culorilor violente in care sunt pictate, o drama similara. Dintre ele se detaseaza doua figuri de maxima complexitate, a Princepelui si a favoritului sau, protagonisti ai unui sui-generis pact diabolic. Metafora chintesentiala a otravii bizantine inoculata de sabia turceasca, Princepele e un avant la lettre "patriarh in toamna" ce rezuma semnificatiile esentiale ale demonstratiei. Simbol si psihologie deopotriva, el isi desfasoara dialectica voievodala (intre biruri, tradari, peschesuri si abuzuri) intr-o maniera tipica acestei zone, strivita de umbra grea, de ancear, a inaltei Porti. Mizantrop absolut, epicureu sleit si putred, cinic feroce si depravat timpuriu, dar ros de "boala purpurei', de o stralucita inteligenta si cultura (rupta insa de sevele vii ale realitatii), el are "un unic scop: sa domneasca, si o unica speranta: sa scape". Structura complet autotelica, ostila oricarei deschideri salvatoare, "Dumnezeul lui e gadele si dreptatea sa: coruptia".
Exemplar fanariota la exterior (si deci paradigmatica), aventura Princepelui capata insa nuante noi in intensiune (sporind astfel forta parabolei), caci autorul strecoara cu iscusinta "in sufletul Princepelui un graunte de inefabil" (E. Simion). Gratie acestuia, printul izbuteste sa-si transgreseze speta de pur pradator de elita (careia ii apartine prin nastere si crestere), de o lacomie obtuza si chivernisita, vaduva de orice alt sentiment sau aspiratie (asa cum sunt membrii familiei sale) si sa sparga astfel relieful plat al cronicii de epoca, devenind o veritabila figura tragica.
Fizionomie rece si stearpa, dominata de semnul plumburiu al lui Saturn, sceptic si dezabuzat, histrion osandit la o privire otravita de spectacolul lumii, Princepele c macinat de indoiala. Manipulator superior si lucid al naturii efemere a lumii sale, el e insa inlr-o si mai mare masura coplesit de o grea "melanholie", boala regala a unei superioritati intelectuale inoportune in biografia sa. Si asta pentru ca, solipsist radical ("viata e o zabava in dulcele adevar care ne place'), "locuit" de un enorm vid interior, de un gol inghetat si de o lipsa absoluta a sufletului si a fiintei cum literatura teologica nu-i atribuie decat diavolului, printul c un demon trist, torturat de constiinta falsitatii si imaterialitatii Iui si ale regatului lui si bantuit de o neagra nostalgie dupa o vesnic inaccesibila umanitate.