Princepele - roman de Eugen Barbu referat





PRINCEPELE - Roman de Eugen Barbu. Prima editie in volum: Princepele. Roman, Bucuresti, Editura Tineretului, . Redactat intre 1962 si 1969 (dupa datarea autorului din finalul cartii), romanul e anuntat initial ca prim termen al unei trilogii. A doua parte, Saptamana nebunilor, apare in 1981, iar a treia, Haiducul Amza, ramasa in proiect, va fi valorificata doar in cateva nuvele si scenarii de film. Dand tonul ciclului, Princepele se nutreste dintr-un enorm material documentar de factura extrem de diversa, conspectat chiar (si) de autor si publicat fragmentar in periodice sau, ulterior, in voluminoasele Caietele Princepelui (voi. I-VII, 1972-l981). inca de la publicarea in presa in 1967 a primului capitol al romanului. Ciuma (veritabila cheie muzicala a naratiunii), cartea a starnit aprinse discutii (cum se intamplase si cu Groapa) si patimase polemici.

De aceasta data, autorului i-au fost reprosate eruditia ostentativa si o prea abundenta transcriere a inaintasilor (de la cronicari la Negru/zi, Odobescu sau Ion Ghica), prelungirea in fictiune a unor rafuieli cu contemporani, fidelitatea reconstituirii detaliului istoric (inclusiv sub aspect lingvistic) etc. Dincolo insa de criticile legitime sau de cele inspirate exclusiv de controversata personalitate (publica si privata) a lui Eugen Barbu, o buna parte dintre aceste atacuri aveau de fapt un substrat politic, ele venind (direct sau indirect) din partea unor factori incomodati de bataia prea actuala a acestui straveziu pamflet la adresa Curtii tipice a unui despot (rasaritean). Aprecierile extrem de elogioase n-au intarziat insa sa apara (romanul a fost de altfel distins in 1969 cu Premiul "Ion Creanga" - pentru proza - al Academici Romane), precumpanind in timp. Alaturi de interesul publicului (dovedit si de reeditarile ulterioare), ele au consacrat Princepele ca pe a doua opera majora a lui Barbu si totodata ca pe una dintre cartile "clasice" ale literaturii romane postbelice, comentata in deceniul urmator aparitiei de practic toti criticii epocii.

Dovedindu-se, ca si in celelalte romane, un povestitor prin excelenta, Barbu ne da si in Princepele un "roman-coralier", o colonie de "tablouri" ce alcatuiesc o adevarata "constructie in mozaic", revendicata de scriitor pentru naratiunea moderna inca din Opinii despre tehnica romanului, in "Viata Romaneasca", nr. 6, . Precedat de un moto emblematic ("Voi cladi si voi nimici" - ironica parafraza proudhoniana) si de un avertisment al autorului, primul capitol deschide brusc perspectiva spre punctul culminant, pentru ca fragmentele urmatoare sa reconstituie intreaga "istorie" de pana acolo, continuand-o apoi pana la final. Descoperim astfel, intr-un vag secol XVIII, intr-o epoca fanariota cu maxima valoare de generalizare, un metaistoric, utopic si totodata inspaimantator de actual "Bucuresci", baroc spatiu magic, fetid si feeric, aliaj tipic rasaritean de rai si iad, semnificativ plasat ab initio sub augurul ciumei, semn fatal al incalcarii radicale a ordinii cosmice de pacatul omenesc.

Aici, la curtea unui Princepe fara nume (voit exponential), soseste intr-o zi messer Ottaviano, un aventurier fara scrupule care, infrangand opozitia inteleptului Ioan Valahul, a mamei si a sotiei Princepelui si a tuturor boierilor, izbuteste sa-l antreneze pe domnitor intr-un mortal delir al dorintei, orgoliului si puterii. Ruinandu-si tara, familia si viata, Princepele isi va ucide favoritul, fiind la randu-i rapus din porunca sultanului, in timp ce un alt Princepe si un alt favorit se pregatesc sa intre in domnie, reiterandu-se astfel eclesiastica intuitie din Groapa, la fel de tragica si de fara speranta, a "eternei reintoarceri a Aceluiasi" Rau. "O sinteza, un basm si o opera lirica in acelasi timp", acest Jurnal din anii ciumei" e o multietajata opera deschisa, de "o infinita disponibilitate' (E. Manu), un roman istoric, dar si unul mitico-metafizic, un roman politico-ideologic (al Puterii), dar si unul polemico-parodic. Departe de a se rezuma doar la "documentatie si rafinamente de estet balcanizant" (I. Rotaru), cartea ancoreaza intr-o miza existentiala majora, propunand o solutie personala la problema crizei (trans)islorice a Lumii romanesti. Mai mult, aceasta profunda meditatie asupra istoriei nu elaboreaza doar un tip ideal al fanariotismului ca fenomen istoric, un studiu de caz al Puterii aici, "aux Portes de rOricnt", ci ca tinde pe alocuri chiar spre o metafizica (narativa) a politicului (dorita ca o replica la Machiavelli), aspirand astfel spre universalitate. "Fruct al unei manii prelungite", ca si Groapa, Princepele e proiectia acesteia din urma pe axa temporala, un inextricabil amestec de document si fantezie substituind acum experienta. Barbu continua asadar sa examineze tot un "blestem de destin", o "groapa" istorica, o vagauna metafizica si geopolitica fara iesire, un context istoric coroziv transformat, printr-un secular cerc vicios, in cadru societal si mai apoi intr-o maladie geopolitica si chiar ontologica. Prizoniera a unui greu "blestem istoric" ("Istoria e o intamplare cu tarfe/ Sa fim tarfele acestei intamplari"), lumea aceasta e o lume a unei nesfarsite caderi (a "transdescendentei", M. Popa) si a unei infinite singuratati (colective). Bolnava in articulatia ei profunda, ea se descopera a fi iremediabil sedusa de emanatiile perverse ale propriei descompuneri, de insasi disolutia ultimelor ei principii -Princepele e expresia (de o otravita frumusete si de o sfasietoare tristete) a deznadejdii ontologice tocmai a unei asemenea lumi. Denuntandu-i pe toti puternicii trecatori pe aici, despoti (fie si luminati) "ce cladeau pe nisip miscator si se comportau ca atare", macinati numai de 0 "nesfarsita pofta de a avea", Barbu nu propune un principe ideal, ci prefera sa caute motivele esecului conducatorilor reali ai acestui pamant: "De fapt Princepele ar trebui sa evoce in versiunea valaha toata acea otrava bizantina, dupa care exista o nostalgie, cu siguranta, la fanarioti si chiar va fi fost prezenta in inima domnitorilor pamanteni".

E aici intr-adevar un foarte tarziu si degenerat Bizant dupa Bizant, fermentand in pofte zadarnice dupa mariri apuse si colcaind de rele naravuri, toropit in "somn si moarte", dizolvandu-sc venetian in nefiinta (nu intamplator Saptamana nebunilor va incheia fresca la Venetia). In acest "loc de exil, provincie pierduta a universului" unde, inainte de Istorie, Ovidiu al lui Vintila Horia mai putea inca invata credinta, "istoria amarnica" nu mai ingaduie nici o credinta, nici un ideal si nici un caracter, dupa cum lipsa de caracter, credinta si ideal blocheaza insasi istoria departe de orice varsta eroica. Un rau letal germineaza in toate, locuri, lucruri si fiinte, caci totul acuza aici un fundamental deficit de Substanta, de Realitate, de Fiinta. Timpul pare a fi incremenit definitiv in rele fagasuri, viata e un delir inconsistent al febrei de a poseda totul, fara a da nimic in schimb, "trista si trecatoarea putere" e si ea "numai o parere, un vis scurt sau lung" retezat mereu de o secure dinafara, iar aurul e singurul fluid vital: cand acesta dispare, totul piere. Condamnata la intelegerea lucida a propriei conditii si la memoria propriei non-existente, aceasta lume-umbra nu e decat un plaur manevrat de curentii istoriei, ingaduind cel mult sumetiri ale gandului, nu si fapte. Halucinante in vitalitatea lor nesanatoasa, de strigoi, personajele marturisesc, in ciuda culorilor violente in care sunt pictate, o drama similara. Dintre ele se detaseaza doua figuri de maxima complexitate, a Princepelui si a favoritului sau, protagonisti ai unui sui-generis pact diabolic. Metafora chintesentiala a otravii bizantine inoculata de sabia turceasca, Princepele e un avant la lettre "patriarh in toamna" ce rezuma semnificatiile esentiale ale demonstratiei. Simbol si psihologie deopotriva, el isi desfasoara dialectica voievodala (intre biruri, tradari, peschesuri si abuzuri) intr-o maniera tipica acestei zone, strivita de umbra grea, de ancear, a inaltei Porti. Mizantrop absolut, epicureu sleit si putred, cinic feroce si depravat timpuriu, dar ros de "boala purpurei', de o stralucita inteligenta si cultura (rupta insa de sevele vii ale realitatii), el are "un unic scop: sa domneasca, si o unica speranta: sa scape". Structura complet autotelica, ostila oricarei deschideri salvatoare, "Dumnezeul lui e gadele si dreptatea sa: coruptia".

Exemplar fanariota la exterior (si deci paradigmatica), aventura Princepelui capata insa nuante noi in intensiune (sporind astfel forta parabolei), caci autorul strecoara cu iscusinta "in sufletul Princepelui un graunte de inefabil" (E. Simion). Gratie acestuia, printul izbuteste sa-si transgreseze speta de pur pradator de elita (careia ii apartine prin nastere si crestere), de o lacomie obtuza si chivernisita, vaduva de orice alt sentiment sau aspiratie (asa cum sunt membrii familiei sale) si sa sparga astfel relieful plat al cronicii de epoca, devenind o veritabila figura tragica.

Fizionomie rece si stearpa, dominata de semnul plumburiu al lui Saturn, sceptic si dezabuzat, histrion osandit la o privire otravita de spectacolul lumii, Princepele c macinat de indoiala. Manipulator superior si lucid al naturii efemere a lumii sale, el e insa inlr-o si mai mare masura coplesit de o grea "melanholie", boala regala a unei superioritati intelectuale inoportune in biografia sa. Si asta pentru ca, solipsist radical ("viata e o zabava in dulcele adevar care ne place'), "locuit" de un enorm vid interior, de un gol inghetat si de o lipsa absoluta a sufletului si a fiintei cum literatura teologica nu-i atribuie decat diavolului, printul c un demon trist, torturat de constiinta falsitatii si imaterialitatii Iui si ale regatului lui si bantuit de o neagra nostalgie dupa o vesnic inaccesibila umanitate.



Aceasta neputinta de a-si adormi luciditatea si de a-si stinge greata de lume si de sine, aceasta teribila povara a nihilului (atat de moderna si in acelasi timp atat de veche pe aceste meleaguri), il impinge necontenit sa caute o scapare in orice exces, oricat de monstruos: pentru ca nu poale sa faca binele, va face raul de dragul raului, sfarsind in cele din urma in nebunie ucigasa. Fundamental singur (condamnat la iadul propriului neant sufletesc) si surmenat intelectual de eclectismul minor (dar ametitor) al acestei raspantii de filosofii si religii, de speculatia atat de inalta incat cade in
| grosiera superstitie, Princcpele mai e totusi sensibil la o singura ispita: speranta dainuirii in spirit si/ sau fapta, adica a unui plus de fiinta si adevar - in fond, a mantuirii. Ademenit de
I Ottaviano (pe cale erotica si intelectuala) cu aceasta suprema speranta (si iluzie), Princepcle c atras in "fandasii nebunesti", platite de tara cu un greu pret si de el cu viata, pentru ca Diavolul nu-si respecta niciodata promisiunile, perpetuarea Fiintei nestandu-i in puteri. Cand vraja Diavolului dispare (o data cu acesta), Princcpele se descopera complet pustiit, in plan
I istoric, psihologic si metafizic: ca si lumea pe care o guverneaza, se prabuseste definitiv in neant. inger cazut stapanitor peste Iad, dar ravnind "sub pecetea tainei" la Cerul pierdut, Princepele e atins de un hybris tragic (erotic si intelectual) care-l umanizeaza si-l individualizeaza, fara a-l rascumpara, dar si fara a-i rapi din exemplaritate. Semanand in lume doar ceea ce e in el (cum nici in el nu c decat ceea ce a luat din lumea prin care a trecut), Princepele e, ca si ceilalti, o victima si o unealta a istoriei blestemate a locului. Daca Princepele e un demon in ordine istorica (si un ucenic), in schimb messer Ottaviano, maestrul, e insusi Diavolul (cum e mereu numit), marele principiu metafizic al Raului, apostolul Neantului si Nihilului, Anticristul sub semnul caruia (vezi biserica pictata cu chipul lui) sta, paradoxal, intreaga Creatie in aceste vremuri integral profane si de aceea, cu desavarsire disperate.

"Om fatal" si "geniul rau al Princepelui", avatar al aventurierilor celebri, degajand izuri grele de Renastere expirata, psihopat cu puteri de bazilisc, efeb androgin si invertit, angelic si demonic, corupt si inocent, orgolios si umil, amenintator si vulnerabil, atotputernic si fragil, messer Ottaviano e o reusita majora a romanului. Tulburatoare "ispita occidentala" pentru niste "Bucuresci" inecati intr-o lene tampa si primitiva (prefigurand perena drama locala a formelor fara fond), avand toate datele teologice ale prezentei diavolesti, el e mai mult si totusi mai putin decat un om. "Numai spirit" (dar fara suflet) si eros pervers, fascinant in superbia-i inghetata, principiu al unei Ratiuni dizolvante si al unei cunoasteri sterpe si maligne ce distileaza inselatoare cocktailuri intelectuale, agent al mortii, al descompunerii, al falsitatii si al minciunii, messerul e un Marc Arhitect invers, opus Divinitatii.

Bovaric "sclav al ideii de putere (si astfel veritabil prototip al dictatorului), Ottaviano e un vizionar mefistofelic, incapabil sa aduca in fiinta nalucile gandului. Aparent nobile, planurile sale grandioase sunt complet lipsite de Realitate si, ca atare, prin inadecvare, numai criminale. Numai criminala e si Puterea, abuziva si cinica, al carei apologet este, caci nici o Putere si nici o Constructie (in gand sau materie) nu se pot implini, cladite pe nisip miscator si impilare. Adevarati "Regi blestemati" autohtoni, practicand toate viciile celor apuseni (nu insa si virtutile lor), Princepele si Ottaviano sunt doi "demoni marunti" (prin forta imprejurarilor), doi diavoli surghiuniti aici, "la capatul pamantului" si destinati unul altuia, dubland astfel un Rau istoric cu unul supraistoric. Trimisi sa corupa o lume ("corupe tot ce se poate corupe"), ei nu sunt, in ciuda puterii lor discretionare, decat niste prezente-a/wenfa, caci nu exista si nu pot exista. Aceasta e de fapt reala lor tragedie si adanca lor suferinta.

Fara trecut, viitor sau vreo legatura autentica cu prezentul, ei nu sunt decat pseudomorfoze, umbre pe peretele unei pesteri, constiente insa de caracterul lor iluzoriu, niste morti vii, traindu-si deja damnarea si infernul personal cu o intensitate dantesca, ce merge pana la turbare si nebunie. Prinsi in dansurile lor nuptiale ca doua cobre regale starnite de flacarile patimii, cele doua personaje evolueaza intr-un sacadat paso-doble ce da nervul intregii carti. insa sexul, aurul si puterea mi sunt decat lot atatea incercari nereusite de a sparge monotonia cumplitei lor conditii, tot atatea evadari ratate dintr-o ontologic a NE-Fiintei. De aici, basmul si povestea filosofica se metamorfozeaza intr-un aspru pamflet politic la adresa oricarei Puteri rupte de Realitatea pe care pretinde ca o reprezinta si de orice Ideal, si care sfarseste, inevitabil, ca agent al Neantului. "Suflet-pereche al Princepelui", fiinta vie si diavol, Ottaviano poate fi citit si ca o voce a inconstientului acestuia. Daca initial Princepele mai conserva ceva din elementarul instinct al supravietuirii, aparitia messerului ii inlatura ultimele retineri. Astfel, triumful lui Ottaviano duce in final la anihilarea ego-ului (si a lui insusi), la prabusirea in haosul nebunici. La celalalt pol al constiintei sfasiate a Princepelui ("in fond, Princepele e un principiu cu doi termeni in continua zbatere si contradictie"; "inalta sa confuzie de spirit ii contine pe amandoi"- V. Tascu) sta "ingerul sau bun", loan Valahul. Prezenta concreta si totodata principiu psihologic (voce a supcrego-ului) si metafizic ("rege al astrelor", ca si Ottaviano), loan e personajul "sanatos", simbol compensator (necesarmente mai putin pregnant in economia demonstratiei) al cuminteniei autohtonilor, un fel de mag sadovenian care, desi invins, ramane prin austeritatea desenului.

Ca si Istoria ieroglijica, Princepele e (si) un roman cu cheie. Totusi nu filigranul referential primeaza si nici epicul. Desi surprinse in memorabile tablouri (adevarate "secvente romane" de asfintit de imperiu), evenimentele compun nu atat scheletul cartii, cat o "curgere" subterana menita sa cimenteze, subtil si discret, clementele din care reinvie, rotunda si totusi deschisa, o intreaga lume. In fond, dincolo de morala fabulei, aceasta e cea mai mare realizare a lui Barbu, evocator baroc, stralucitor si vitriolant, al lumilor meridionale in amurg. "Naratiune patimasa si colorata" (E. Simion), descinsa dintr-o viziune post-mateina, apocaliptica si expresionist-grotesca (Ia limita suprarealismu-lui), Princepele vine sa (re)crccze un fastuos si dezgustator fanariotism, real si totodata fantastic, si sa inchida cu har in cuvant intreg sufletul inefabil al unui Levant ce putrezeste lent, aruncat pe malul unui sfarsit crepuscular de Istoric. Autonoma si sfaramata in perspective multiple, savant combinate, temporalitatea vibreaza in propriile-i ritmuri.

Nenumaratele glasuri ale lumii reprezentate sunt reunite intr-un deconcertant polifonism ce convoaca intregul univers senzorial la elaborarea atmosferei. insusi amalgamul ezoteric (citat exhaustiv, de la alchimie la Zohar) e mai mult un element de atmosfera, caci Barbu nu e un autor ezoteric, ca Sadoveanu, ci un devot (ca putini la noi) al descrierii, al atmosferei si perceptiei lumii in toata poezia coplesitoarei ei materialitati. Fiintand, mai mult ca alte carti contemporane, prin stil si limba, Princepele e practic o opera intraductibila. Fraza e luxurianta, iar limba (somptuoasa sau de extractie joasa) expresiva pana la durere. Supusa poate greselii sub raport istoric, limba din Princepele "este aici o sinteza prototipica de particularitati cronicaresti si de neologisme, o ipoteza plauzibila si coerenta, gandita estetic, nu exclusiv documentar" (FI. Manolescu). Derealizand discursul narativ si fictiunea insasi si risipind o enorm de bogata substanta numai pentru a putea vorbi despre Absenta, Princepele e asadar mai presus de orice "locul unei comedii a limbajului cum n-a mai fost alta" (C. A. Mihailescu), o comedie care vine sa regizeze minutios o adevarata "criza a lecturii pentru a invoca o criza a Istoriei" (M. Odangiu). Alegorie politica si poem romanesc inrudit cu romanul sud-american (dar individualizat printr-un spor de Istoric si printr-o estompare a Mitului, ca si prin carnatia specifica acestui meridian), Princepele se inscrie intr-o bogata traditie locala a parabolei istorice (ce merge de la Cantemir, Budai-Deleanu ori Sadoveanu pana la Stefan Agopian, Silviu Angelescu sau Alex. Mihai Stocncscu) ca un moment de referinta al genului, o exemplara intrupare artistica a fascinatiei "princiare" a literaturii romane, un tulburator lamcnto pentru un tragic destin colectiv si un sever avertisment pentru epocile care, uilandu-si trecutul, se vad condamnate sa-l repete.










Copyright © Contact | Trimite referat