Pentru a castiga sanse in plus de apropiere de acea zona sensibila, am putea spune de foc, in care este prezent si activ un complex de factori, elemente si trasaturi din care se pot structura definitiile cele mai fidele esentei modelului narativ al romanului, credem ca ar fi profitabila, mai intai, deosebirea si apoi identificarea a doua nivele, a doua straturi de caracteristici si functiuni ale acestuia; ar fi unul pe care l-am putea distinge dintr-o privire exterioara, venind din teritoriile generalului si concentrandu-sc, focalizandu-se asupra romanului, dupa cum ar fi un al doilea, in care am putea vedea definitia si identitatea modelului construindu-se pe linii de forta venite din nucleul sau esential cel mai intim.
Pe cel dintai palier se aseaza, poate mai inainte decat orice altceva, raporturile romanului ca model narativ cu dimensiunea cea mai generala a narativitatii, din care in mod firesc face parte, dar pe care o depaseste sau o duce mai departe prin impulsuri structurante care ii sunt proprii. Exista si functioneaza o atat de buna situare a romanului in plasma atotcuprinzatoare a narativitatii, incat nu credem ca am exagera cu nimic daca am recepta-o si poate chiar numi-o ca pe o adevarata complacere; romanul pare a li narativitatea prin excelenta si nu este deloc de mirare ca a fost adesea confundat cu aceasta plasma matriciala din care nu inceteaza sa se nasca si sa se alimenteze. Fruct, mai degraba, decat pui al narativitatii, pentru ca nu si-a sectionat niciodata cordonul ombilical prin care absoarbe mereu substanta, romanul ramane mereu prins din ramul pe care i-a fost dat sa infloreasca si apoi sa rodeasca. El absoarbe mereu din aceasta directie si trebuie recunoscut ca se dovedeste cel mai lacom produs al ei, dispus chiar sa-i epuizeze sanul bogat; el arc comportamentul tipic de prunc devorator, fara grija ca s-ar putea ineca fie printr-un exces de substanta, fie din incapacitatea de a digera tot ceea ce incorporeaza. Istoria modelului, pe una din liniile sale esentiale, este tocmai istoria acestei niciodata potolite devo-ratiuni, iar cele mai multe din teoriile romanului, avand destul din aerul pedant al unor diete restrictive, departe de a potoli aceasta rableziana foame de substanta narativa, abia o excita mai mult. incat destui dintre teoreticienii care cultiva, inainte de orice, grija pentru insusirile active ale modelului ajung sa accepte tacit si chiar sa proclame explicit dreptul imperialist al acestuia asupra spatiului din care s-a nascut.
Practica literarului ca text arata, totusi, destul de limpede si de explicit, ca romanul, oricat de multa narativitate ar ingurgita, nu ajunge sa se confunde total cu ea niciodata. Devreme ce este genul deschis prin excelenta, poate foarte bine sa-si insuseasca aproape orice din spatiul care ii este la indemana, de la intamplarea cea mai frusta pana la ceremonialul narativ cel mai formalizat; numai ca, atat timp cat functioneaza principiul sau formativ intim, care poate sau nu poate sa fie supravegheat si dirijat de o constiinta auctoriala lucida si avizata, in ciuda apetitului sau nelimitat pentru orice, de oriunde, romanul isi va desena mereu configuratia propriului teritoriu, fie prin asimilarea clementului alogen, fie prin punerea in functiune a unui sistem de res-trictii si norme dictate de acest principiu. incat, oricat ar fi de convenabila si de magulitoare, pentru roman, relatia sa de cvasi totala deschidere inspre narativitate, aceasta nu ramane decat una din cele doua fete ale raportului dintre cei doi termeni; iar cealalta fata arata ca o poarta inchisa, zavorata de taria unor norme care sunt dictate de acea particulara identitate a modelului romanesc care este legata de destinul lui cu legaturi mult mai adanci si mult mai trainice decat acelea dintre un nume si obiectul desemnai. (33) Ceea ce face ca romanul sa fie intr-adevar cuprins de narativitatea generala, dar, in acelasi timp, sa faca un pas in afara ei, pe un teritoriu care ii apartine numai si numai lui. Nascut mai intai si crescut apoi intr-un teritoriu al expresiei literare, dar si al unor semioze generale, sucesiv largite si suprapuse, in care tendintele, normele si cutumele formalizatoare au avut dintotdeauna un rol de prim plan, romanul a fost copilul teribil al acestor spatii, floarea lor nebuna. Chiar daca si-a teoretizat si proclamat tarziu dreptul la absoluta libertate, din care s-a nascut, de fapt. si care i-a intretinut si directionat destinul, romanul nu a fosl altceva, in raport cu principiile normative ale artelor literarului si ale sistemului general al semnelor, decat expresia libertatii permanente si aproape totale. De aici. insusirea sa de a fi genul fluid prin excelenta. Stilul romanului, pentru a fi definit, a cautat mereu echivalente din lumea fluidelor. Nu exista norma stilistica in care. la un anumit moment care tine de capriciul libertatii sale totale, romanul sa nu se simta ingradii si incomodat, ca intr-o haina prea stramta, incat nu exista proba de mai marc dificultate decat aceea de a fixa in termeni stabili elementele poeticii sale. insasi normativitatea roma-nesca, despre care, daca am spune ca nu exista, ar insemna sa acceptam desfiintarea modelului ca atare, cauta, pentru a se exprima si a se face cunoscuta si inteleasa, termenii evanescentei si mijlocirea salvatoare a metaforei. Conservand, pe intreg parcursul istoriei sale, acea in-distinctic cu esenta poetica a artelor literarului sub zodia careia acestea s-au nascut si au primit cea dintai clarificare teoretica in Poetica lui Aristotel, in momentul ascutirii constiintei de sine pana la starea de criza, romanul a fost poate cel dintai care sa redescopere si sa reconstien-tizeze acea indistinctie originara, activandu-si, ca pe un principiu salvator, poetica proprie. Ceea ce face ca, pe palierul dintre cei doi termeni extremi care ii definesc conditia particulara, si dintre care unul este totala libertate stilistica, la polul opus, cel mai potrivit termen sa nu poala fi altul decat poezia romanesca. Cu alte cuvinte, deschiderea totala a romanului inspre intreg palierul varietatilor stilistice este exercitata practic si formulata, chiar proclamata teoretic, fara nici o restrictie sau abtinere; in acelasi timp, insa, inchiderea modelului in sistemul de norme si prescriptii care ii conditioneaza si ii asigura identitatea proprie ramane sa fie practicata mai mult prin functionarea unui fel de instinct formativ al autorilor, cu destul de putin sprijin clarificator din directia teoriei propriu-zise a modelului.