UN LUP VAZUT PRINTR-O LUPA - Volum de proza poetica de Gherasim Luca.
A fost publicat la Editura Negatia Negatiei din Bucuresti, in anul .
Cuprinde paisprezece texte: Cearcanele floretei. Calamitatile garoafei, Un lup vazut printr-o lupa. Vulcanii dinauntrul plantelor. Mineral o! statuie a dorintii, Acest castel presimtit, Ecoul pictat cu rosu. Te iubesc, Decolteul sangelui si al memoriei, Cafeaua de cauciuc. Cateva masini agricole, A doua zi. Dorinta dorita, Cleptobiectul doarme. Data de 24 octombrie 1942 marcheaza, sub ultimul text din sumar, incheierea volumului, care - ca si Le vampire passif (Vampirulpasiv) sau Inventatorul iubirii, redactate tot in anii razboiului - n-a putut fi tiparit decat in . Este cartea cea mai reprezentativa a scriitorului si un reper, de asemenea, pentru suprarcalismul romanesc al anilor '40, in lansarea caruia Gherasim Luca a avut un rol de prim plan, ca intemeietor, in anul 1940, al Grupului Suprarealist Roman, alaturi de Gellu Naum.
Dupa versurile de debut din anii 1930-l933, publicate indeosebi in cele doua scurte serii ale revistei de avangarda "Alge"
(cu evidente influente ale "imagismului" practicat de gruparea "unu" - Ilarie Voronca, Stephan Roii, Sasa Pana) dar, intr-o si mai mare masura, de "poemele-invectiva", de stil "reportericesc" ale tanarului Geo Bogza, si dupa ce se exersase si intr-o proza de factura fantezista si alegorica (Roman de dragoste, 1933, Fata Morgana, 1937), textele din acest volum certifica deplina asimilare de catre Gherasim Luca a programului si tehnicilor specifice viziunii poetice suprarealiste. Situabile la frontiera dintre poemul in proza, eseu si manifest, ele exprima explicit o poetica indatorata "automatismului psihic pur", prin care Andre Breton a definit tehnica suprarealista a compunerii poemului si natura imaginii poetice ca asociere fortuita a unor elemente cat mai indepartate intre ele, provocatoare de surpriza, uimitoare intrucat reveleaza "miraculosul"
(le merveilleux) vietii imediate, insa prin perturbarea si dislocarea ordinii firesti a lucrurilor, obligate sa intre in raporturi inedite, tulburatoare pana la a genera starea de neliniste si propunand, astfel, o "frumusete convulsiva".
Sub titlul Te iubesc, poetul ofera mostre ale unei asemenea destructurari si rearticulari insolite a obiectelor, ascriind, de exemplu:
"Obiectele suav cteroclite, nasturele, vinele, o mustata, o chitara, un fulger, pianul aruncat pe fereastra, o palarie din care o foarte frumoasa femeie consuma macaroane, cateva degete, un ac de cravata, o canapea pe care putrezeste un pat, o perdea sub luna, o caisa muscata, un sapun de rufe langa o bijuterie, un paianjen langa o furculita si mitologia partuzei capata o semnificatie volupruos moderna, intalnirea dintre obiecte imprumutand catifelatul nebuloasei si catastrofalul unei intalniri de planete" Dubla exigenta a definitiei suprarealiste a imaginii poetice e astfel perfect satisfacuta:
"catastrofa" si tandretea (re)armonizarii lumii coexista si sunt ca si permanentizate, aspiratia ultima fiind de a realiza un fel de sistem de vase comunicante intre eu si universul exterior o subiectivitate deschisa si o lume inepuizabil iradianta. Cum se vede, numita "mitologie a partuzei" pune aceasta intreprindere bulversant-transfigu-ratoare sub semnul fabulatiei poetice si al unei iubiri intre mai multi parteneri, sentimentul cu adevarat productiv fiind cel al dragostei, exaltat, de altfel, de toti suprarealistii.
Primul gest este, totusi, cel al revoltatului contra ordinii mostenite a lumii si, pentru a o face cat mai edificatoare si spectaculoasa, scriitorul imprumuta masca exemplara a personajului central din Canturile lui Maldoror ale lui Isidore Ducasse, "conte" de Lautreamont -scriere-reper pentru suprarealisti. O atare ipostaza convenea din mai multe puncte de vedere. Era, desigur, intai de toate, expresia absolutei insubordonari a subiectului creator aflat in conflict acut cu lumea din afara, sfidand-o si vituperand impotriva ei cu o energie ce-si descoperea mereu resurse de innoire. Dar manifesta si o mare vointa de reconfigurare a universului, printr-un fel demiurgie negativa, profanatoare, chemata sa mentina elementele noii realitati intr-o tensiune permanenta, generata de incongruentele la care era obligata de noul constructor, ca pentru a-i demasca impuritatea si coruptia originare, procentul de haos si de irationalitate mostenit de la celalalt creator, chemat acum el insusi la o foarte severa judecata. Fraza celebra prin care Isidore Ducasse redefinise frumusetea (cantarita, cam tot atunci, si pe genunchii poetului Rimbaud si descoperita ca "amara") drept efect al intalnirii dintre o'masina de cusut si o umbrela pe o masa de operatie spunea destul despre grava repunere in chestiune a canoanelor estetice si dadea tocmai o sugestie .despre precaritatea ordinii initiale a lumii, supusa unor noi sfidari si dereglari paradoxal terapeutice.
Se putea identifica intr-o asemenea procedare prelungirea si aducerea la un nivel paroxistic a unei gesticulatii romantice, in latura ei de revolta "satanica", orgolios-sfi-datoarc, hiperbolic-spectaculara, prin care genialitatea pozitiva, creatoare, exaltata de acea varsta a spiritului, isi gasea contrapartida in negrele intreprinderi cxchatologice ale spiritului negator, ca o intregire, in contrast, a complexei personalitati a omului modem. Recuzita funerara, nocturna e convocata, de pilda.
In Cearcanele floretei, pentru a recompune un costum si un decor pe care romantismul (de balada biirgeriana germana, de rafinata morbiditate poesca si "decadenta", asociind crosul devastator cu placerile detasate ale estetului contemplativ) le servise suprarcalismului, via Lautreamont. "Mortuar in lina mea lunga acoperita de piepteni din care n-a fost inca scos parul acestei femei pe care o caut" incepe schita eului-personaj, caruia i se construieste si o ambianta pe masura. Emitand la pictura "metafizica" a lui Giorgio de Chirico cu spatiile sale vide, incarcate de mister, angoasante si totodata "minunate", caci provocatoare pentru spirit prin chiar slranietatca intrinseca, agravata de vecinatatile socante in care isi aseaza obiectele, printr-o insolita regie: Darui acestei femei pe care o caut, o caut pe (5 strada din care nu lipsesc decat oamenii si usile'".
Iar apoi, imediat:
"Singur pe strazile acestui oras acoperit de liane, dezgropat de ochiul meu mucegait ca surasul unui cadavru, femeia pe care o caut e langa umarul meu si un vant subtire imi flutura printre degete".
Luarea ai litteram a stratului metaforic al expresiei, specifica suprarcalismului, sporeste mult efectul inscenarii in care nu sunt greu de recunoscut, altminteri, artificiile imprumutate de la sursele amintite, carora li se intretine expresivitatea tocmai prin efectul de distantare 51 du "montaj"', de conventie revizitata, dar si prin repunerea lor in ecuatii neobisnuite:
"Respir aerul in pahare de metal cu peretii bolborosind ca o orga. Si pe spatele meu putin incovoiat o alta orga cu clapele apasate de vulturi si lilieci, cu o partitura scrisa pe un pergament putin ars pe care obrazul unei fete din secolul al noualea _ s-a culcat intr-o dupa-amiaza prea calda. imping cu palmele intinse inainte ca un somnambul intunerecul prin care umblu cu o singura lanterna, aceasta femeie jumatate leopard pe care o simt langa mine ca pe un arbore. De o parte si de alta a drumului se intind cadavre de caini mancate de cadavre de pisici in care misuna ca intr-o gura deschisa o puzderie de cadavre de fluturi.
Un singur cais inflorit in tot orasul, si acesta sunt eu" Cum se poate usor observa, nu lipseste de la apel nici baudclairiana "estetica a uratului", spre autorul Florilor raului si al Elogiului machiajului trimitand si "afisarea" posturii, aerul studiat al gesticulatiei, placerea nedisimulata a artificiului, conturand ipostaza unui soi de dandy crepuscular, deopotriva narcisiac si extravertit, caci autoadmiratia e dublata de o marturisita "bravada":
"plamanii pe care ii port din bravada peste piept", urmati de:
"Ma plimb cu atata falsa naturalete incat, daca as fi un simplu spectator, as spune ca se plimba o statuie. Sa fii propria ta statuie, urcat pe soclul tau ca intr-un cupeu de gala si sa traversezi orasul pe care de atatea ori ai incercat sa scrii cu cenusa: cearcanele floretei. Ma induioseaza pana la lacrimi privirile mele metalice si zambetul mortuar pe care il afisez pe buze".
Personajul, e limpede, se priveste ca in oglinda, expunandu-se cu un fel de eleganta usor demodata (vezi "cupeul", "floreta"), extrem de atent la efecte, vazandu-se si straduindu-se sa fie vazut. Daca adaugam si invocarea "hazardului" - miza majora a artei poetice suprarealiste - inventarul infatisat aici ca si emblematic e aproape complet pentru a putea contura un statut si o apartenenta de sensibilitate:
"Hazardul imi este in permanenta favorabil, hazardul nu poate fi decat favorabil" La alte pagini, poetul va desfasura, de altfel, un larg evantai de posibilitati deschise de asocierile fortuite de obiecte si stari, cu o fidelitate evidenta fata de programul suprarealist ce viza "lumina imaginii" nclinistilor-incantatoare. Vestimentatia vetusta, fie ea "luciferica" si "satanica", pe linie romantica si decadentista ("chiar Satan, acest model, s-a lasat insultat de Dumnezeu, aceasta balena"), fie "sadica"
(o fraza din Vulcanii dinauntrul plantelor vorbeste despre "consistenta nebuloasa si satanica a Marchizului de Sade"), fie de salon burghez ("aceasta pelerina demodata de care nu ma despart niciodata", "Monoclul la ochi, mustatile rasucite cu eleganta", "port o palarie intentionat demodata, un ochi visator, ratacit, o gura subtire sub o mustata bogata si in intregime acoperit de catifea", "Ieri am plecat de acasa purtand pe cap un joben foarte inalt pentru placerea de a urmari mai tarziu sirul nesfarsit de jobene care cadea in apa") este reabilitata ca expresie, cumva paradoxala, a revoltei: e un mod de a opune lumii date, prozaice, actualitatii sterse, poezia inactualului, a obiectului cu timp sedimentat in el, si nu mai putin seninul unei rearticulari personale a universului, ca anti-natura.