Primele manifestari scrise ale ideii de unitate nationala le descifram inca de la mijlocul secolului al XVI-lea. In lucrarea Hungaria et Atila, scrisa in limba latina, in 1536, vestitul umanist de origine romana Ni-colae Olahus justifica aceasta idee printr-un argument istoric si geografic, atestat din antichitate, demonstrind ca romanii vietuiesc cu totii pe pamintul vechii Dacii, alcatuita din "Valahia Mare (Tara Romaneasca), numita si Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramuresul, Tara Somesului, Tara Crisului. Nyr si Tara Timisului". Detali-indu-si argumentele, Nicolae Olahus arata ca "moldovenii au aceeasi limba, aceleasi obiceiuri si aceeasi religie ca si cei din Tara Romaneasca ; se deosebesc putin doar la imbracaminte". Nicolae Olahus releva primul romanitatea limbii si originii tuturor romanilor : "Limba lor si a celorlalti romani a fost odinioara romana, ca unii care sint coloni romani".

Incepind de la mijlocul secolului al XVI-lea, literatura romana veche e reprezentata prin cartile religioase, talmacite si tiparite in limba romana, spre a servi in primul rind slujitorilor bisericii ortodoxe de la noi sa comunice nemijlocit, pe intelesul tuturor, cu cei pe care ii pastoreau. Aceste carti au indeplinit insa un rol important in conditiile epocii de atunci.. Mult timp, ele au constituit un fel de abecedare, de manuale pentru a-i invata sa citeasca si sa scrie atit pe cei de la sate cit si de la orase, adunati in tindele bisericilor si in chiliile minastirilor, neexistind scoli in limba romana. Deosebit de eficienta a fost actiunea acestor carti in directia afirmarii si intaririi ideii de unitate a neamului. Chiar si prin continutul lor religios ele aratau romanilor din toate provinciile ca sint uniti prin aceeasi credinta, ca apartin aceluiasi neam. Semnificatia fundamentala a cartilor religioase in formarea si consolidarea unei constiinte a unitatii nationale a constat insa in pledoaria directa pentru o limba romana unitara, inteleasa si vorbita de toti romanii. Prin intermediul acestor carti, limba romana se dezvolta, se perfectioneaza, dar mai ales devine un factor unificator al etniei romanesti, capata o functie dinamica in propagarea ideii de natie, de unitate nationala. Demonstrind unitatea de limba, carturarii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea sadeau in constiinta romanilor credinta ca apartin unuia si aceluiasi neam.
Deosebit de elocvent esto faptul ca in predosloviile acestor carti se utilizau de regula notiunile roman, romani, romanesc, romaneasca, romanesti, tocmai pentru a sustine ideea ca intre locuitorii tarilor romanesti nu exista nici o deosebire, fiind infratiti prin aceeasi limba, vorbita si inteleasa de toti. De pilda, in Evangheliarul romanesc, tiparit de Coresi in 1561, la Brasov, se arata : "Si am scris aceste sfente carti de invatatura, sa fie popilor romanesti ' sa inteleaga sa invete pe romani cine-s crestini". in Palia de la Orastie, din 1582, Serban Diiacul se adresa "fratilor romani". Tiparind, in 1645, Cartea care se cheama Raspunsul impotriva Catehismusului calvinesc, Varlaam preciza, in Predoslovie, ca se adreseaza in primul rind ardelenilor, pentru ca sint ,,cu noi de un neam roman". Spre a-si convinge cititorii din Ardeal, Varlaam le aducea ca marturie unitatea de limba si de credinta cu a romanilor din Tara Romaneasca si Moldova, pe care a asezat-o la temelia cartii sale, aratind ca "pentru-aceea, iubitii mei fii, timplindu-mi-se estimp in partile Tarii Romanesti, cu treabe domnesti, si a norodului, in Tirgoviste, cu cei mai de frunte si mai de-a firea vorovind" si ca "am chemat s-am strins sabor dintr-amindoao partile, si din Tara Romaneasca, si din Tara Moldovei".

A ramas celebra comparatia cuvintelor cu banii facuta de mitropolitul Ardealului Simion Stefan, in Noul Testament din 1648, argumentind necesitatea unei limbi intelese de toti romanii, care sa circule in toate tarile romanesti, ca si banii, comunitatea de limba conducind la ideea de comunitate etnica si teritoriala, la ideea de unitate a intregului neam romanesc : "Cuvintele trebuie sa fie ca banii, ca banii aceia sint buni carii imbla in toate tarile, asea si cuvintele acelea sint bune carele le inteleg toti. Noi drept aceea ne-am silit den cit am putut, sa izvodim asea cum sa inteleaga toti". In acelasi sens, un moment major in procesul de unificare si perfectionare a limbii romane literare, ca pirghie in afirmarea unitatii nationale, l-a inscris Biblia de la Bucuresti, aparuta in 1688, lucrata de fratii Serban si Radu Greceanu, la porunca lui Serban vCantacuzino.
. Ideea unitatii de neam a tuturor romanilor a fost pusa si formulata cu claritate, pentru prima data, de cronicarii romani, incepind din secolul al XVII-lea, devenind o idee de baza, constanta, a operelor lor. Preocuparea lor majora a fost aceea de a demonstra originea comuna a tuturor romanilor, unitate intemeiata pe latinitatea limbii vorbite de toti romanii, al carei izvor se afla la Rim, adica la Roma imparatului Traian, care a ctitorit unitatea daco-romana a neamului nostru. Originea comuna si unitatea neamului din toate tinuturile locuite de romani, nascuti din contopirea daco-romana, au fost relevate mai intii de Grigore Ureche, in Letopisetul Tarii Moldovii: "Romanii, citi se afla lacuitori la tara ungureasca si la Ardeal si la Maramoros, de la un loc sint cu moldovenii si toti de la Rim sa trag". Moldova si Muntenia, preciza cronicarul, "au fost tot un loc si o tara si noi aflam ca Moldova s-a discalicat mai pe urma, iar muntenii mai intii", insa moldovenii si muntenii cu totii "s-au tras de la un izvor". Cu deosebire accentua Grigore Ureche faptul ca Transilvania este parte integranta a pamintului stramosesc, este insasi inima tarii, care polarizeaza in jurul ei toate tinuturile romanesti : "Tara Ardealului nu ieste numai o tara insas, ci Ardealul sa chiama mijlocul tarii, care multe coprinde in toate partile, in carea sta si scaunul craiei. Iara pre la marginea ei sint alte tari mai mici, ca-"le toate la dinsa sa tin si supt ascultarea ei sint : intai cumu-i Maramorosul, dispre Tara Leseasca si Tara Sacu-lasca dispre Moldova si Tara Oltului dispre Tara Munteneasca si Tara Birsei, Tara Hategului, Tara Oasului si sint si alte horde multe". in Ardeal, sublinia Grigore Ureche, se afla "romani peste tot locul, de mai multu-i tara latita de romani decit de unguri".

Dorinta patriotica de a evidentia originea comuna si unitatea intregului neam romanesc, din Moldova, Muntenia si Transilvania, de a spulbera teoriile false si denigratoare din acea vreme, care incercau sa conteste realitatea istorica, l-a insufletit si pe Miron Costin, in De neamul moldovenilor, dupa cum insusi marturiseste in Predoslovie, nobilul sau gind biruind osteneala lucrului : "inceputul tarilor acestora si neamului moldovenesc si muntenesc si citi sint si in tarile unguresti cu acest nume, romani si pina astazi, de unde sint si de c? semintie, de cind si cum au descalecat aceste parti de pamint, a scrie, multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atita veci de la descalecatul tarilor cel dintai de Traian imparatul Ri-mului, cu citeva sute de ani peste mie trecute, se sparie gindul. A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o sama de scriitori, este inimii durere. Bi-ruit-au gindul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sint la-cuitorii tarii noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti, cum s-au pomenit mai sus, ca toti de un neam si odata discalecati sint". Argumentind, pe baza faptelor istorice, originea comuna a tuturor romanilor, Miron Costin demonstra, in acelasi timp, unitatea intregului neam, atestata de apartenenta sa la o unica si bine delimitata organizare, statala, stravechea Dacie : "Locul dara unde este acum Moldova si Tara Munteneasca este drept Dachia, cum si tot Ardealul cu Maramuresul si cu Tara Oltului".

Cronicarul admitea ca cea mai indreptatita denumire a locuitorilor din aceste tari este aceea de romani, deri-vind de la Roma, marturie a latinitatii noastre : "Neamul acesta, de carele scriem, al tarilor acestora, numele vechi si mai dirept este roman, adeca ramlean, de la Roma. Acest nume de la discalicatul lor de Traian, in Maramures si pe Olt, tot acest nume au tinut si tin pana astazi si inca mai bine muntenii decit moldovenii, ca ei si acum zic si scriu tara sa «romaneasca», ca si romanii cei din Ardeal".

Ideea unitatii neamului romanesc l-a preocupat continuu pe Miron Costin, introdueind-o in multe dintre scrierile sale, atit in proza cit si in versuri. Important de retinut este faptul ca, potrivit adevarului istoric, integra in mod firesc Transilvania in acelasi corp unitar al pamin-tului romanesc. Intr-o poema scrisa in limba polona si tradusa in romaneste de Dosoftei, Miron Costin se oprea asupra genezei poporului roman, relevind latinitatea originii sale, stramosii sai fiind colonii asezati de imparatul Traian in hotarele ce cuprindeau Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova :

Filiah intai, apoi Traian au adus pre-aice Pre stramosii cestor tari de neam cu ferice. Rasadit-au tarilor hotarele toate Pre semne ce stau in veci a sa vedea poate. El, cu viata cestui neam. Tara Romaneasca implut-au. Ardealul tot si Moldoveneasca.

Aceeasi idee o regasim in Stihuri de descalecatul tatii, scrise pe la 1675, cu referiri la vestigiile care probeaza adevarul asupra latinitatii noastre :

Neamul tarii Moldovei de unde sa traganoaza"? Din tarile Rimului, tot omul sa crcadza. Traian intiiu, imparatul, supuind pre dahii, Dragos apoi in moldoveni premenind pre vlahi. Martor este Troianul, santul in tara noastra Si Turnul Saverinul, munteni, in tara voastra.

Din dorinta de a convinge si pe straini ca unitatea neamului romanesc se bazeaza pe vechimea istorica a existentei sale pe pamintul stramosesc al Daciei, ca s-a plamadit prin contopirea dacilor cu romanii adusi de Traian, originea sa nobila fiind atestata de insasi denumirea de roman, Miron Costin a scris, in 1684 , in limba polona, Cronica tarilor Moldovei si-Munteniei. inca de la inceputul ei preciza : "Pe pamintul acesta, unde sint acum moldovenii sau vlahii, si acolo unde sint acum ungrovlahii sau muntenii si in acea tara care se numeste acum Transilvania, au locuit in vremile vechi dacii". Cronicarul nareaza razboaiele romanilor cu Dacia, cucerirea ei de catre Traian, apelind si la fapte de limba, la etimologii, pentru a explica notiunile de "roman" si de "domn", ca si pentru a demonstra strainatatii ca avem o origine demna de a fi respectata : "Acolo unde este acum Tara Munteneasca, si aici, unfle este acum a noastra, Moldova, a zidit citeva cetati si a asezat soldati, a numit dominos peste cetati, de unde hospodarii nostri pina astazi se numesc domni (domn e aproape ca dominus) pe limba romanilor si in Tara Transilvaniei la fel, care pina in vremile acestea sint cu nume neschilnbat. Ca si noi, si muntenii se numesc romani, ceea ce este acelasi lucru ca romani. Si dintre ei sint multi in Tara Transilvaniei si peste tot tinutul Maramuresului si al Oltului in munti." Spre a fi mai convingator, amplifica argumentatia, cu indreptatita mindrie, in-sistind asupra marii insemnatati a notiunii de roman pentru sustinerea ideii de unitate a intregului neam : "Numele cel mai adevarat, autentic, de la primul descalecat prin Traian este roman sau romanus, care nume acest popor l-a pastrat intotdeauna intre dinsii, pina astazi, acelasi nume este dat indeobste si muntenilor, si moldovenilor, si celor ce locuiesc in tara Transilvaniei. Roman este un nume schimbat in curgerea anilor din roman". Bun cunoscator al limbii latine, Miron Costin apeleaza la multe si edificatoare exemple, conchizind ca "cea mai stralucita dovada a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevarata latina".

Originea comuna si unitatea tuturor romanilor a fost accentuata si de Stolnicul Constantin Cantacuzino, in Istoria Tarii Romanesti, scrisa pe la . Convingerea ca sintem urmasii romanilor care i-au supus pe daci si s-:au contopit cu ei o exprima clar, considerind ca atit muntenii si moldovenii cit si ardelenii, "cari inca si mai neaosi sint';, au aceeasi sorginte si vorbesc aceeasi limba : "Tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii ba-trini istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iar noi, romanii, sintem adevarati romani si alesi romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupe ce de tot l-au supus si l-au pierdut; si apoi si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pana astazi romanii acestea. insa romanii inteleg nu numai cestia de aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sint, si moldovenii, si toti citi si intr-alta parte se afla si cu aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sint. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestea dintr-o fintina au izvorit si cura".

Cu deosebire trebuie relevat faptul ca Stolnicul Constantin Cantacuzino pune si discuta pentru prima data problema continuitatii neamului pe teritoriul si in hotarele vechii Dacii. Cu argumente convingatoare, ce le vom intilni si la corifeii Scolii ardelene, viabile si astazi, demonstreaza ca Aurelian n-ar fi putut retrage in sudul Dunarii "cu totul atita suma si noroade de oameni, cu case, cu copii, asezati pe aceste locuri" de peste 200 de ani. O dovada in plus : "Nicairi urma de ale acelora romani ce au fost in Dachia, ca sa fie fost mutati cu totul intr-alta parte, nu este ; ca de ar fi undevasi in Elada, si astazi au limba, cu alte semne de ale romanilor s-ar vedea si s-ar cunoaste, cum si in Ardeal si pe aici, si pe unde au fost aceea pina acum aevea sint". Stolnicul Constantin Cantacuzino face observatia de profunda justete ca, in ciuda unei soarte vitrege, a deselor navaliri care se abateau asupra romanilor, ei au ramas neclintiti pe pamintul strabun, pastrindu-si limba si fiinta nationala : "Insa nu putina mirare iaste la toti citi scriu de aceasta, nici la citi bine vor socoti de acesti romani, cum s-au tinut si au statut pana astazi asa, pazindu-si limba - si cum au putut si pot si pa'minturile acestea lacuiesc. Care acestea la putine limbi si neamuri se vede. Si mai virtos atitea roduri de oameni, streine si varvare, preste dinsii au dat si au stricat, cari peste altii asa dind, nici numele, nici alt nimic nu sa mai stie, nici sa mai pomeneste de aceia, cum iata si mai sus am zis. Iarasi aiave sa vede si sa crede ca im-presurind gotii, vandalii, slovenii, hunii si altii ca acestia si calcind si descalecind mare parte a Evropei si pe aici au trecut, au luat, au stricat si au supus hunii aceste tari, cum sa va vedea mai nainte. Iara ei tot au statut si s-au tinut cum sint".

Prin Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. scris pe la 1717, invatatul Dimitrie Cantemir aduce o viziune noua asupra unitatii si continuitatii poporului roman in hotarele patriei strabune. El scrie istoria romanilor din toate cele trei provincii romanesti, cum reiese si din titlul ce urmeaza dupa predoslovie : "Hronicon a toata Tara Romaneasca, carea apoi s-au impartit in Moldova, Munteniasca si Ardealul din descalecatul ei de la Traian imparatul Rimului ; asijderea pentru numirile care au avut odata si carele acum si pentru romanii carii de atuncea intr-insa asezindu-se, intr-aceiasi si pina acum necontenit lacuiesc".

Scriitori romani